Răspunderea medicală - răspundere civilă delictuală. Condiții. Culpa profesională. Răspunderea medicului de gardă și a medicului curant neonatolog pentru lipsa de supraveghere directă și permanentă.
| Comentarii |
|
Criterii de evaluare a daunelor morale. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului
1. În funcție de maniera de evaluare a cazurilor de malpraxis și de rezolvare a acestora, la nivel european se pot identifica două grupe de sisteme: sisteme bazate pe ideea de greșeală (fault systems) și sisteme care nu se bazează pe ideea de greșeală (no fault systems). La momentul actual, în Europa se consideră că sistemele care au la bază ideea de greșeală sunt contraproductive, deoarece urmăresc identificarea greșelilor individuale, a indivizilor care au greșit, în condițiile în care cercetările moderne arată că cele mai importante cauze ale greșelilor medicale sunt deficiențele în sistem sau rutina. În acest sens a fost adoptată Recomandarea (2006) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind managementul siguranței pacientului și prevenirea efectelor adverse în sistemul sanitar. În sistemele bazate pe greșeală (fault systems), de cele mai multe ori cazurile ajung în justiție, în timp ce sistemele care nu se bazează pe greșeală (no fault systems) au la bază rezolvarea plângerilor pe cale administrativă.
În România răspunderea juridică medicală poate fi penală, disciplinară și civilă, iar cu privire la răspunderea civilă medicală, s-au conturat opinii în sensul că este vorba de o răspundere civilă contractuală sau delictuală, respectiv întotdeauna este o răspundere civilă delictuală. În speță, instanța a apreciat că răspunderea civilă medicală este întotdeauna o răspundere delictuală, întrucât viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică nu pot face obiectul unei convenții și dacă totuși s-ar încheia asemenea acte juridice, acestea trebuie socotite nule pe temeiul art. 1229 NCC, potrivit căruia „numai bunurile care sunt în cir-cultul civil pot face obiectul unei prestații contractuale”. Răspunderea civilă medicală, în sens larg, este o răspundere delictuală și pentru că obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter general, care revine tuturor medicilor. Norma legală este întotdeauna cea care stabilește drepturile și obligațiile subiectelor raportului juridic medical (civil), iar în ceea ce privește răspunderea medicală, legea specială (Legea nr. 95/2006) stabilește situațiile de răspundere medicală, însă condițiile antrenării răspunderii sunt cele din dreptul comun.
2. Răspunderea medicală, ca răspundere civilă, se fundamentează pe ideea clasică de culpă (greșeală) și/sau noțiunea de „eroare profesională" introdusă prin Legea nr. 95/2006. Culpa profesională poate fi definită ca o formă a vinovăției în care medicul nu a prevăzut rezultatul faptelor sale, deși putea și trebuia să îl prevadă, sau a prevăzut rezultatele faptelor sale, dar a considerat în mod ușuratic că acestea nu vor apărea. Orice formă de culpă profesională poate fi identificată în funcție de următoarele repere: culpa comisivă, care constă în neîndeplinirea obligațiilor profesionale, imprudență, nepricepere, nedibăcie, lipsă de prevedere, nepăsare față de cerințele profesiunii sau riscurile la care este expusă o persoană, folosirea inadecvată a condițiilor de lucru și a cunoștințelor profesionale; culpa omisivă, care se caracterizează, de exemplu, prin pierderea șanselor de supraviețuire a bolnavului, în condițiile în care există omisiuni sau întârziere în aplicarea tratamentului de către medic; culpa in eligendo, care apare dintr-o alegere greșită a procedurilor terapeutice sau, mai frecvent, în delegarea obligațiilor proprii unor alte persoane; culpa in vigilando, care apare în momentul în care se încalcă o datorie de confraternitate privind o solicitare și obligația de a răspunde la aceasta, nesolicitarea unui ajutor, nein-formare privind soarta bolnavului, nesupravegherea corectă și continuă a subalternilor.
Malpraxisul, definit de Legea nr. 95/2006, se produce din eroare, neglijență, imprudență, cunoștințe medicale insuficiente, prin acte individuale în cadrul procesului de prevenție, diagnostic și tratament sau din depășirea limitelor competențelor, cu excepția cazurilor de urgență. Rezultă, așadar, că noțiunea de eroare profesională depășește sfera culpei, erorii sau bunei-credințe.
3. S-a reținut răspunderea civilă a medicului de gardă și a medicului curant neonatolog pentru lipsa de supraveghere directă și permanentă asupra pacientei, însărcinată în 37 săptămâni. S-a notat culpa medicilor pentru neefectuarea imediată a intervenției constând în cezariană pentru a salva viața fătului care era viu la momentul internării. Răspunderea medicului de gardă a fost reținută și pentru neefectuarea corectă și completă a analizelor la internare. În ceea ce privește legătură cauzală dintre fapta ilicită și prejudiciu, inacțiunea medicilor a declanșat, favorizat și nu a împiedicat în niciun fel constituirea lanțului cauzal ce a avut ca finalitate moartea intrauterină a fătului și punerea în primejdie a mamei. Specificul afecțiunii hipertensiune indusă de sarcină, cu consecința intervenirii complicației în forma preeclampsiei, îl constituie faptul că orice întârziere în diagnosticarea și tratarea ei determină agravarea stării de sănătate, situație pe care medicii o cunoșteau, dar nu i-au dat importanță. Vinovăția medicilor a constat în forma culpei prin omisiune, manifestată în cadrul unor inacțiuni prin neexecutarea unei acțiuni necesare, respectiv neevidențierea diagnosticului corect și neluarea măsurilor necesare de tratament.
4. Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-a suferit victima, precum și consecințele nefaste pe care evenimentul analizat I-a avut cu privire la viața particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.
5. Persoanele prejudiciate prin faptele ilicite medicale se pot adresa fie Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, fie direct instanței de judecată. Sesizarea comisiei nu poate fi interpretată nici ca o condiție prealabilă sesizării instanței de judecată, nici ca o condiție necesară actului de justiție. Altfel s-ar încălca dreptul fundamental și constituțional al oricărei persoane la liberul acces la justiție.
6. Răspund pentru fapta altei persoane unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale. Din economia dispozițiilor Legii nr. 95/2006, Titlul XV - răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, rezultă că există un singur caz de răspundere civilă pentru fapta altei persoane. Astfel, art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 prevede: unitățile sanitare, publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund în condițiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.
S-a reținut existența atât a raportului de prepușenie, medicii fiind angajați ai Spitalului Clinic, chiar dacă doar pentru serviciul de gardă, cât și săvârșirea inacțiunilor de către prepuși în funcțiile ce li s-au încredințat de către comitent. În condițiile în care Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București este succesoarea Spitalului Clinic, întrucât a preluat toate drepturile și obligațiile acestuia, rezultă că, în cauza dedusă judecății, aceasta are calitatea de comitent.
Jud. Sect. 1 București, sent. civ. nr. 11541 din 26 iunie 2013, nepublicată
Prin sentința civilă nr. 11541 din 26.06.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta O.S. În contradictoriu cu pârâții L.M., P.C.. M.CI., Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale și au fost obligați pârâții la plata sumei de 200.000 lei către reclamantă, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe în data de 02.12.2011, reclamanta O.S. a chemat în judecată pe pârâții L.M.. P.C., M.CI., Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București și Căminul pentru persoane vârstnice al Municipiului București - N.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în data de 03.12.2008 s-a internat în spitalul Clinic C., fiind însărcinată în 37 de săptămâni sub supravegherea medicului L.M., cu următoarele simptome: hemoragie în cantitate mică de culoare maronie și consistent gelatinoasă, hipertensiune arterială (HTA) în tratament cu dopegyt 4 cps/zi și aspenter 1 cps/zi. La momentul internării s-a efectuat o ecografie. Medicii au stabilit ca la data de 04.12.2008 să se efectueze operația de cezariană. Investigațiile din ziua respectivă au constat în monitorizarea tensiunii arteriale, cu valori cuprinse între 15/10 și 16/11, și monitorizarea bătăilor cordului fetal, cu valori de 140 BCF/minut. Ultima monitorizare a avut loc la data de 03.12.2008, orele 23,00, întrucât pe timpul nopții nu a fost supravegheată în niciun fel. La monitorizarea din data de 04.12.2008, orele 6,00, asistenta a constatat absența BCF și a chemat medicul de gardă, respectiv pe dr. M.CI. În acea noapte, șeful gărzii era dr. P.C. Medicul de gardă a venit după aproximativ 30 minute, deși în spital nu erau urgențe. Dr. M.CI. i-a făcut
l1J Hotărâre atacată cu apel la Trib. București, s. a Hl-a civ., aflat in curs de soluționare, cu termen de judecată la 17.10.2014 (portal.just.ro). ecografie, dar nu i-a răspuns la nicio întrebare și i-a spus că trebuie să efectueze niște analize. La ora 7,45 a venit dr. L.M., care, constatând ecografic absența BCF, i-a provocat nașterea, dar copilul s-a născut mort. Reclamanta a precizat că, din momentul internării, data de 03.12.2008, orele 12,30, și până în data de 04.12.2008, orele 6,30, medicul de gardă nu a consultat-o niciodată, deși diagnosticul la internare a fost HTA indusă de sarcină, valoarea tensiunii arteriale înregistrată în acel moment și istoricul anterior impunând luarea unor măsuri speciale și urgente, supravegherea permanentă a pacientei și efectuarea analizelor medicale, măsuri care nu au fost luate. A formulat plângere la Colegiul Medicilor, iar prin decizie, Comisia de disciplină a constatat că, urmare a investigațiilor paraclinice la internare, care indică modificări severe de perfuzie placentară, operația de cezariană era imediat necesară pentru salvarea copilului și că temporizarea operației nu a fost justificată, iar administrarea de dexa-metazonă nu a condus la niciun beneficiu. Comisia a stabilit că medicii au săvârșit abateri de la bună practică medicală și au hotărât sancționarea dr. L.M. cu interdicția exercitării profesiei de medic pe o perioadă de 6 luni și efectuarea unui curs de perfecționare în obstetrică în următoarele 6 luni, iar a dr. P.C. cu mustrare.
Reclamanta a mai arătat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită săvârșită de către cei trei medici a constat într-o inacțiune, respectiv nerespectarea obligațiilor profesionale - neefectuarea în momentul prezentării în spital a tuturor analizelor necesare pentru determinarea stării sale de sănătate, încălcând grav normele de conduită în cazul pacientelor cu HTA indus de sarcină, ținând cont de valoarea tensiunii arteriale înregistrate și de istoricul anterior în care sunt consemnate valori mari ale tensiunii arteriale; neefectuarea operației de cezariană în momentul internării, lipsa supravegherii unei paciente cu risc, nerespectarea obligației de serviciu de a se prezenta la vizită în salon, lipsa monitorizărilor materne și fetale pe timpul nopții, prezentarea cu întârziere a medicului de gardă la solicitarea asistentelor în dimineața zilei de 04.12.2008. precum și lipsa de reacție a acestuia, neluarea unor măsuri urgente și prejudiciul moral evident suferit de reclamantă ca urmare a morții intrauterine a fătului și agravarea stării de sănătate a mamei, viața acesteia fiind pusă în pericol și constând în suferințe fizice și psihice. (...)
Pârâtul P.C. a depus întâmpinare în care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că nu există faptă ilicită și implicit vinovăția sa în producerea prejudiciului suferit de către reclamantă. A arătat că reclamanta a fost adusă la blocul de nașteri în jurul orelor 13,00, după efectuarea unui examen ecografic, iar cazul i-a fost prezentat verbal de către dr. L.M., medicul curant al reclamantei. Gravida avea stabilit un diagnostic și un plan terapeutic, respectiv conți-nuarea tratamentului antihipertensiv, monitorizare materno-fetală și operație cezariană programată pentru data de 04.12.2008, orele 8,30. Reclamanta a fost internată în timpul programului normal de lucru și nu în timpul serviciului de gardă și că aceasta nu se afla în travaliu activ, nu prezenta contracții uterine dureroase, nu pierdea sânge și nu prezenta niciun alt semn sau simptom de alarmă. Pe tot parcursul gărzii, aceasta a avut valorile tensionale mai mici decât cele de la internare, iar monitorizarea materno-fetală s-a făcut mai mult decât prevede orice standard al societăților academice de specialitate. Tensiunea arterială i-a fost măsurată din oră în oră până la ora 2,00 noaptea, iar aceasta nu a fost niciodată peste 160/90 mm/hg pentru a i se pune diagnosticul de preeclampsie formă severă, fapt care ar fi impus intervenția medicului de gardă. Cum pe parcursul gărzii nu s-a schimbat nimic, era normal să nu se schimbe atitudinea terapeutică stabilită de medicii care au internat-o. Mai mult, el a invitat-o pe dr. L.M. să o opereze pe pacientă întrucât era liberă o sală, dar aceasta a preferat să facă operația a doua zi împreună cu un alt medic. Cu privire la inacțiunile imputate lui, a arătat că. deși reclamanta îi imputa neefectuarea analizelor pentru determinarea stării de sănătate a mamei în momentul internării, nu precizează care ar fi fost acelea, iar la momentul respectiv Spitalul C. nu efectua în regim de urgență decât hemoleucograma și coagulograma, analize care nu oferă nicio informație referitoare la starea fătului sau a mamei. Mai mult, toate analizele efectuate în data de 04.12.2008 au fost în limite normale. În ceea ce privește neefectuarea operației de cezariană în momentul internării, a arătat că nu putea să schimbe conduita terapeutică stabilită de dr. L. la internare atâta timp cât pe parcursul gărzii nu au apărut semne de alarmă. (...)
Pârâta L.M. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. A arătat că temeiul de drept invocat de către reclamantă este inadmisibil, întrucât reclamanta a uzat de prevederile Legii speciale nr. 95/2006 și că decizia nr. 1056/13.01.2010 pronunțată în dosarul nr. 476/2010 de Colegiul Medicilor a fost desființată. Cu privire la fondul cauzei, a arătat că lucra în cadrul Spitalului C., efectuând doar gărzi, iar în data de 03.12.2008, ora 13,00, se afla în spital întâmplător, întrucât venise să-și ridice graficul de gărzi. În aceste condiții nu putea lua vreo decizie, cu atât mai puțin una privind o intervenție chirurgicală. Această decizie putea fi luată doar de către medicul șef al gărzii, dr. P.C. A consultat pacienta împreună cu dr. D.S., care a sunat-o și i-a spus că reclamanta se afla în camera de gardă, dar că nu a consultat-o nimeni. A dat toate informațiile din istoricul sarcinii reclamantei și a atras atenția asupra TA 160/90. I-a făcut reclamantei un test non-stres care a fost apreciat ca fiind în limite normale. Dr. E.A. i-a făcut ecografie și a recomandat operația de cezariană. Cazurile din sala de nașteri unde se afla și reclamanta fuseseră predate gărzii conduse de dr. P.C., iar garda trebuia să evalueze fiecare caz în parte și să ia deciziile ce se impuneau. Dr. P. nu și-a dat acordul să o opereze pe pacientă și a recomandat „temporizarea” întrucât nu era de acord cu ecografia, spunând că nu există modificări ale fluxurilor atât timp cât înregistrarea Doppler nu a fost făcută cu Doppler color. Cum ea nu avea posibilitatea să ia decizii în spital, a predat cazul gărzii și a consemnat în foaia de observație problemele reclamantei.
Pârâta M.CI. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. A precizat că în data respectivă era rezidentă și linia a doua de gardă, astfel încât nu avea drept de decizie. Mai mult, reclamanta nu se afla în travaliu activ, nu prezenta contracții uterine dureroase, nu pierdea sânge și nici nu prezenta vreun alt semn de alarmă. Pe timpul gărzii, tensiunea arterială a fost în limite normale și a fost tot timpul monitorizată. A fost prezentă în momentul în care dr. L.M. i-a prezentat verbal cazul dr. P., iar acesta și-a manifestat disponibilitatea imediată pentru efectuarea operației de cezariană, sala de operații fiind liberă și putând asigura echipa operatorie. Dr. L.M. a fost cea care a dorit să efectueze intervenția chirurgicală a doua zi împreună cu un alt medic. (...)
La termenul de judecată din 06.02.2013 instanța a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâta L.M., reținând că reclamanta are deschisă acțiunea în justiție în raport de temeiul de drept invocat și că toate susținerile pârâtei cu privire la raportul dintre temeiul de drept invocat de către reclamanta și procedura reglementată de Legea nr. 95/2006 vor fi avute în vedere la soluționarea pe fond a cauzei.
Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Căminul pentru persoane vârstnice al Municipiului București au fost unite cu fondul cauzei.
Analizând actele dosarului, judecătoria a hotărât următoarele: în funcție de maniera de evaluare a cazurilor de malpraxis și de rezolvare a acestora, la nivel european se pot identifica două grupe de sisteme: sisteme bazate pe ideea de greșeală (fault Systems) și sisteme care nu se bazează pe ideea de greșeală (no fault systems). La momentul actual, în Europa se consideră că sistemele care au la bază ideea de greșeală sunt contraproductive, deoarece urmăresc identificarea greșelilor individuale, a indivizilor care au greșit, în condițiile în care cercetările moderne arată că cele mai importante cauze ale greșelilor medicale sunt deficiențele în sistem sau rutina. În acest sens a fost adoptată Recomandarea (2006) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind managementul siguranței pacientului și prevenirea efectelor adverse în sistemul sanitar.
Un veritabil sistem care nu se bazează pe ideea de greșeală ar trebui să acorde compensații economice pacienților pentru orice prejudiciu produs în cadrul sistemului sanitar, indiferent dacă acel prejudiciu putea fi evitat sau nu, dacă s-a produs o greșeală/eroare sau nu. Din acest motiv, este clar că numai în Franța există adevăratul sistem nebazat pe ideea de greșeală, dar nu în totalitate, ci numai pentru acele prejudicii care pot fi compensate de ONIAM (L' Office National d’lndemnisation des Accidents Mâdicaux, des Affections latrogenes et des Infections Nosocomiales). În Țările Scandinave nu se practică, de fapt, un sistem nebazat pe ideea de greșeală, pentru că în aceste țări trebuie demonstrat că prejudiciul ar fi putut fi evitat de un specialist experimentat pentru a se acorda compensații pacientului. Există însă țări în care fundamentarea răspunderii medicale este mult mai restrânsă. Țările Scandinave practică mai degrabă un sistem în care medicii nu sunt învinovățiți, nu se caută stabilirea individuală a vinovaților, ci identificarea deficiențelor sistemului care stau la baza comiterii de greșeli. În sistemele bazate pe greșeală (fault Systems), de cele mai multe ori cazurile ajung în justiție, în timp ce sistemele care nu se bazează pe greșeală (no fault systems) au la bază rezolvarea plângerilor pe cale administrativă.
În România răspunderea juridică medicală poate fi penală, disciplinară, civilă, întrucât nu orice conduită umană are relevanță din punct de vedere juridic, ci numai aceea care cade, într-o formă sau alta, sub incidența normei juridice. Răspunderea civilă intervine în situația în care persoanele fizice sau juridice implicate în actul medical comit o faptă ilicită care are legătură cu exercitarea profesiei medicale sau asigurarea condițiilor pentru executarea actului medical. În literatura de specialitate s-au conturat atât opinii potrivit cărora răspunderea civilă medicală este o răspundere civilă contractuală sau delictuală, după caz, cât și opinii potrivit cărora răspunderea civilă medicală este întotdeauna o răspundere civilă delictuală.
Instanța a apreciat că răspunderea civilă medicală este întotdeauna o răspundere delictuală, întrucât viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică nu pot face obiectul unei convenții și dacă totuși s-ar încheia asemenea acte juridice, acestea trebuiesc socotite nule pe temeiul art. 1229 NCC. Fără a exclude posibilitatea antrenării răspunderii medicale ca răspundere profesională conform Legii nr. 95/2006, răspunderea civilă medicală, în sens larg, care se referă nu numai la răspunderea medicului față de pacient, ci și la răspunderea furnizorilor de servicii medicale față de pacient, este o răspundere delictuală pentru motivele enunțate mai sus, dar și pentru că obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter general, care revine tuturor medicilor. Norma legală este întotdeauna cea care stabilește drepturile și obligațiile subiectelor raportului juridic medical (civil), iar în ceea ce privește răspunderea medicală, legea specială stabilește situațiile de răspundere medicală, însă condițiile antrenării răspunderii sunt cele din dreptul comun. Răspunderea civilă medicală, ca răspundere delictuală, poate fi răspundere pentru fapta proprie și/sau răspundere pentru fapta altei persoane.
Din reglementările legale menționate rezultă că răspund pentru fapta proprie: personalul medical: medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical, moașa; unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale; producătorii de echipamente și dispozitive medicale, substanțe medicamentoase și materiale sanitare; furnizorii de utilități către unitățile sanitare publice sau private. Pentru a fi antrenată răspunderea civilă medicală pentru fapta proprie trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu; existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția.
Personalul medical trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate pacienților prin săvârșirea unei erori profesionale (malpraxisul) săvârșite în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, din cauza depășirii competențelor, cu excepția cazurilor de urgență în care nu este disponibil personal medical ce are competența necesară, pentru încălcarea dreptului la confidențialitate și viață privată a pacientului, pentru încălcarea normelor privind consimțământul pacientului la actul medical și pentru nerespectarea obligației de acordare a asistenței medicale. În acordarea asistenței medicale și/sau a îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligația aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel național sau, în lipsa acestora, a standardelor recunoscute de comunitatea medicală (națională și/sau europeană) a specialității respective, ceea ce poate permite într-o oarecare măsură circumstanțierea faptei ilicite medicale. (...)
Prejudiciul, ca element esențial al răspunderii civile medicale, constă în rezultatul negativ suferit de pacient, în calitate de utilizator de servicii medicale, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de persoana fizică sau juridică prestatoare de servicii medicale.
Pentru antrenarea răspunderii civile medicale, ca și în cazul răspunderii civile delictuale, este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv prejudiciul cauzat să fie consecința faptei ilicite. Potrivit doctrinei și practicii judiciare, raportul de cauzalitate cuprinde atât faptele care constituie cauza necesară și directă, cât și faptele care au făcut posibilă acțiunea cauzală sau i-au asigurat ori agravat efectele dăunătoare. Pentru stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită medicală și prejudiciu este necesar a se stabili, pe baze științifice, toate corelațiile dintre fapte și împrejurări, reținându-se în câmpul cauzal doar acelea care au o contribuție directă sau indirectă, mediată sau nemijlocită la producerea prejudiciului și care fac posibilă identificarea cauzelor principale, secundare, interne, externe, concomitente (congruente sau asociate) și condițiilor care au mediat acțiunea cauzelor.
Vinovăția, ca element subiectiv al răspunderii, trebuie analizată prin specificul răspunderii medicale ce decurge din particularitățile acestei profesii și din caracteristica actului medical. Doctrina a explicat responsabilitatea medicală pornind de la teorii diferite, după cum urmează: potrivit teoriei rigoriste, actele medicului și comportarea sa trebuie judecate în raport cu rezultatele muncii sale, și nu cu mijloacele puse la dispoziție în scopul obținerii vindecării. Fundamentarea răspunderii medicale prin rezultatele muncii medicului are efecte negative asupra acestei activități, prin dezafectarea relației medic-pacient și adoptarea unei atitudini pasive față de obligațiile medicului; potrivit teoriei imunității medicului, faptele medicului sunt susceptibile doar de o judecată profesională, deoarece grija acestuia față de om pleacă dintr-o intenție de binefacere, iar actul medical nu poate fi asimilat cu o lovire sau un omor. Nici această teză nu justifică științific responsabilitatea medicală, căreia îi conferă, în mod neprincipial, o poziție privilegiată în societate; potrivit teoriei responsabilității medicale bazate pe greșeală, faptele ilicite ale medicului trebuie să fie sancționate, iar potrivit teoriei riscului exercitării profesiei, medicul trebuie să răspundă în toate situațiile în care a cauzat un prejudiciu pacientului său pentru că și-a asumat riscul profesiei sale.
A apreciat instanța că răspunderea medicală, ca răspundere civilă, se fundamentează pe ideea clasică de culpă (greșeală) și/sau noțiunea de „eroare profesională” introdusă prin Legea nr. 95/2006. Culpa profesională poate fi definită ca o formă a vinovăției în care medicul nu a prevăzut rezultatul faptelor sale, deși putea și trebuia să îl prevadă, sau a prevăzut rezultatele faptelor sale, dar a considerat în mod ușuratic că acestea nu vor apărea. Orice formă de culpă profesională poate fi identificată în funcție de următoarele repere: culpa comisivă, care constă în neîndeplinirea obligațiilor profesionale, imprudență, nepricepere, nedibăcie, lipsă de prevedere, nepăsare față de cerințele profesiunii sau riscurile la care este expusă o persoană, folosirea inadecvată a condițiilor de lucru și a cunoștințelor profesionale; culpa omisivă, care se caracterizează, de exemplu, prin pierderea șanselor de supraviețuire a bolnavului, în condițiile în care există omisiuni sau întârziere în aplicarea tratamentului de către medic; culpa in eligendo, care apare dintr-o alegere greșită a procedurilor terapeutice sau, mai frecvent, în delegarea obligațiilor proprii unor alte persoane; culpa in vigilando, care apare în momentul în care se încalcă o datorie de confraternitate privind o solicitare și obligația de a răspunde la aceasta, nesolicitarea unui ajutor, neinformare privind soarta bolnavului, nesu-pravegherea corectă și continuă a subalternilor.
În ceea ce privește fundamentarea răspunderii medicale pe noțiunea de „eroare profesională", Legea nr. 95/2006 se limitează la o definiție sumară a acesteia, respectiv definește malpraxisul ca fiind eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medico-farma-ceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului. Malpraxisul se produce din eroare, neglijență, imprudență, cunoștințe medicale insuficiente, prin acte individuale în cadrul procesului de prevenție, diagnostic și tratament sau din depășirea limitelor competențelor, cu excepția cazurilor de urgență. Rezultă, așadar, că noțiunea de eroare profesională depășește sfera culpei, erorii sau bunei-credințe.
În speța dedusă judecății, instanța a notat că va trebui să delimiteze eșecul de eroare și greșeală, să identifice faptele medicale săvârșite de către pârâții persoane fizice și să le interpreteze într-un context juridic.
Temeiul juridic al răspunderii civile medicale pentru fapta altei persoane incident în speță este art. 1000 alin. (3) C.civ., care cuprinde dispoziția potrivit căreia comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat. Legea nr. 95/2006, Titlul XV - răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale și Ordinul M.S.P. nr. 482/2007 privind Normele metodologice de aplicare a acestui titlu.
Răspund pentru fapta altei persoane unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale. Din economia dispozițiilor Legii nr. 95/2006. Titlul XV - răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, rezultă că există un singur caz de răspundere civilă pentru fapta altei persoane. Astfel, art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 prevede: unitățile sanitare, publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund în condițiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.
Persoanele prejudiciate prin faptele ilicite medicale, denumite generic de lege acte de malpraxis, se pot adresa fie Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, fie direct instanței de judecată. Comisia stabilește, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situație de malpraxis. Judecătoria a apreciat că sesizarea comisiei nu poate fi interpretată nici ca o condiție prealabilă sesizării instanței de judecată, nici ca o condiție necesară actului de justiție. Altfel s-ar încălca dreptul fundamental și constituțional al oricărei persoane la liberul acces la justiție. (...)
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâților Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București și Căminul pentru persoane vârstnice al Municipiului București, instanța a reținut că Spitalul C. a fost desființat prin H.G. nr. 776/2011. Prin Hotărârea CGMB nr. 72/2011 s-a înființat Căminul pentru persoane vârstnice al Municipiului București, serviciu social în subordinea Direcției Generale de Asistență Socială București, iar prin art. 4 din această hotărâre s-a stabilit că obligațiile și patrimoniul unității sanitare desființate vor fi preluate de către Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București. Cum la data de 03.12.2008 Spitalul C., conform art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, era o unitate sanitară ce furniza servicii medicale, rezultă că acesta răspundea în condițiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta. În baza art. 4 din Hotărârea CGMB nr. 72/2011, Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București este succesoarea Spitalului C., întrucât a preluat toate drepturile și obligațiile acestuia. În aceste condiții, instanța a constatat că doar pârâta Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București are calitate procesuală pasivă, nu și Căminul pentru persoane vârstnice al Municipiului București. Astfel, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București ca neîntemeiată și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Căminul pentru persoane vârstnice al Municipiului București.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta, fiind gravidă, a fost internată în Spitalul Clinic C. În data de 03.12.2008, ora 12,30, de către medicii L.M. și D.S.A, ambii medici primari de obstetrică-ginecologie, cu diagnosticul IGIP - primigesta (prima sar-cină)/primipară (prima sarcină ajunsă în trimestrul al treilea de evoluție), sarcina 37-38 săptămâni, făt viu, prezentație craniană OIS, membrane intacte, HTS (TA 160/95 mm Hg în tratament), hepatita B și C fără viremie. Reclamanta a fost adusă la blocul de nașteri în jurul orei 13,00, după efectuarea unui examen ecografic, iar cazul i-a fost prezentat verbal șefului gărzii, pârâtul P.C.I., de către pârâta L.M., medicul curant al reclamantei. Gravida avea stabilit un diagnostic și un plan terapeutic, respectiv continuarea tratamentului antihipertensiv, monitorizare materno-fetală și operație cezariană programată pentru data de 04.12.2008, ora 8,30. Reclamantei i-a fost măsurată din oră în oră tensiunea arterială, iar aceasta nu a avut valori peste 160/90 mm/hg. Reclamantei i s-au făcut trei teste de non-stres. Ultimul test i-a fost făcut la ora 23.00. La ora 2.00 pacientei i s-a administrat o fiolă de dexametazonă, conform indicației medicului curant, și atât tensiunea arterială, cât și bătăile cordului fetal - aproximativ 138 bătăi pe minut - erau în limite normale. Instanța nu poate reține afirmația reclamantei cum că acest aspect s-ar fi consemnat ulterior în fișa sa, întrucât nu există nicio probă în acest sens.
Între orele 2,00-6,00 reclamanta a fost lăsată să doarmă, întrucât a doua zi, la ora 8,30, urma să facă operația de cezariană. Odihna a fost recomandată și de dr. L.M., care urma să efectueze cezariană. La ora 6,00, reclamanta a fost trezită pentru a fi pregătită de operație, iar moașele au constatat modificarea frecvenței bătăilor cordului fetal. Au chemat-o pe dr. M.CI., care a ajuns imediat în sala unde se afla ecograful și în care a așteptat-o pe reclamanta căreia i-a efectuat o ecografie. Concomitent aceasta, i-a solicitat ajutorul șefului de gardă, dr. P.C.I. Cei doi medici au constatat absența activității cordului fetal și au solicitat prezenta medicului curant. Dr. L.M. a constatat decesul fătului și a decis declanșarea medicamentoasă a travaliului. La orele 13,00 gravida a expulzat un făt mort, de sex masculin, în greutate de 2500 g, fiind asistată de dr. L.M. și de șeful de secție, dr. M.G.
Instanța a reținut că femeile cu un nivel crescut al tensiunii arteriale după primul trimestru de sarcină și un nivel ridicat de proteine în urină au o tulburare de sănătate numită preeclampsie. Hipertensiunea arterială poate afecta fătul, acest aspect depinzând de stadiul în care se află sarcina și de cât de ridicate sunt valorile tensiunii arteriale. Cu cât hipertensiunea în timpul sarcinii este mai ridicată și cât de devreme se instalează, atunci cu atât mai mult va crește și nivelul de riscuri care pot apărea. Una din patru femei cu hipertensiune arterială în timpul sarcinii poate dezvolta preeclampsie în timpul sarcinii sau travaliului sau, uneori, imediat după naștere și au o șansă de 50% să sufere de preeclampsie dacă suferă de hipertensiune arterială înainte de primele 30 de săptămâni. (...) Semnele de preeclampsie (precum transpirații, o creștere bruscă în greutate, dureri de cap severe sau persistente, probleme de vedere, dureri în partea superioară a abdomenului ori slăbiciuni sau stări de greață sau de vomă) sau semnele de separare prematură a placentei de uter (precum sângerări, slăbiciune a uterului sau durere) impun nașterea prematură. Dacă nivelul tensiunii este destul de ridicat (o tensiune care ajunge la 160/70 sau mai mare decât atât), gravidei i se administrează medicamente care să scadă nivelul tensiunii arteriale și trebuie spitalizată până când va naște.
Din înscrisurile dosarului întocmite de Colegiul Medicilor a rezultat că, urmare a investigațiilor paraclinice la internare, care indicau modificări severe de perfuzie placentară, operația de cezariana era imediat necesară pentru salvarea copilului și că temporizarea operației nu a fost justificată, iar administrarea de dexametazonă nu a condus la niciun beneficiu. Mai mult, în referatul întocmit de dr. L.P. s-a notat ca o cauză a evoluției fătului patologia asociată sarcinii, patologie căreia nu i s-a acordat o atenție corespunzătoare din partea medicului curant. Decesul fătului era iminent, având în vedere normalizarea circulației în ACM și creșterea rezistenței în artera ombilicală și se impunea intervenția cezariană de urgență, iar în referatul întocmit de prof. univ. dr. G.B. s-a reținut că în cazul de față se impunea efectuarea operației de cezariană de la internare. Decizia trebuia luată de medicul șef de gardă, care are, conform legii, obligația să consulte toate cazurile noi internate în sala de nașteri, indiferent dacă acestea aparțin sau nu vreunui medic curant. S-a reținut și că decesul fătului s-a produs între orele 2,30-6,00, probabil, cu ocazia instalării primelor contracții uterine, care, pe fondul hipoxiei cronice, obiectată ecografic și histo-patologic prin examenul placentei, au condus la moartea fătului.
Comisia a stabilit că medicii au săvârșit abateri de la bună practică medicală și a hotărât sancționarea dr. L.M. cu interdicția exercitării profesiei de medic pe o perioadă de 6 luni și efectuarea unui curs de perfecționare în obstetrică în următoarele 6 luni, iar a dr. P.C.I. cu mustrare. Decizia din 13.01.2010, emisă de Comisia de disciplină din cadrul Colegiului Medicilor, a fost desființată de către Comisia Superioară pe motive de ordin procedural, și nu pentru că medicii nu erau vinovați, întrucât prin decizia din 17.10.2012 se mențin concluziile referitoare la cauzele decesului intrauterin și sancțiunile aplicate inițial.
În consecință, instanța a constatat că pârâta L.M., medicul curant al reclamantei, a întârziat nejustificat în a proceda la declanșarea nașterii, ținând cont de hipertensiunea apărută în săptămâna 34 de sarcină, care nu a cedat la tratament și în raport de rezultatele eco-grafiilor din data de 25.11.2008 și din data de 03.12.2008, care au arătat restricție severă de creștere intrauterină, indice de rezistență crescut la nivelul arterei uterine și oligoamnios, rezultate ce indicau modificări severe de perfuzie placentară și care impuneau efectuarea de urgență a operației de cezariană și neefectuarea operației de cezariană în momentul internării.
Instanța a mai reținut că pârâtul P.C.I., șeful gărzii din data de 03.12.2008, nu și-a îndeplinit obligațiile de serviciu referitoare la examinarea pacientei la internare pentru a putea evalua corect și nemijlocit starea de sănătate a acesteia, mulțumindu-se doar cu o prezentare verbală a cazului de către medicul curant al pacientei, nu a acordat atenție și semnificație sângerării care a reprezentat cauza prezentării la spital a reclamantei, nu a studiat ecografia realizată în momentul internării, care i-ar fi oferit detalii, iar în fața instanței a declarat că și dacă o vedea, nu o lua în considerare, întrucât nu era bine realizată, nu a recomandat alte analize care ar fi putut clarifica diagnosticul de preeclampsie (de exemplu, sumar de urină pentru detectarea proteinuriei, dozarea proteinuriei timp de 24 ore), nu a supravegheat personalul din subordine care nu și-a îndeplinit obligațiile de serviciu, întrucât nu au monitorizat-o pe petentă pe timpul nopții, așa-zisa recomandare de odihnă nefiind cuprinsă în vreo bună practică medicală atunci când starea pacientului este gravă.
Pârâta M.CI., medic de gardă în ziua de 03.12.2008, a refuzat să-i comunice reclamantei starea fătului, nu a avut vreo reacție atunci când starea reclamantei necesita măsuri urgente, respectiv după ce a constatat ecografic că fătul este decedat, și nu a acordat asistență psihică reclamantei, preferând ca toate acestea să fie făcute de dr. L., care a ajuns la spital la ora 7,45, toate aceste inacțiuni fiind ilicite în sensul legii.
Potrivit Regulamentului Medicului Coordonator din Serviciu de Gardă, pârâtul P.C.I. avea obligația examinării pacientelor deja internate, care prezentau probleme, conform obligației de a supraveghea în mod deosebit starea bolnavilor gravi din secție, precum și evoluția lor. Chiar dacă dimineața fătul era mort și o intervenție chirurgicală ar fi fost o eroare medicală, întrucât ar fi adăugat riscuri inutile pentru starea de sănătate a mamei, atât pârâtul P.C.I., cât și pârâta M. CI. trebuia să ia măsuri de urgență în ceea ce privește provocarea nașterii și să o informeze pe pacientă despre ce se întâmplase, nu să o lase în salon mai mult de o oră cu copilul mort în pântec până la venirea dr. L.M.
Instanța nu a avut în vedere declarațiile martorilor audiați în cauza la solicitarea pârâților, întrucât acestea nu se coroborau cu înscrisurile dosarului, nu erau concludente în soluționarea cauzei și ținând cont că martorii au lucrat sau lucrează împreună cu pârâții persoane fizice.
Cu privire la prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a pierderii fătului în condițiile prezentate, instanța a reținut că acesta este evident. De altfel, nici pârâții nu au contestat existența acestui prejudiciu. Mai mult, reclamanta a depus mai multe sesizări pentru a afla ce s-a întâmplat, iar șeful clinicii de obstetrică-ginecologie, dr. N.D., i-a spus la început că a fost vorba despre un copil fragil omorât de primele contracții, iar apoi că, deși copilul a fost sănătos, totul s-a produs din cauza diverselor afecțiuni ale mamei. Ulterior, medicul a declarat că a fost vorba despre cauze genetice sau despre „limitele medicinii", considerând că tensiunea de 16/11 este una normală pe timpul sarcinii. În aceste condiții, suferința psihică a fost accentuată de refuzul medicilor implicați și al conducerii clinicii în soluționarea cererilor sale, prin această atitudine respectivii făcându-se vinovați de punerea în pericol a vieții sale, precum și a unei sarcini viitoare, prin necunoașterea investigațiilor necesare a fi efectuate, suplimentând astfel traumele psihice provocate de pierderea sarcinii.
În ceea ce privește legătură cauzală dintre fapta ilicită și prejudiciu, instanța a reținut că inacțiunea medicilor a declanșat, favorizat și nu a împiedicat în niciun fel constituirea lanțului cauzal ce a avut ca finalitate moartea intrauterină a fătului și punerea în primejdie a mamei. Specificul afecțiunii hipertensiune indusă de sarcină, cu consecința intervenirii complicației în forma preeclampsiei, îl constituie faptul că orice întârziere în diagnosticarea și tratarea ei determină agravarea stării de sănătate, situație pe care medicii o cunoșteau, dar nu i-au dat importanță.
Vinovăția medicilor a constat în forma culpei prin omisiune, manifestată în cadrul unor inacțiuni prin neexecutarea unei acțiuni necesare, respectiv neevidențierea diagnosticului corect și neluarea măsurilor necesare de tratament.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 998-999 și art. 1169 C.civ., instanța a admis cererea și a obligat pârâții la plata unei despăgubiri, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei în data de 03.12.2008.
Nu are nicio importanță comportamentul petentei din data de 25.11.2008, fiind fără relevanță dacă a refuzat să se interneze, întrucât, așa cum s-a reținut mai sus, medicul curant L.M. nu a luat măsurile ce se impuneau în cazul hipertensiunii arteriale induse de sarcină, iar inacțiunile medicilor care au dus la moartea fătului sunt cele din data de 03.12.2008. Spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată. Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. În cazul dedus judecății, la evaluarea despăgubirilor pentru daunele morale, în scopul de a nu fi una pur subiectivă sau pentru a nu tinde către o îmbogățire fără just temei, trebuie să se țină seama de suferințele fizice și morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate prin moartea fătului, precum și de toate consecințele evenimentului, relevate de actele medicale ori de alte mijloace de dovadă, cum ar fi declarații de martori.
Reclamanta a suferit traume psihice accentuate ca urmare a morții copilului, dar și din cauza faptului că timp de 5 ani a fost nevoită să caute răspunsuri, întrucât tot cei implicați au refuzat în mod constant să i le ofere. Cu toate acestea, se impune menținerea unei proporțio-nalități între suferințele provocate, care, deși nu pot fi cuantificate, trebuie cel puțin estimate, raportat la vârsta victimei și alte particularități ale acesteia, și sarcina impusă pârâților de a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune morale. Instanța a reținut că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-a suferit victima, precum și consecințele nefaste pe care evenimentul analizat I-a avut cu privire la viața particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate. Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.
Față de cele arătate, instanța a apreciat că, în contextul circumstanțelor cauzei și ținând cont de suferințele reale ale reclamantei, suma de 200.000 lei solicitată cu titlu de despăgubiri morale constituie o satisfacție echitabilă.
În formularea art. 1000 alin. (3) C.civ., comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului există ori de câte ori sunt dovedite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul, raportul de cauzalitate și vina prepusului, dar și condițiile speciale, respectiv două cerințe speciale ce particularizează responsabilitatea comitentului: raportul de prepușenie și săvârșirea faptei de către prepus în funcțiile ce i s-au încredințat de către comitent. În cauză, condițiile generale au fost analizate, constatându-se ca fiind îndeplinite, astfel încât se impune analizarea doar a celor două condiții speciale.
Din actele dosarului a rezultat că pârâții activau în cadrul Spitalului Clinic C., fiind angajați ai spitalului, chiar și dacă doar pentru serviciul de gardă. Astfel, s-a reținut existența atât a raportului de prepușenie, cât și săvârșirea inacțiunilor de către prepuși în funcțiile ce li s-au încredințat de către comitent. Cum Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București este succesoarea Spitalului C., întrucât a preluat toate drepturile și obligațiile acestuia, a rezultat că în cauza dedusă judecății aceasta are calitatea de comitent.
În baza art. 1000 alin. (3) C.civ., art. 644 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 și a Ordinului M.S.P. nr. 482/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Titlului XV al legii, comitentul, în calitate de furnizor de servicii medicale, răspunde, în condițiile legii civile, pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta, motiv pentru care pârâții L.M., P.C.I. și M.CI. au fost obligați în solidar cu Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București la plata sumei de 200.000 lei către reclamantă.
| ← Patologie ORL. Intervenție chirurgicală corespunzătoare... | Medic chirurg. Omisiunea extragerii unui corp străin din corpul... → |
|---|
