Imobil preluat de Statul român în baza Decretului nr. 223/1974. Proceduri judiciare de restituire a bunului în natură şi în proprietate.
| Comentarii |
|
Aplicabilitatea dispoziţiilor procedurale referitoare la suspendarea judecăţii până la soluţionarea irevocabilă a unui alt litigiu
C. civ., art. 480, art. 481 C. proc. civ., art. 244 pct. 1 Legea nr. 112/1995 Legea nr. 213/1998 Legea nr. 10/2001, republicată, art. 46 Decretul nr. 223/1974°
Foştii proprietari au învestit instanţa cu o acţiune de drept comun având ca obiect revendicarea imobilului preluat de Statul român. în privinţa aceluiaşi imobil, s-a declanşat şi procedura de obţinere a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, act normativ cu caracter special ce are drept finalitate stabilirea şi acordarea cu celeritate a măsurilor reparatorii către foştii proprietari deposedaţi abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Conform dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, foştii proprietari au posibilitatea să solicite restituirea acestor imobile (în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent) fie pe calea procedurii administrative prevăzute de legea specială, fie pe calea dreptului comun, direct în faţa instanţei de judecată.
Faţă de aceste atribute specifice legii speciale şi de împrejurarea că procedura administrativă iniţial declanşată de către foştii proprietari se afla în curs de derulare, într-un stadiu avansat al
judecării căilor de atac exercitate împotriva actului de dispoziţie emis de entitatea administrativă notificată, instanta învestită cu acţiunea în revendicare a făcut aplicarea prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. Atât în respectiva procedură judiciară, cât şi în cauza pendinte, instanţele au fost învestite a verifica valabilitatea/legalitatea titlului statului, astfel că judecarea în paralel a celor două pricini este de natură a crea posibilitatea pronunţării unor hotărâri contradictorii asupra acestui aspect.
în plus, art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, face referire la situaţia acţiunilor de drept comun aflate în curs de judecată la data la care a intrat în vigoare legea specială, astfel că prevederile sale care confereau un drept de opţiune persoanelor îndreptăţite (în sensul de a putea alege calea reglementată de Legea nr. 10/2001, de a renunţa la acţiunea de drept comun ori de a solicita suspendarea acesteia din urmă) nu îşi pot găsi aplicare în sensul recunoaşterii aceluiaşi drept şi acelor persoane care ar introduce asemenea acţiuni ulterior momentului intrării în vigoare a legii.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 520 R din 2 decembrie 2008, nepublicată
Prin cercrca înregistrată la Tribunalul Bucureşti, Sccţia a IlI-a civilă, sub numărul 14322/3 din 19 aprilie 2006, reclamanţii B.D.,
B.S.C. şi B.G. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti,
A.A., A.M.S., Z.A., T.L.L. şi T.I., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului proprietatea reclamanţilor situat în Bucureşti, sector 1, respectiv să se constate că imobilul a intrat în proprietatea statului fară forme legale, reclamanţii păstrându-şi calitatea de proprietari; să fie obligaţi pârâţii persoane fizice să lase reclamanţilor în deplină posesie şi proprietate apartamentele pe care le ocupă.
In motivarea acţiunii astfel formulate s-a arătat în esenţă că reclamanţii au fost deposedaţi de imobilul revendicat, dovada dreptului de proprietate asupra acestuia fiind făcută cu actul dotai notarial transcris sub nr. 117 din 5 ianuarie 1945 şi prin actul de donaţie nr. 8416 din 10 septembrie 1971. Autorii reclamanţilor B.S.C. şi B.G., respectiv numiţii P.Ş. şi P.M., dobândiseră imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 18948 din 7 iunie 1935. Deposedarea reclamanţilor de imobil s-a făcut prin aplicarca, de către guvernul comunist, a prevederilor Dcerctului nr. 223/1974, fară a lc fi însă comunicate acestora celc două decizii de preluare (cu nr. 726 şi 727). Au mai arătat reclamanţii că apartamentele din imobilul revendicat au fost vândute
în condiţiilc Legii nr. 112/1995, cumpărătorii (foşti chiriaşi) cunoscând că reclamanţii au dat curs demersurilor restituirii acestuia în natură. Titlul statului nu poate fi apreciat ca valabil pentru că preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, în detrimentul dreptului de proprietate şi în vădită contradicţie cu normele interne şi interna-
ţionale. In drept, s-au invocat prevederile art. 480, art. 481 C. civ., Legea nr. 213/1998.
Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 8 noiembrie 2007 s-a dispus suspendarea judecării acestui litigiu, în temeiul prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a cererii ce constituie obiectul dosarului nr. 4960/3/2003 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că reclamanţii
B.D., B.S.C. şi B.G. au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, în sensul că au solicitat să le fie restituit imobilul în litigiu prin notificarea nr. 3595/2001, pe care au trimis-o Primăriei Municipiului Bucureşti. Această notificare a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 1740 din 1 noiembrie 2003. Contestaţia formulată de reclamanţi împotriva actului administrativ a fost soluţionată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1510 din 21 decembrie 2005. Această sentinţă nu este definitivă, apelul formulat împotriva ei fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucurcşti, Secţia a IlI-a civilă, sub nr. 4960/3/2003.
Conform dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au posibilitatea să solicite restituirea acestor imobile (în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent) fie pe cale procedurii administrative prevăzute de legea specială, fie pe cale dreptului comun, direct în faţa instanţei de judecată.
Astfel, a apreciat instanţa că reclamanţii au ales, pentru a obţine măsurile reparatorii la care pretind că sunt îndreptăţiţi, calea administrativă prevăzută de legea specială, respectiv de Legea nr. 10/2001. Această procedură specială nu a fost încă epuizată, dispoziţia emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, care constituie răspuns la notificarea formulată de către reclamanţi pentru imobilul în litigiu nu este definitivă, împotriva ei fiind exercitată calea de atac prevăzută de lege, respectiv contestaţia, iar sentinţa ce priveşte soluţionarea acestei contestaţii nu este definitivă, apelul formulat împotriva sentinţei respective fiind pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă. Prin urmare, având în vedere calca aleasă de către reclamanţi pentru
acordarca măsurilor reparatorii ce li se cuvin, a apreciat instanţa că mai întâi trebuie să fie epuizată această cale şi abia după aceea urmează să fie soluţionată cererea lor întemeiată pe dreptul comun.
La data de 17 aprilie 2008, reclamanţii au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei. Nu a fost motivată cererea astfel formulată.
Prin încheierea pronunţată la data de 4 septembrie 2008 s-a respins cererea de repunere pe rol astfel formulată, ca neîntemeiată. Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că nu s-a făcut dovada soluţionării irevocabile a dosarului nr. 4960/3/2003, subzistând motivele de suspendare.
In cadrul concluziilor reclamanţilor aceştia au arătat că se impune repunerea pe rol a cauzei având în vedere că, în prezent, este suspendată judecarea cauzei ce face obiectul dosarului nr. 4960/3/2003 până la soluţionarea acestei cauze. S-a susţinut că dispoziţiile încheierii din 22 mai 2008 sunt obligatorii pentru tribunal având în vedere că această hotărâre este pronunţată de o instanţă de control judiciar.
Cu referire la aceste susţineri, a apreciat instanţa că sunt eronate deoarece încheierea pronunţată la data de 22 mai 2008 în dosarul nr. 4960/3/2003 este dată de o instanţă superioară, iar nu de o instanţă de control judiciar. Diferenţa este dată de faptul că curtea de apel este faţă de tribunal instanţă de control judiciar (pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.) numai în situaţia în care în faţa instanţei superioare se derulează judecata unei căi de atac împotriva unei soluţii pronunţate de instanţa inferioară (cum ar fi fost cazul unui recurs formulat împotriva încheierii de suspendare din data de 8 noiembrie 2007).
In prezent, judecarea ambelor cauze este suspendată interdependent, însă situaţia este imputabilă chiar reclamanţilor care au prezentat un certificat de grefa pentru prezentul dosar, deşi judecarea acestuia era deja suspendată, solicitând ulterior suspendarea dosarului 4960/3/2003. Această situaţie de fapt nu poate constitui temei suficient pentru repunere a pe rol a prezentei cauze.
împotriva acestor două încheieri au declarat recurs reclamanţii. In motivarea recursurilor se arată în esenţă că hotărârile adoptate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă prin încheierile din 8 noiembrie 2007, respectiv 4 septembrie 2008 sunt vădit netemeinice şi nelegale, conform dispoziţiilor art. 3041 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Pronunţând o astfel de soluţie, Tribunalul Bucureşti a ignorat tocmai conţinutul textului de lege menţionat (art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată), care stipulează în mod neechivoc: „Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”. Din economia acestei prevederi legale, rezultă fară echivoc că singura parte într-un proces de acest gen care are dreptul de a opta pentru continuarea judecăţii, pentru renunţare sau pentru suspendare, este exclusiv persoana îndrep-
tăţită. In atare situaţie, instanţele de judecată nu au posibilitatea legală de a impune părţilor interesate să urmeze exclusiv una din cele două căi (în speţă cea administrativă) şi să renunţe la cealaltă, singurele în măsura să decidă sub acest aspect fiind persoanele îndreptăţite, care pot opta, în raport de interesul pe care îl au, pentru renunţarea, suspendarea sau continuarea judecăţii pe dreptul comun sau pentru alegerea procedurii administrative, speciale.
Imixtiunea instanţei de judecată în dreptul de opţiune al recu-rcnţilor-reclamanţi echivalează, în susţinerea recurenţilor, cu un abuz procesual de drept, îngrădind acestora exerciţiul dreptului la acţiune şi implicit posibilitatea valorificării intereselor lor prin promovarea unei acţiuni în revendicare. Adoptarea acestei soluţii reprezintă, practic, eliminarea uneia dintre căile recunoscute de lege şi puse la dispoziţia persoanei interesate în obţinerea imobilului preluat abuziv de stat.
Totodată, se arată că soluţia pronunţată de instanţa de fond prin încheierea din 4 septembrie 2008, de respingere a cererii de repunere pe rol şi de menţinere a măsurii suspendării dispusă de tribunal la 8 noiembrie 2007, constituie cu atât mai mult o limitare evidentă a drepturilor legale recunoscute recurenţilor, lăsându-i practic, pe aceştia lipsiţi de orice posibilitate de a obţine recunoaşterea şi valo-
rificarea dreptului lor de proprietate. In acest sens, urmează a se avea în vedere că la momentul adoptării acestei hotărâri, tribunalul a menţinut măsura suspendării judecăţii dosarului nr. 14322/3/2006 până la soluţionarea irevocabilă a unei alte cauze, a cărei judecată era, de asemenea, la data de 4 septembrie 2008, suspendată printr-o hotărârea anterioară, cea a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, din data de 22 mai 20008, pronunţată în dosarul nr. 4960/3/2003. însă, din moment ce dosarul nr. 4960/3/2003 a fost suspendat, nu mai subzista motivul menţinerii măsurii suspendării, dispusă în cauza ce facc obiectul prezentului recurs, prin încheierea din data de 4 septembrie 2008.
Nu poate fi ignorat faptul că instanţa ierarhic superioară a aplicat, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., măsura suspendării judecării apelurilor ce formează obiectul dosarului nr. 4960/3/2003, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 14322/3/2006, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, în considerarea argumentului că unul din capetele de cerere al acestei ultime cauze îl constituie „constatarea valabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, (...) sector 1”, soluţionarea definitivă şi irevocabilă a contestaţiei formulată în baza Legii nr. 10/2001 atârnând în tot de existenţa sau neexistenţa dreptului ce face obiectul acestei judecăţi. Legalitatea acestei măsuri nu a fost contestată de niciunul dintre intimaţii-pârâţii care de la data de 22 mai 2008 şi până în prezent nu au înţeles să exercite calea de atac a recursului împotriva încheierii de şedinţă din data mai sus menţionată, recunoscându-i astfel implicit, temeinicia.
Analizând recursurile, în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele stabilite prin art. 3041 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Recurenţii-reclamanţi au învestit instanţa cu o acţiune de drept comun având ca obiect revendicarea imobilului situat în Bucureşti,
sector 1. In privinţa aceluiaşi imobil, reclamanţii au declanşat procedura de obţinere a măsurilor reparatorii în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special ce are drept finalitate stabilirea şi acordarea cu celeritate a măsurilor reparatorii către foştii proprietari deposedaţi abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Faţă de aceste atribute specifice legii speciale menţionate şi de împrejurarea că procedura iniţial declanşată de către reclamanţi se afla -la data la care s-a luat în discuţie suspendarea cursului judecăţii în acţiunea de drept comun - în curs de derulare, într-un stadiu avansat al judecării căilor de atac exercitate împotriva actului de dispoziţie emis de entitatea administrativă notificată, Curtea apreciază că în mod corect a reţinut instanţa fondului incidenţa prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. Atât în respectiva procedură judiciară, cât şi în cauza pendinte, instanţele au fost învestite a verifica valabilitatea/legalitatea titlului statului, astfel că judecarea în paralel a celor două pricini este de natură a crea posibilitatea pronunţării unor hotărâri contradictorii asupra acestui aspect.
In condiţiile în care, în cele două acţiuni, instanţele au a se pronunţa, deopotrivă, cu privire la nevalabilitatea titlului statului şi nu
se poate constata o situaţie de litispendenţă, date fiind căile procedurale diferite prin care au fost sesizate, soluţia de aplicare a prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. de către instanţa ulterior sesizată apare ca fiind conformă obligaţiei ce îi incumbă potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., conform căruia Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”.
Temeiul suspendării judecăţii fiind, potrivit dispozitivului încheierii, cel dat de art. 244 pct. 1 C. proc. civ., referirea făcută în considerentele încheierii la prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu este suficientă spre a conduce la concluzia potrivit căreia această din urmă normă ar fi constituit temeiul juridic al măsurii dispuse. în conţinutul său, art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, face referire la situaţia acţiunilor de drept comun aliate în curs de judecată la data la care a intrat în vigoare legea specială, astfel că prevederile sale care confereau un drept de opţiune persoanelor îndreptăţite (în sensul de a putea alege calea reglementată de Legea nr. 10/2001, de a renunţa la acţiunea de drept comun ori de a solicita suspendarea acesteia din urmă) nu îşi pot găsi aplicare în sensul recunoaşterii aceluiaşi drept şi acelor persoane care ar introduce asemenea acţiuni ulterior momentului intrării în vigoare a legii. Norma menţionată, având caracter special, este de strictă aplicare şi interpretare, neputând fi extinsă prin analogie asupra altor situaţii decât cele expres stabilite de legiuitor.
în aceste condiţii nu poate fi primită susţinerea recurenţilor potrivit căreia soluţia de suspendare dispusă ar constitui o imixtiune a instanţei în dreptul de opţiune pretins conferit de art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, şi/sau un abuz procesual, acţiunea formulată de ei pe temeiul normelor de drept comun nefiind una care să fi fost în curs de judecată în anul 2001.
Faţă de considerentele expuse, care urinează a le completa pe cele ale încheierii de şedinţă din data de 8 noiembrie 2007, Curtea apreciază ca fiind corectă soluţia de suspendare a cursului judecăţii cauzei pendinte, având ca temei prevederile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea prin hotărâre irevocabilă a cauzei în care reclamanţii au solicitat instanţei să se pronunţe asupra cererii lor de acordarea de
măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 cu reţinerea împrejurării că statul nu deţine un titlu valabil.
In privinţa încheierii pronunţate la data de 4 septembrie 2008, prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, Curtea constată că instanţa a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 244 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora „suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă”.
In condiţiile în care nu s-a relevat, în susţinerea cererii de repunere pe rol, pronunţarea unei hotărâri irevocabile în cauza ce formează obiectul dosarului nr. 4960/3/2003 este evident că nu era îndeplinită singura condiţie cerută de norma menţionată spre a se putea dispune reluarea judecării cauzei.
Dispoziţia subsecventă referitoare la menţinerea măsurii suspendării din încheierea de şedinţă din data de 8 noiembrie 2007 nu poate avea semnificaţia unei noi suspendări a cursului judecăţii, ea fiind inserată în dispozitivul încheierii spre a nu exista vreun echivoc asupra consecinţelor respingerii cererii de repunere pe rol.
Obiectul analizei instanţei, în soluţionarea cererii de repunere pe rol, fiind limitat la a verifica dacă este sau nu îndeplinită condiţia stabilită prin art. 244 alin. (2) C. proc. civ., nu se poate reţine că pronunţarea soluţiei respective ar fi avut drept consecinţă lăsarea reclamanţilor fară vreo posibilitate de a obţine recunoaşterea şi valorificarea dreptului de proprietate pretins.
Hotărârea referitoare la suspendarea cursului judecăţii în dosarul nr. 4960/3/2003, fiind ulterioară datei la care s-a pronunţat în speţă măsura de suspendare, nu poate conduce la concluzia nelegalităţii acestei din urmă măsuri, numai condiţiile concrete de la momentul pronunţării încheierii de suspendare din data de 8 noiembrie 2007 interesând în analiza de legalitate şi temeinicie a acestei hotărâri. Cum, la acel moment, se afla pe rolul instanţei competente, în curs de judecată, dosarul nr. 4960/3/2003 în considerarea căruia s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar în acest din urmă dosar nu s-a pronunţat o hotărâre precum cea prevăzută de art. 244 alin. (2) C. proc. civ., orice modificări intervenite în intervalul de timp dintre data suspendării judecăţii şi aceea la care s-a judecat cererea de repunere pe rol nu îndeplineau cerinţa legii spre a produce efectul pretins de către reclamanţi.
Astfel, susţinerea recurenţilor-reclamanţi în sensul că, după momentul pronunţării hotărârii de suspendare a judecăţii în dosarul
nr. 4960/3/2003, „nu mai subzista motivul menţinerii măsurii suspendării, dispusă în cauza ce face obiectul prezentului recurs, prin încheierea din data de 4 septembrie 2008” se bazează, pe de o parte, pe ignorarea nejustificată a condiţiei instituite prin alin. (2) al art. 244 C. proc. civ., iar pe de altă parte, pe neobservarea faptului că această dispoziţie referitoare la menţinere nu este una de sine stătătoare, ea fiind menită să lămurească efectele dispoziţiei de respingere a solicitării de repunere pe rol.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea - în opinie majoritară - constată caracterul nefondat al criticilor aduse de către recurenţi celor două încheieri atacate urmând a dispune, conform prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea recursurilor astfel susţinute.
Decizia instanţei de recurs a fost pronunţată cu opinie separată motivată astfel:
Din actele dosarului rezultă că reclamanţii au intentat două procese pentru acelaşi imobil, unul în revendicare, iar celălalt în temeiul Legii nr. 10/2001.
Acţiunea întemeiată pe temeiul Legii nr. 10/2001 înregistrată sub nr. 4960/3/2003 a fost suspendată, în apel, în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., prin încheierea din 22 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, până la soluţionarea dosarului nr. 14322/3/2006 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă. De asemenea, şi acţiunea în revendicare înregistrată sub nr. 14322/3/2006, aflată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, a fost, la rândul ei, suspendată, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., prin încheierea din 8 noiembrie
2007 recurată, până la soluţionarea irevocabilă a cererii ce constituie obiectul dosarului nr. 4960/3/2003 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. In consecinţă, în prezent ambele cauze sunt suspendate, situaţie ce se menţine şi după respingerea prezentului recurs în opinia majoritară.
Se considcră că recursul îndreptat împotriva încheierilor din 8 noiembrie 2007 şi 4 septembrie 2008, pronunţate în dosarul nr. 14322/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă (de suspendare a cursului judecăţii şi de respingere a cererii de repunere pe rol), trebuia admis, încheierile urmând a fi modificate, iar cauza trebuia trimisă Tribunalul Bucureşti pentru continuarea judecăţii. Aceasta întrucât, soluţia pronunţată în acţiunea de revendicare este hotărâtoare pentru soluţia ce urmează a se da în contestaţia la Legea nr. 10/2001.
Astfel, conform art. 244 alin. (I) C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi. Or, stabilirea faptului dacă pretenţia dedusă judecăţii face sau nu obiectul Legii nr. 10/2001, iar în caz afirmativ, a modalităţii de reparaţie, se poate face doar după rămânerea definitivă a soluţiei pronunţate în acţiunea în revendicare. Se constată astfel, că în acţiunea având ca obiect principal revendicarea, reclamanţii au solicitat şi constatarea nulităţii titlului statului, ceea ce echivalează cu o preluare tară titlu valabil.
O astfel de pretenţie nu se poate analiza în contestaţia întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 şi nu este echivalentă cu preluarea abuzivă consacrată prin prevederile art. 2 din aceasta. De altfel, prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia se stipulează că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de cătrc stat. De asemenea, prin art. 6 alin. (3) al aceleiaşi legi se prevede în mod expres că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
De soluţia dată acestui capăt de cerere al acţiunii în revendicare depinde în mod practic stabilirea faptului dacă pretenţia concretă
dedusă judecăţii intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 sau nu. In situaţia în care, judecând, instanţa ar constata că imobilul a fost preluat fară titlu de stat, este consacrat cu efect retroactiv dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra acestuia, aşa încât, nefiind în proprietatea statului nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu intră sub imperiul acestei legi. Dacă, dimpotrivă, instanţa ar stabili că imobilul a fost preluat cu titlu de stat, reclamanţilor nu le rămâne deschisă decât calea Legii nr. 10/2001 pentru a obţine măsuri repa-
ratorii în echivalent. In consecinţă, raportarea normei cu caracter special la norma cu caracter general în ceea ce priveşte prioritatea în
aplicare este lipsită de relevanţă. In plus, acţiunea în revendicare se judecă şi în contradictoriu cu foştii chiriaşi, actuali cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, ce nu figurează ca părţi în contestaţia la Legea nr. 10/2001, dar care se pretind la rându-le proprietari şi se află în posesia imobilului.
Totodată, este evident că pretenţia privind restituirea în natură a imobilului nu poate fi analizată decât în cadrul acţiunii în revendicare, căci în situaţia imobilelor vândute prin contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995, este exclusă în baza art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, reparaţia în natură.
In consecinţă, a le îngrădi reclamanţilor dreptul de a-şi disputa eventualul titlu reactualizat în raport cu titlul opus de către stat şi de către actualii posesori ai imobilului înseamnă a le interzice accesul în instanţă, ceea ce este contrar prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Aşa fiind, recursul declarat împotriva celor două încheieri trebuia admis în sensul şi pentru considerentele arătate.
| ← Imobil expropriat printr-un act normativ nepublicat, aflat în... | Procedura administrativă de restituire a imobilului... → |
|---|
