Marcă. Conflict cu nume de domeniu pe internet. Acţiune în contrafacere. Principiul specialităţii mărcii (COSCO / cosco.ro)
| Comentarii |
|
Legea nr. 84/1998, art. 35 alin. (1) lit. c) şi alin. (2)
1. Prin „nume de domeniu”, în sens larg, se înţeleg adresele ce permit localizarea serverelor, a site-urilor web şi/sau a utilizatorilor lor şi chiar a sectorului de activitate a acestora, aşadar, identificarea în general a operatorilor de internet. Aceste adrese reprezintă echivalentul în litere al unui număr afectat unui calculator conectat la internet.
Semnul înregistrat ca nume de domeniu poate intra în conflict cu drepturi de proprietate intelectuală anterioare, cum este dreptul la marcă.
2. în speţă nu există nici cea mai mică legătură între serviciile oferite prin site de pârâtă şi cele pentru care este destinată marca reclamantei, ceea ce echivalează cu neîntrunirea cerinţei din 7 » art. 35 alin. (1) lit. c), respectiv identitatea sau similaritatea produselor/serviciilor pe care se aplică semnele distinctive în conflict.
Nu s-a dovedit nici faptul că marca se bucură de o anumită reputaţie în rândul consumatorilor vizaţi de produsele pentru care este înregistrată, pe teritoriul României, pentru a extinde analiza în cauză dincolo de principiul specialităţii mărcii.
în aceste condiţii, instanţa a respins acţiunea în contrafacere intentată de reclamantă.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia civilă nr. 142/A din 31 mai 2007, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 252 din 17 februarie 2006, pronunţată în dosarul nr. 35692/3/2005 (nr. vechi 5216/2005), Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, a anulat acţiunea reclamantei C.O.S.G.C. (COSCO) în contradictoriu cu pârâţii SC M. SA, Institutul Naţional de Cerectare Dezvoltare în Informatică (I.C.I.) Bucureşti ca fiind formulată de o persoană ce nu arc calitate de reprezentant, admiţându-se în prealabil excepţia cu acest obiect invocată de pârâta SC M. SA.
In motivarea sentinţei, s-a reţinut că procura de reprezentare depusă la dosar nu este supralegalizată în conformitate cu regulile aplicabile tratatului încheiat între România şi R.P. Chineză, nefiind incidente prevederile Convenţiei de la Haga din 1961, deoarece China nu a ratificat acest instrument internaţional, cu consecinţa neîntrunirii cerinţelor art. 68 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la reprezentarea prin avocat pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia nr. 131 din 23 iunie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a constatat că între România şi China ar fi aplicabilă regula supralegalizării, dat fiind că statul chinez
nu a ratificat Convenţia de la Haga din 1961 pentru suprimarea cerinţei supralegalizării, însă între cele două state s-a semnat un tratat bilateral de asistenţă juridică în materie civilă şi penală la 16 ianuarie 1991, ratificat prin Legea nr. 12/1992, care prevede regula tratamentului naţional pentru cetăţenii fiecăruia dintre statele contractante pe teritoriul celuilalt stat.
Derogarea de la cerinţa supralegalizării este permisă de prevederile Legii nr. 105/1992 privind reglementarea relaţiilor de drept internaţional privat, rezultând din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 167 lit. c) referitoare tocmai la regimul favorabil recunoscut cetăţenilor prin tratate sau convenţii bilaterale ori multilaterale, cum este şi cazul în speţă.
In aceste codiţii, procura acordată de reclamantă apărătorului care a formulat cererea de chemare în judecată îndeplineşte condiţia de formă impusă de art. 68 alin. (1) C. proc. civ. de a fi un înscris sub semnătură legalizată, întocmai ca şi când ar fi vorba despre un înscris legalizat în România de un notar public, potrivit Legii nr. 36/1995, a apreciat instanţa de apel.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, sub nr. unic 33616/3/2006, iar prin sentinţa civilă nr. 1467 din 14 noiembrie 2006, această instanţă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.
In considerentele sentinţei, s-a reţinut că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 35 din Legea nr. 84/1998, în raport de care a constatat, din actele dosarului, că titularul site-ului www.cosco.ro este o persoană fizică având ca obiect forum de discuţii, activităţi de divertisment fară scop comercial.
In aceste condiţii, s-a apreciat că nu este încălcat dreptul la marcă al reclamantei, utilizarea denumirii facându-se de către o terţă persoană pentru activităţi necomerciale, neexistând riscul de confuzie sau de asociere cu produsele marcate ale reclamantei.
împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de apel s-a susţinut că în mod greşit prima instanţă a constatat că titularul site-ului este o persoană fizică ce-1 foloseşte într-un scop necomercial; în realitate, titularul este SC V. România SA, după cum rezultă din evidenţele I.C.I. Bucureşti, care a înregistrat numele de domeniu pentru un client de-al său persoană fizică în cadrul serviciului „My domain”, serviciu plătit de către client titularului.
Rezultă că persoana juridică este cea care desfăşoară activitatea de înregistrare de domenii site internet pe nume propriu şi închiriere către diverse persoane fizice sau juridice, activitate ce are o natură comercială.
Apelanta a reiterat susţinerile din cererea de chemare în judecată referitoare la întrunirea în cauză a cerinţelor art. 35 din Legea nr. 84/1998, ce impune admiterea cererii.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor din motivarea căii de atac şi a actelor dosarului, Curtea a apreciat că apelul nu este fondat.
Prin cererea dedusă judecăţii, s-a solicitat obligarea pârâtei la încetarea folosirii domeniului de internet cu denumirea „COSCO.RCT şi radierea denumirii din evidenţele Institutului Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică, în temeiul art. 35 din Legea nr. 84/1998, susţinându-se că prin utilizarea de către pârâtă a unui domeniu de internet cu denumire identică semnului înregistrat de reclamantă, fară consimţământul titularului mărcii, se încalcă drepturile reclamantei asupra mărcii, în sensul că este afectată puterea distinctivă a mărcii prin pierderea efectului exclusivităţii şi diluarea renumelui dobândit în domeniul de activitate pentru care marca a fost înregistrată, respectiv transport maritim.
Curtea a reţinut că reclamanta este titularul mărcii verbale „COSCCT înregistrată sub nr. 693455 pentru servicii din clasa 39, respectiv transport în general, brokeraj relativ la transporturi, dar şi ambalare şi depozitare de mărfuri, nu mai puţin, servicii de turism, dar şi închiriere de nave maritime.
Pe numele SC M. SA este înregistrat în registrul special (ROTLD) numele de domeniu „COSCO.RO”, utilizat în cadrul adresei de internet www.cosco.ro.
Prima instanţă a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, considerând că dreptul la marcă al reclamantei nu este încălcat, deoarece utilizarea denumirii protejate se face de către o terţă persoană pentru activităţi necomerciale, site-ul www.cosco.ro având ca obiect forum de discuţii, activităţi de divertisment, ceea ce exclude riscul de confuzie sau de asociere cu produsele reclamantei.
Concluzia formulată este corectă, însă pentru alte argumente decât cele expuse de instanţa de fond, pe care urmează a le substitui în susţinerea soluţiei legale de respingere a cererii de chemare în judceată.
Prin „nume de domeniu”, în sens larg, se înţeleg adresele ce permit localizarea serverelor, a site-urilor web şi/sau a utilizatorilor lor şi chiar a sectorului de activitate a acestora, aşadar, identificarea în general a operatorilor de internet. Aceste adrese reprezintă echivalentul în litere al unui număr afectat unui calculator conectat la internet.
Referirile făcute în cadrul dosarului la site-ul web incluzând numele de domeniu înregistrat vizează, implicit, însuşi numele de domeniu ce permite localizarea site-ului respectiv.
înregistrarea numelui de domeniu de către prestatorul agreat de ICANN (societate fară scop lucrativ care gerează la nivel mondial numele de domeniu) - care, în România, este Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică, care operează înregistrări în Registrul Naţional ROTLD, chemat în judecată în cauză pentru opozabilitate are un caracter pur tehnic, fară de care semnul nu ar putea fi utilizat în reţeaua de internet, bazându-se pe principiul „primul venit, primul servit”, după cum în mod corect a relevat reclamanta în cauză.
Această operaţiune nu are rolul de a desemna categoriile de produse sau servicii pentru care semnul a fost înregistrat, ci doar de a indisponibiliza semnul pentru înregistrări viitoare.
Nu înseamnă însă că semnul în discuţie nu este supus principiului specialităţii, numele de domeniu reprezentând un semn distinctiv, folosit cu intenţia de a identifica un site de internet, implicit, produsele şi serviciile oferite prin site-ul respectiv.
In aceste condiţii, semnul poate intra în conflict cu drepturi de proprietate intelectuală anterior înregistrate, conflictele cu o marcă fiind, fară îndoială, reglate conform regulilor prevăzute de art. 35 din Legea nr. 84/1998.
Astfel, este necesară verificarea, în primul rând, a identităţii/similarităţii semnelor în conflict, respectiv a produselor/serviciilor cărora marca li se adresează [conform art. 35 alin. (2) lit. b)].
S-a constatat că, în speţă, semnele sunt identice, fiind alcătuite din acelaşi cuvânt „COSCO”; identitatea nu este afectată de prezenţa particulei ,,.com” în compunerea numelui de domeniu ce interesează şi adresa site-ului de internet, reprezentând o extensie generică, cea mai frecvent întâlnită în compunerea acestor semne electronice.
In privinţa produselor sau serviciilor, se impun următoarele precizări:
In contextul art. 35 alin. (2) din lege, debitorul obligaţiei de a se supune actelor relative la exerciţiul dreptului la marcă aparţinând altei persoane este un comerciant, câtă vreme în text se prevede expres posibilitatea titularului mărcii de a cere instanţei de judecată să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fară consimţământul titularului, un semn de natura celui vizat de legiuitor.
Această cerinţă este îndeplinită în cauză cu referire la pârâta SC V. SA, continuatoarea SC M. SA, persoana care a înregistrat numele de domeniu, asigurată fiind întrunirea legitimării procesuale pasive în persoana acesteia prin identitatea dintre titularul dreptului asupra semnului distinctiv (un adevărat drept de proprietate) şi persoana chemată în judecată.
Aceasta nu înseamnă cu necesitate raportarea la o activitate comercială, cea a titularului SC V. România SA, pentru determinarea produselor şi serviciilor cărora le este destinat numele de domeniu, ci la obiectul concrct de activitate al site-ului, dată fiind finalitatea semnului de a identifica produse sau servicii concrete.
Astfel, dacă site-ul este efectiv exploatat, principiul specialităţii numelui de domeniu se aplică în legătură cu produsele sau serviciile oferite prin site-ul de internet, în mod corect prima instanţă luând în considerare activitatea derulată prin site, folosit ca forum de discuţii, activităţi de divertisment.
Aşadar, nu faptul că activitatea deţinătorului site-ului (cel puţin cea de la momentul pronunţării hotărârii de fond) este una necomercială reprezintă în sine un motiv de neîntrunire a cerinţelor art. 35 din lege, cât timp deţinătorul utilizează site-ul, implicit numele de domeniu, în contextul activităţii comerciale derulate de titularul semnului, cu permisiunea acestuia, contra cost, prin serviciul „My domain”.
Marca reclamantei este înregistrată, după cum s-a arătat, pentru servicii diverse din clasa 39, legate de transport în general, brokeraj relativ la transporturi, ambalare şi depozitare de mărfuri, servicii de turism, închiriere de nave maritime.
Se observă, din compararea categoriilor de servicii, că nu există nici cea mai mică legătură între serviciile oferite prin site şi cele pentru care este destinată marca reclamantei, ceea ce echivalează cu neîntrunirea cerinţei din art. 35 alin. (1) lit. c), respectiv identitatea sau similaritatea produselor/serviciilor pe care se aplică semnele distinctive în conflict.
Este de reţinut informaţia furnizată de apelantă în această fază procesuală, necontestată de partea adversă şi uşor de verificat printr-o operaţiune simplă de căutare pe internet a site-ului în discuţie, în sensul că în prezent site-ul nu mai funcţionează.
In aceste condiţii, conflictul cu marca subzistă, câtă vreme numele de domeniu continuă să fie înregistrat şi poate fi oricând închiriat de către titular, conform ofertei regăsite pe site-ul SC V. SA în cadrul serviciului „My domain”.
Principiul specialităţii se aplică abia în această situaţie cu referire la activitatea comercială a intimatei SC V. SA, astfel cum pretinde apelanta, respectiv cu cea obişnuită a acesteia, corespunzând obiectului de activitate al societăţii, respectiv telecomunicaţii.
Nu s-ar putea avea în vedere serviciul oferit în strictă conexiune cu site-ul www.cosco.ro, astfel cum susţine apelanta, respectiv închirierea sa prin intermediul site-ului propriu ww.vodafone.ro, deoarece acesta nu este de natură să idcntifice în vreun fel serviciile legate de numele de domeniu, fiind doar mijlocul prin care se asigură exploatarea efectivă a semnului distinctiv.
Chiar dacă acesta s-ar lua, totuşi, în considerare în aplicarea principiului specialităţii pentru numele de domeniu, este de observat că este vorba despre servicii din categoria telecomunicaţiilor, mai precis de comunicare prin mijloace informatice, ce aparţine clasci 38 de servicii din Clasificarea de la Nisa şi este complementară serviciilor specifiec comerciantului, astfel încât concluzia ar fi acceaşi cu cea expusă în legătură cu obiectul de activitate al pârâtei.
Oricum, nu s-ar putea susţine că prin simpla ofertă de închiriere ori chiar închirierea site-ului s-ar realiza exploatarea acestuia, întrucât funcţia pentru care numele de domeniu este înregistrat se exercită numai prin raportarea la obiectul site-ului, deci la produsele sau serviciile oferite prin site ori activitatea concretă a acestuia.
Astfel, indiferent de baza de evaluare, se compară servicii de transport şi turism, în cazul reclamantei, cu telecomunicaţii în sens larg, conchizându-se încă o dată în sensul absenţei vreunei similitudini între acestea.
Cerinţele legale trebuind a fi întrunite cumulativ, neîndeplinirea uneia este suficientă pentru a se conchide în sensul absenţei unei încălcări a drepturilor reclamantei purtând asupra mărcii înregistrate „COSCO", fiind lipsită de relevanţă identitatea semnelor în conflict.
Concluzia referitoare la servicii influenţează şi riscul de confuzie, întrucât analiza acestuia implică o apreciere globală a mărcilor în conflict, în cadrul căreia nu poate fi ignorată evaluarea comparativă a produselor/serviciilor cărora le sunt destinate semnele, întrucât judecătorul care le examinează pe acestea din urmă nu poate face abstracţie de principiul specialităţii mărcii.
Este adevărat că în jurisprudcnţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene se acceptă că un nivel scăzut al similarităţii între produse sau servicii poate fi compensat printr-un nivel ridicat al similarităţii semnelor şi invers, subzistând risc de confuzie chiar în condiţiile unei similarităţi vagi între mărci [speţele Canon (hotărârea din 29 septembrie 1998) şi Lloycl (hotărârea din 22 iunie 1999)], însă este necesară prezenţa unei oarecare legături între servicii, care în cauză nu există; în plus, în cazul Lloyd riscul confuziei era creat şi datorită unui caracter distinctiv puternic al mărcii anterioare.
Este de precizat, în acest moment, că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a susţinut că prin utilizarea numelui de domeniu „COSCCT în scop de divertisment este afectată puterea distinctivă a mărcii, deoarece se pierde efectul exclusivităţii şi se creează „diluarea" renumelui dobândit în domeniul de activitate în care marca a fost înregistrată.
Asemenea susţineri corespund invocării notorietăţii mărcii „COS-CCT ori, cel puţin, a renumelui de care aceasta se bucură în rândul consumatorilor, atrăgând un alt temei juridic al cererii decât cel analizat de prima instanţă şi evaluat prin prezentele considerente, respectiv ipotezei de la lit. c) a aceluiaşi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
Reclamanta nu a criticat, prin motivele de apel, încadrarea juridică a pretenţiilor sale de către instanţa de fond, rezultând din referirea la riscul de confuzie ce corespunde ipotezei de la lit. b) [cea de la lit. c) nu prevede atare cerinţă].
Cu toate acestea, Curtea a avut în vedere şi susţinerile legate de gradul de cunoaştere a mărcii de către publicul consumator, dat fiind că acestea pot fi deduse din motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată.
In cazul din art. 35 alin. (2) lit. c), este necesară, de asemenea, întrunirea identităţii sau similarităţii, însă numai cu privire la produse/servicii, nu şi la semnele în conflict, în plus, reclamantul fiind dator a proba cunoaşterea într-un anumit grad a mărcii sale (nu inte-
rcsează aici celelalte cerinţe relative la folosirea semnului, fară motive întemeiate, prin carc s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu).
Nu s-a dovedit însă că marca „COSCO” se bucură de o anumită reputaţie în rândul consumatorilor vizaţi de produsele pentru care marca este înregistrată, pe teritoriul României, pentru a extinde analiza în cauză dincolo de principiul specialităţii mărcii.
Ceea ce interesează în probaţiunea mărcii notorii este percepţia de cătrc segmentul de public relevant a semnului protejat ca marcă, reflectată în sintagma consacrată de legiuitor „largă cunoaştere” [art. 3 lit. c) din lege].
Este în sarcina celui ce afirmă notorietatea probarea în concret a acesteia, deoarece renumele nu poate fi prezumat pe baza unor fapte şi împrejurări de natura celor invocate de reclamantă, respectiv calitatea sa de unic prestator chinez în domeniul transportului maritim.
Prezumţiile pot constitui mijloace de probă eficiente într-un ansamblu probator, fară a-1 scuti pe reclamant de a produce dovezi care, prin coroborare, să conducă la constatarea pretinsă.
Mijloacele de probă relevante în acest sens ar fi fost cele reflectând în mod nemijlocit atare percepţie, respectiv sondaje de opinie efectuate de institute de specialitate, carc ar permite determinarea unei proporţii certe a gradului de cunoaştere sau, în absenţa acestora, ar fi trebuit înfăţişate măcar dovezi de natura celor arătate exemplificativ în Regula 16 din Regulamentul de aplicare a legii aprobat prin H.G. nr. 833/1998, respectiv privind utilizarea, amploarea utilizării şi aria geografică.
In lipsa unor astfel de probe, nu poate fi reţinută ipoteza din art. 35 alin. (2) lit. c), cu consecinţa că protecţia mărcii înregistrate operează doar în limitele principiului specialităţii, respectiv pentru serviciile în legătură cu care marca a fost înregistrată, ce nu sunt identice ori similare cu cele prestate prin intermediul site-ului în care este exploatat sau poate fi exploatat numele de domeniu în litigiu, pentru considerentele deja expuse.
In consecinţă, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a respins cererea pentru neîntrunirea cerinţelor acţiunii în contrafacere prevăzute de art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, motiv pentru care a respins apelul ca nefondat, în aplicarea art. 296 C. proc. civ.
| ← Marcă. Conflict cu nume de domeniu pe internet. Rea-credinţă... | Realizare tehnică. Acţiune pentru constatarea calităţii de... → |
|---|
