DIVORT DIN VINA AMBELOR PĂRŢI. Jurisprudență Familie (infracţiuni şi alte probleme în legătură cu familia)
| Comentarii |
|
Judecătoria BISTRIŢA Sentinţă civilă nr. 1209/2012 din data de 24.09.2013
DIVORT DIN VINA AMBELOR PĂRȚI.
Judecătoria Bistrița - secția civilă, Sentința civilă nr. 1209/2012, pronunțată în dosarul nr. 7095/190/2010
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub numărul de mai sus, reclamanta M.N. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâtul M.I., ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de 19.08.1981 în fața ofițerului de stare civilă din com. Romuli, înregistrată sub numărul 16.din 19.08.1981, din culpa ambelor părți; să dispună ca reclamanta să-și reia numele avut înainte de încheierea căsătoriei, acela de "C";; să încredințeze reclamantei spre creștere și educare pe minora M.M.C., născută la data de 16.07.1995 în Mun. B, naștere înregistrată sub nr. 1335 din 21.07.1995, conform certificatului de naștere seria NJ nr. 280309 / 10.06.2010; să oblige pârâtul la plata unei pensii de întreținere lunare în favoarea minorei M.M.C., în cuantum de ¼ din veniturile pârâtului; cu cheltuieli de judecată în caz de opoziție.
În motivare arată că a încheiat căsătoria cu pârâtul la data de 19.08.1981 în Com. R, iar căsătoria a fost înregistrată sub numărul 16 din 19.08.1981, după cum rezultă din certificatul de căsătorie seria CB nr. 450650.
După căsătorie s-au mutat împreună în B, Aleea I, nr. 3, sc. C, ap. 31, jud. BN, imobil în care locuiesc și în prezent. Din căsătorie s-au născut doi copii, M.I.M., născut la data de 16.02.1992 și M.M.C., născută la data de 16.07.1995.
După căsătorie, o perioada de timp relațiile dintre părți au decurs normal, fără a avea discuții în contradictoriu și nemulțumiri unul față de celălalt. Mai arată că de aproximativ 10 ani, pârâtul a început să își schimbe treptat comportamentul față de ea. A început cu injurii și expresii jignitoare și a ajuns până la acte de violență fizică, lovind-o cu mâinile și picioarele, sau lovind-o de pereții locuinței. La început agresiunile erau rare, respectiv o dată la două săptămâni, dar în ultimul an agresiunile au ajuns să fie dese, chiar și de două ori pe săptămână.
Mai arată reclamanta că au plecat împreună în Spania la muncă, crezând că acolo veniturile bănești vor fi mai mari, iar pârâtul își va schimba comportamentul față de ea. Comportamentul pârâtului nu s-a schimbat, supunându-o la aceleași violențe și la aceeași tensiune psihică. Nu a mai putut suporta suferințele, astfel că a fost nevoită să plece de acasă într-o noapte în luna martie 2010. După acel eveniment, arată că violențele au devenit mai brutale, astfel că din luna iunie 2010 s-a mutat în altă locuință.
A solicitat ca fiica acestora minoră să îi fie încredințată ei spre creștere și educare, arătând că această soluție ar fi cea mai bună pentru ea, întrucât poate să-i ofere atât educația, cât și afecțiunea de care are nevoie pentru buna creștere și maturizare armonioasă.
Raportat la cele arătate mai sus, consideră că relațiile de familie sunt iremediabil vătămate, astfel încât căsătoria este vădit imposibilă pentru reclamantă.
În drept, a invocat prevederile art. 37 alin. 2, 38, 42 alin. 1 și 3 si 94 din Codul Familiei, art. 607 și urm. din Codul de Procedură Civilă.
În probațiune s-au anexat înscrisuri, a solicitat încuviințarea probei testimoniale și efectuarea anchetei sociale.
În data de 03.11.2010 pârâtul a depus un înscris prin care a arătat că niciuna dintre părți nu mai locuiește în România, iar costurile de deplasare ar fi prea mari. A susținut că procesul ar trebui să se judece la instanța de la domiciliul lor din Spania.
Mai arată că reclamanta ar avea o relație extraconjugală cu șeful ei din Spania și acesta ar fi principalul motiv pentru care a intentat divorț.
În probațiune s-au anexat înscrisuri și a solicitat încuviințarea probei testimoniale.
Prin încheierea pronunțată în data de 03.11.2010 instanța a respins excepția necompetenței generale a instanțelor române de a soluționa cauza ce formează obiectul prezentului dosar, ca neîntemeiată.
În ședința publică din data de 23 martie 2011 pârâtul, prin reprezentant, a arătat că nu este de acord cu admiterea acțiunii, solicitând pronunțarea acestuia din vina ambelor părți.
Reclamanta a depus la dosarul cauzei precizare, prin care a arătat că solicită desfacerea căsătoriei din vina ambelor părți.
În drept a invocat prevederile art. 373, lit. B și art. 379, alin. 1 Cod civil.
Pârâtul a depus pentru termenul de judecată din data de 01.02.2012 întâmpinare solicitând instanței să respingă ca neîntemeiată acțiunea de divorț întrucât raporturile dintre soți nu sunt grav vătămate, iar continuarea căsătoriei este posibilă, avându-se în vedere disp. art. 258 alin.(2) și (3) C.civ. care dispun că familia are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului, iar statul este obligat să sprijine atât încheierea căsătoriei, precum și dezvoltarea și consolidarea familiei.
Prin același înscris, pârâtul a formulat și cerere reconvențională prin care, în cazul în care se va admite acțiunea, solicită să se stabilească domiciliul minorei M.M.C., născută la data de 16.07.1995, la domiciliul pârâtului; să oblige pe reclamantă la plata unei pensii de întreținere lunare în favoarea minorei, în cuantum de ¼ din veniturile realizate, până la majoratul acesteia și după, în cazul în care va urma cursurile învățământului superior.
În motivare arată că, prin precizarea acțiunii de divorț, reclamanta invocă disp. art. 39 și art.42 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Astfel, potrivit art. 39 la alin.(1): "Dispozițiile Codului civil privind divorțul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare.", iar art. 42 prevede că: "In cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța de judecată poate să dispună divorțul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) și art. 379 alin.(l) din Codul civil, chiar dacă reține culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil."
Raportat la disp. legale invocate de către reclamantă, a solicitat instanței să constate că aceasta trebuie să facă dovada certă că motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare la data de 1 octombrie 2011 a Codului civil, motiv pentru care, față de probele administrate a solicitat instanței să respingă ca inadmisibilă și nedovedită acțiunea de divorț, nefiind aplicabile disp. art. 373 lit "b" și art. 379 alin.(1) C.civ.
Mai arată că într-adevăr, art. 373 lit "b" dispune că divorțul poate avea loc "atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă", însă, a solicitat instanței să rețină că ancheta socială (f.126-131) efectuată de Judecătoria de primă Instanță Nr.2, A.R. din Madrid din Spania, la data de 13 septembrie 2011, iar nu după intrarea în vigoare a noului Cod civil, precizează "Echipa Psiho-Socială Tribunalul Superior de Justiție A.R." concluzionează în nota finală "că Studiul Socio-familial se referă doar la situația care a existat în momentul efectuării sale și de aceea rezultatele nu se pot extrapola altor circumstanțe sau condiții ambientale."
Prin urmare, pârâtul nefiind de acord cu divorțul, a solicitat instanței să constate că pârâta nu a dovedit că are motive temeinice în condițiile în care nu s-a dovedit că raporturile dintre soți au devenit grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Apoi, proba în dovedirea acțiunii formulate revine reclamantei care este obligată să facă dovada că are motive serioase de divorț.
Pentru a se preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, în temeiul prev. art. 129 alin.(4) și (5) C.pr.civ., a solicitat instanței să aibă în vedere și disp. art. 258 alin.(2) și (3) C.civ., potrivit cărora: "(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. (3) Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice și sociale, încheierea căsătoriei, precum și dezvoltarea și consolidarea familiei"".
Pe cale de consecință, a solicitat instanței să constate că probele administrate de reclamantă nu sunt apte să conducă la admiterea acțiunii.
De asemenea, a solicitat să se rețină că susținerile reclamantei din acțiunea de divorț (f.3 alin.3) prin care arată că a fost lovită cu picioarele sau "de pereții locuinței"; și că "la început agresiunile au fost rare, respectiv o dată la două săptămâni, dar în ultimul an agresiunile au ajuns să fie dese, chiar și de două ori pe săptămână", nu au fost probate.
Așadar, întrucât sub acest aspect nu sunt dovedite motive temeinice care să facă imposibilă continuarea căsătoriei și nici o nepotrivire de caracter insurmontabilă nu s-a dovedit, atâta timp cât există doi copii, a solicitat respingerea acțiunii de divorț, ca fiind neîntemeiată.
În situația în care se va admite totuși acțiunea de divorț, a solicitat ca aceasta să se facă din vina exclusivă a reclamantei, fapt pentru care a solicitat să se stabilească domiciliul minorei M.M.C., la domiciliul pârâtului și să se dispună obligarea reclamantei la plata unei pensii de întreținere lunare în favoarea minorei, în cuantum de ¼ din veniturile sale, până la majoratul acesteia și după, în cazul în care va urma cursurile de învățământului superior.
În drept, a invocat prevederile art. 39 și art.42 din Legea nr. 71/2011, art. 258 alin.(2) și (3), art.263, art. 373 lit "b" și art. 379 alin.(1) C.civ., art. 129 alin.(4) și (5), art.607 și urm. C.pr.civ.
În probațiune s-au anexat înscrisuri și s-a solicitat încuviințarea probei testimoniale.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Reclamanta și pârâtul s-au căsătorit la data de 19.08.1981, la Primăria com. R, iar din relațiile de căsătorie au rezultat doi copii, M.I.M., născut la data de 16.02.1992, în prezent major, și M.M.C., născută la data de 16.07.2005, minoră.
Declarația martorilor B.A., I.E. și I.T.N. relevă faptul că între reclamantă și pârât au existat neînțelegeri încă din anul 2009 iar începând cu anul 2010 neînțelegerile s-au acutizat, cei doi soți având chiar un comportament violent unul față de celălalt. În vara anului 2010 părțile s-au despărțit în fapt. De asemenea, declarația martorei B.A. relevă faptul că reclamanta are o relație extraconjugală. Existența neînțelegerilor între cei doi soți rezultă și din faptul formulării de către reclamantă a plângerii împotriva soțului său pentru exercitarea unor acte de amenințare, plângere ce a fost soluționată de instanța din A.R. prin hotărârea pronunțată la data de 10.06.2010, în hotărârea menționată reținându-se că soții au prezentat versiuni complet contradictorii, fără a exista însă o dată obiectivă care să confirme una dintre variante. Existența neînțelegerilor dintre reclamantă și pârâtă este confirmată și de constatările cuprinse în conținutul anchetei sociale efectuate de Judecătoria de Primă Instanță nr. 2 A.R. (Madrid), reclamanta declarând în fața instanței menționate că s-a simțit de-a lungul căsătoriei zi de zi umilită, devalorizată și maltratată de soțul ei, iar pârâtul arătând că i-a iertat soției infidelitatea și că dorește să mențină familia unită. În cuprinsul anchetei sociale se arată totodată că toți membri familiei sunt de acord că atmosfera din familie este foarte tensionată, fapt ce o afectează pe minoră.
Potrivit art. 373 lit. b cod civil divorțul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, iar potrivit art. 379 alin. 1 Cod civil, divorțul în temeiul art. 373 lit. b se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți sau culpa ambilor soți în destrămarea căsătoriei. Astfel, pentru pronunțarea divorțului în temeiul art. 373 lit. b din Codul civil este necesară întrunirea a două condiții: raporturile dintre soți să fie grav vătămate iar continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă, datorită unor motive temeinice, și existența culpei unuia dintre soți sau a ambilor soți.
Raportat la starea de fapt relevată de martorii audiați, înscrisurile depuse în probațiune și consemnările din cuprinsul anchetei sociale efectuate de Judecătoria de Primă Instanță nr. 2 A.R. (Madrid), în cauză instanța apreciază ca fiind îndeplinite condițiile pentru desfacerea căsătoriei în temeiul 373 lit. b Cod civil, urmând a dispune desfacerea căsătoriei dintre reclamantă și pârât din culpă comună, nefiind relevată o culpă exclusivă a unuia dintre soți în destrămarea relațiilor de familie.
În temeiul art. 383 alin. 3 Cod civ., potrivit căruia dacă nu a intervenit o înțelegere între soți sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele dinaintea căsătoriei, și ținând seama și de cererea expresă a reclamantei de reluare a numelui avut anterior căsătoriei, reclamanta va reveni la numele avut anterior căsătoriei, acela de "C";.
Potrivit dispozițiilor art. 397 din Codul civil, după divorț autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide în alt mod, iar potrivit art. 398 Cod civil instanța judecătorească hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată de unul dintre părinți dacă există motive întemeiate. Astfel, regula în materia exercitării autorității părintești este exercitarea acesteia de către ambii părinți iar exercitarea autorității părintești de către unul dintre părinți reprezintă o excepție și poate fi dispusă doar în situația în care există motive întemeiate, cu luarea în considerare a interesului superior al copilului. Probele administrate în cauză nu au relevat existența unor motive temeinice care să justifice exercitarea autorității părintești doar de către unul dintre părinți și care să conducă la concluzia că este în interesul minorei exercitarea în acest mod a autorității părintești, astfel că instanța, ținând seama de faptul că autoritatea părintească reprezintă nu doar ansamblul de drepturi privind persoana și bunurile copilului ci și ansamblul de obligații privitoare la persoana și bunurile copilului, urmează a dispune ca autoritatea părintească privitor la minora M.M.C., născută la data de 16.07.1995, să fie exercitată de ambele părți.
În ceea ce privește locuința minorei, instanța reține că ancheta socială efectuată de instanța din Spania concluzionează faptul că ambii părinți au abilitățile necesare pentru a avea grijă de minoră, le respectă propriile decizii referitoare la situația familiei, și că în prezent reclamanta este cea care oferă minorei în plan economic și material o mai bună stabilitate, minora având totodată o relație mai stabilă cu mama. De asemenea, ancheta socială cuprinde și poziția minorei față de consecințele despărțirii părinților săi, aceasta declarând în fața instanței că ar fi mult mai convenabil să locuiască cu mama sa, întrucât dacă ar rămâne cu tatăl său ar continua certurile, fapt ce o obosește. Ținând seama de concluziile anchetei sociale și de poziția minorei, în temeiul art. 400 alin. 2 Cod civil, instanța va stabili domiciliul minorei M.M.C. la reclamantă, iar în baza art. 402 alin. 1 și art. 529 din Codul civil, pârâtul va fi obligat să plătească în favoarea minorei o pensie de întreținere în cuantum de 167,5 lei lunar, începând cu data pronunțării prezentei hotărâri, 08.02.2012, până la majoratul minorei. La stabilirea cuantumului pensiei de întreținere instanța a avut în vedere venitul minim pe economie din România, ținând seama de faptul că pârâtul este cetățean român iar ancheta socială efectuată de autoritățile din Spania relevă faptul că în prezent pârâtul nu are un loc de muncă în Spania.
Împotriva sentinței expuse a declarat apel, în termen legal, pârâtul M.I., prin care a solicitat admiterea acestuia, anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanța de fond a încălcat în mod evident principiile fundamentale ale procesului civil și art.6 din C.E.D.O., nesocotind dreptul la apărare, principiul aflării adevărului, principiul egalității armelor în procesul civil, al oralității și al contradictorialității, cu cheltuieli de judecată, pentru motivele ce urmează.
În jurisprudența CEDO s-a reținut constant că sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influențeze soluționarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părți.
Prin urmare, procedura în care instanța de fond, la termenul din 1.02.2012, a constatat că, nefiind alte cereri, cauza era în stare de judecată, a dat cuvântul pe fond reprezentantului reclamantei, înfrângând exigențele art.6 din CEDO.
Astfel, sentința civilă atacată s-a dat cu încălcarea dreptului la apărare, a principiului egalității armelor în procesul civil, al oralității și contradictorialității, prin respingerea cererii de amânare pentru imposibilitate de prezentare, încălcându-se prevederile art.156 alin.(1) Cod procedură civilă, după cum reiese din alin.11 din încheierea din data de 1.02.2012, unde s-a reținut că instanța respinge cererea de amânare formulată de mandatarul pârâtului, având în vedere că nu s-au anexat înscrisuri doveditoare.
Cererea de amânare nu a fost respinsă pentru netemeinicie, ci doar pentru că nu s-au depus înscrisuri, deși a precizat că va fi probată prin Ordinul de deplasare, pe care nu-l putea prezenta la data depunerii cererii în data de 31.01.2012, pentru că urma să fie confirmat de instanța C.A. C la data de 1.02.2012.
Mai mult decât atât, prin adresa de e-mail a transmis la data de 1.02.2012, încheierea de ședință din data de 25.01.2012 care făcea dovada unui proces aflat pe rolul C.A. C cu termen la data de 1.02.2012, dar nici aceasta nu a fost luată în considerare de instanță și fără a se pronunța cu privire la această cerere.
Apoi, prin serviciul de registratură al instanței, la data de 2.02.2012, a depus o cerere de redeschidere a dezbaterilor, atașând în dovedire, încheierea de ședință din data de 25.01.2012 a C.A. C și Ordinul de deplasare care atestă prezenta mandatarului av. R.O., la C.A. C, însă nici cu privire la această cerere instanța de fond nu s-a pronunțat.
Aplicarea în timp a dispozițiilor privitoare la divorț, în cadrul cauzelor în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil, este reglementată dedisp.art.42 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, care dispune că:";În cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța de judecată poate să dispună divorțul în temeiul prevederilor art.373 lit.b și art.379 alin.(1) din Codul civil, chiar dacă reține culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil";.
Așadar, în soluționarea cauzelor de divorț, în privința divorțului din culpă, sunt aplicabile dispozițiile Codului civil.
Raportat la prevederile mai sus menționate, prin sentința apelată s-a încălcat principiul aflării adevărului prin aceea că s-a respins proba testimonială solicitat a fi administrată în cererea reconvențională, tocmai pentru a proba că motivele de divorț nu mai subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil.
Față de poziția apelantului exprimată prin cererea reconvențională, instanța de fond, neacordându-i un nou termen de judecată, a fost lipsit de dreptul de a pune concluzii orale pe fondul cauzei, în contradictoriu cu reclamanta și, de asemenea, de a susține cu toate diligențele apărarea pârâtului având în vedere proba testimonială solicitată, prin care să dovedească că după intrarea în vigoare a Codului civil nu mai subzistă motivele de divorț invocate de reclamantă în cererea de divorț.
Declarațiile martorilor B.A. și I.E., ambele fiind luate la data de 23.03.2011, raportat la art.42 din Legea nr.71/2011, nu au nicio relevanță, iar din depoziția martorului I.T.N., chiar dacă a fost luată la data de 09.11.2011, adică după intrarea în vigoare a Codului civil, nefiind contestate cu propriile simțuri nu face în nici un fel referire la momente ulterioare datei de 1.10.2011, pentru a se dovedi că motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil.
Așadar, raportat la disp.art.42 din Legea nr.71/2011, probele administrate de reclamantă în cauză nu erau suficiente și instanța nu a dispus ca pârâta să-și completeze probele în dovedirea cererii. Reiese că "punerea în discuția părților"; a încuviințării audierii martorului M.N. a fost pur formală, cererea fiind respinsă deoarece instanța a raportat-o la "data solicitării";, fără a analiza însă, față de dispozițiile legale mai sus invocate, motiv pentru care solicită încuviințarea mijloacelor de apărare și a dovezilor invocate la prima instanță.
Sentința apelată s-a pronunțat fără a se ține cont de dispozițiile art.129 alin.(5) Cod procedură civilă. Astfel, neascultarea martorului propus în apărarea pârâtului dovedește că instanța de fond nu avea cum să se convingă cu privire la existența sau nu a motivelor de divorț și după intrarea în vigoare a Codului civil, ceea ce dovedește nelegalitatea și netemeinicia acesteia.
Pentru dovedirea faptului că motivele de divorț nu mai subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil se solicită să se încuviințeze audierea martorului M.N..
Prin întâmpinare, reclamanta s-a opus admiterii apelului, invocând apărările ce succed.
Printre motivele de apel invocate de către pârâtul apelant este acela că după intrarea în vigoare a noului Cod civil, motivele de divorț nu ar mai subzista, iar acest aspect ar fi relevant și ar duce la respingerea acțiunii de divorț, raportat la dispozițiile art.42 din Legea 71/2011 potrivit căruia "În cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța poate să dispună divorțul în temeiul prevederilor art.373 lit.b și art.379 alin.1 din Codul civil, chiar dacă reține culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil";.
Interpretarea dată de către apelant acestui text din legea de punere în aplicare a Codului civil este una inedită, interpretare pe care legiuitorul cu siguranță nu a avut-o în vedere cu ocazia redactării acestui articol. Apelantul apreciază că acțiunea de divorț introdusă înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, întemeiată pe culpa părților, ar trebui respinsă dacă motivele de desfacere a căsătoriei nu mai subzistă și după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Dacă se dă aplicare acestei interpretări, se acceptă faptul că legiuitorul a dorit să pună părțile din procesul de divorț în situația de la începutul căsătoriei și să facă abstracție de faptul că relațiile dintre soți au fost vătămate în perioada în care vechiul cod al familiei era în vigoare. Altfel spus, apelantul susține că legiuitorul ar fi dorit să se facă abstracție de motivele de divorț apărute sub imperiul vechiului cod al familiei și ar fi dorit să aibă relevanță doar motivele apărute sub imperiul noului Cod civil.
Consideră că nu acesta a fost scopul legiuitorului atunci când a dat articolului 42 această formulare. Acest articol are aplicabilitate limitată și se referă la situațiile când culpa în desfacerea căsătoriei aparține în exclusivitate reclamantului. În vechiul cod al familiei, această situație nu și-a găsit reglementare, iar acțiunea de divorț urma să fie respinsă dacă se reținea culpa exclusivă a reclamantului, potrivit principiului "nemo auditur propriam turpidudinem allegans";. Potrivit noului Cod civil, în situația în care din probele administrate rezultă culpa exclusivă a reclamantului, divorțul se pronunță, chiar dacă pârâtul nu a cerut divorțul. Potrivit art.42, citat mia sus, doar în această situație motivele de divorț trebuie să subziste și după intrarea în vigoare a noului Cod civil, respectiv dacă s-ar reține culpa exclusivă a reclamantului, atunci motivele de divorț trebuie să subziste și după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta interpretarea dată de către pârâtul apelant, este nereal faptul că motivele de divorț nu au existat și după desfacerea căsătoriei. Violențele asupra reclamantei au continuat inclusiv în anul 2012, astfel cum rezultă din certificatul medico-legal eliberat la data de 12.06.2012, potrivit căruia reclamanta a prezentat leziuni traumatice care au putut data din 25.05.2012.
În privința motivelor de apel referitoare la nerespectarea dreptului la apărare, acestea trebuie înlăturate întrucât se întemeiază în esență pe respingerea cererii de amânare formulată de către reprezentantul pârâtului. Această cerere a fost respinsă întrucât motivele cererii nu au fost probate. Actele doveditoare au fost depuse după închiderea dezbaterilor, astfel că nu au mei putut fi avute în vedere.
| ← REVENDICARE IMOBILIARĂ. Jurisprudență Revendicare (acţiuni,... | Divorţ. Jurisprudență Situaţii la divorţ → |
|---|
