Rovinieta. Jurisprudență Contravenţii. Închisoare contravenţională
| Comentarii |
|
Judecătoria SLATINA Sentinţă civilă nr. 9048 din data de 21.10.2016
Data publicare portal: 06.03.2017
Prin sentința civila nr. 9048/21.10.2016 pronunțata in cauza nr. 5609/311/2016 Judecătoria S. a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul I.A.R., în contradictoriu cu intimata XXXXXXX, împotriva procesului verbal de contravenție seria R16 nr. 0290074 din 24.05.2016, pe care îl menține ca temeinic și legal.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina la data de 09.06.2016 sub nr. 5609/311/2016, petentul I.A.R. a formulat plângere contravenționala împotriva procesului verbal de contravenție seria R16 nr. 0280074 din 24.05.2016, încheiat de către XXXXXXX, pe care îl consideră netemeinic și nelegal solicitând anularea acestuia și exonerarea de răspundere.
În fapt, petentul a precizat că a vândut autoturismul cu numărul de înmatriculare XXXXXXX, la data de 24.02.2015 numitului L.C.I., și nu el a condus autoturismul deoarece nu îi mai aparține.
În dovedirea plângerii a solicitat să se administreze proba cu înscrisuri.
A atașat la dosar înscrisuri (filele nr. 3-6, 8-9).
Plângerea contravențională a fost legal timbrată (fila nr. 7).
La data de 22.07.2016 intimata C.N.A.D.R. - SA, prin Centrul de Studii Tehnice Rutiere și atică - CESTRIN, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii contravenționale ca neîntemeiată.
În fapt, intimata a arătat că la data de 02.12.2015, pe DN65A, Km 21+440m, pe raza localității B., jud. A., vehiculul cu nr. de înmatriculare XXXXXXX, aparținând lui I.A.R. a fost surprins că a circulat pe drumurile naționale fără a deține rovinieta valabilă, sens în care, la data de 24.05.2016, a fost întocmit procesul verbal de constatare a contravenției seria R16 nr. 0290074 din 24.05.2016 de către XXXXXXX. prin subunitatea acesteia.
Procesul-verbal de constatare a contravenției seria R16 nr. 0280074 din 24.05.2016 îndeplinește toate condițiile prevăzute de O.G. nr. 15/2002, coroborat cu O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
Din prevederile art. 7, art. 8 și art. 1 al. 1 lit. b) din O.G. 15/2002 rezultă că obligația de plată a rovinietei îi revine proprietarului sau utilizatorului vehiculului care este menționat în certificatul de înmatriculare.
În drept, au fost invocate dispozițiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, O.G. nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, Ordinul M.T.I nr. 611 / 2015 - Norme metodologice pentru aplicarea tarifului de utilizare a rețelei de drumuri naționale din România.
În probațiune s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și orice alte probe doveditoare vor reieși din dezbateri.
A fost anexată proba foto obținută cu sistemul SIEGMCR și autorizația de control a agentului constatator (filele nr. 21-24).
Analizând prezenta cerere, în considerarea dispozițiilor legale incidente în cauză, instanța constată și reține următoarele:
În fapt, la data de 02.12.2015, orele 09:14, autoturismul cu numărul de înmatriculare XXXXXXX, a circulat pe DN65A, Km 21+440m, pe raza localității B., jud. A., fără a deține rovinietă.
Ca urmare a acestui fapt a fost întocmit procesul-verbal de constatare a contravenției seria R16 nr. 0290074 din 24.05.2016, petentul I.A.R. fiind sancționat cu amendă contravențională în cuantum de 250 lei pentru contravenția prevăzută de art. 8 alin. 1 din O.G. nr. 15/2002.
Petentul a depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare pentru vehicul folosit încheiat la data de 24.02.2015 (fila nr. 4) și certificatul de atestare fiscală (fila nr. 5).
La dosar a fost atașată de către intimată captura foto cu autoturismul cu numărul de înmatriculare XXXXXXX (filele nr. 21-22).
În drept, potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București.
Dispozițiile O.G. nr. 2/2001 se completează cu dispozițiile codului penal și ale codului de procedură civilă, după caz (art. 45 din O.G. nr. 2/2001 ).
Procedând la verificarea, potrivit dispozițiilor art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, a legalității și temeiniciei procesului-verbal contestat, instanța reține, în ceea ce privește legalitatea, că actul contestat cuprinde mențiunile prevăzute sub sancțiunea nulității absolute de art. 17 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor (numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, semnătura agentului constatator), nefiind incident niciunul dintre motivele de nulitate care se constată din oficiu de instanța de judecată.
Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal contestat, instanța apreciază că prezentul litigiu trebuie să ofere garanțiile procesuale recunoscute și garantate de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin legea nr. 30/1994, care, în baza art. 11 din Constituția României, face parte din dreptul intern și are prioritate, în temeiul art. 20 alin. 2 din legea fundamentală. Aceasta deoarece acest gen de contravenție intră în sfera acuzațiilor în materie penală la care se referă art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană.
Instanța reține că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a raportat definiția noțiunii de materie penală la trei criterii : criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (cauzele Engel c. Olandei, Escoubet c. Belgiei). De asemenea, Curtea a stabilit că modul de definire a faptelor în dreptul intern are o valoare relativă, esențiale fiind celelalte două criterii (natura faptei și gravitatea sancțiunii), oricărui acuzat garantându-i-se dreptul la un proces echitabil indiferent de calificarea faptei în dreptul intern (cauza Öztürk c. Germaniei). Curtea a considerat că aceste criterii, care sunt alternative și nu cumulative, sunt suficiente pentru a demonstra că fapta în discuție are caracter penal, în sensul art. 6 din Convenție.
La încadrarea faptei petentului din cauza pendinte în sfera acuzației în materie penală conduc ultimele două criterii: în primul rând norma juridică care sancționează astfel de fapte are caracter general, O.G. nr. 15/2002 se adresează tuturor cetățenilor, iar în al doilea rând, sancțiunile contravenționale aplicabile urmăresc un scop preventiv și represiv.
În această situație, întrucât procedura de soluționare a unei plângeri contravenționale este calificată drept o procedură penală, contravenientul se bucură de protecția oferită în cadrul unei astfel de proceduri, printre care și prezumția de nevinovăție.
În dreptul contravențional procedura soluționării unei cereri privind o plângere contravențională este reglementată de O.G. nr. 2/2001 care se completează cu codul de procedură civilă.
Procesul-verbal de contravenție este un act administrativ, astfel încât unele elemente ale principiului prezumției de nevinovăție nu trebuie absolutizate, existând posibilitatea, cu respectarea cerinței proporționalității mijloacelor folosite cu scopul legitim urmărit, să funcționeze și alte prezumții de fapt și de drept, chiar și în favoarea agentului constatator (cauza Blum c. Austriei).
În doctrina și jurisprudența de specialitate este acceptat faptul că procesul-verbal de contravenție întocmit de un agent al statului pe baza propriilor constatări (ex propriis sensibus) beneficiază de o prezumție relativă de legalitate și veridicitate, urmând a fi analizat prin coroborare cu celelalte dovezi administrate în cauză.
În aceste condiții, cum prezumția poate fi răsturnată, nu este în niciun fel încălcat dreptul contravenientului la apărare și la un proces echitabil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că folosirea prezumțiilor nu este contrară jurisprudenței sale, amintind că prezumțiile de fapt sau de drept operează în legile represive din toate sistemele juridice și Convenția, nu interzice, în principiu, asemenea prezumții (cauza Salabiaku c. Franței).
În materia faptelor scoase din sfera dreptului penal și incluse în sfera dreptului contravențional Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că limitele de apreciere sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție sunt mult mai largi, prezumția de nevinovăție nefiind una absolută ca, de altfel, nici obligația acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei. Dat fiind că analiza se plasează într-un domeniu în care numărul faptelor sancționate este foarte mare, Curtea Europeană a reținut că aplicarea cu cea mai mare rigoare a principiilor enunțate ar duce la lăsarea nepedepsite a multor fapte contravenționale și ar pune în sarcina autorităților ce aplică astfel de sancțiuni o povară excesivă și nejustificată (cauza Falk c. Olandei). Jurisprudența Curții Europene nu impune statelor contractante să dea o anumită forță probantă, mai largă sau mai restrânsă, procesului-verbal de contravenție și, cu atât mai mult, să îl facă lipsit de orice efect util, ci doar statuează asupra faptului că sarcina instanțelor naționale este de a respecta principiul proporționalității între, pe de o parte, scopul urmărit de autoritățile statului de a sancționa faptele antisociale, iar, pe de altă parte, mijloacele utilizate în proces pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional. Aceasta presupune, prin esență, ca sistemul probator să nu ducă la impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit în materie de sarcină a probei.
Procesul-verbal de contravenție, în măsura în care cuprinde constatările personale ale agentului constatator, are forță probantă prin el însuși și poate constitui o dovadă suficientă a vinovăției contravenientului. A conferi forță probantă unui înscris nu echivalează cu negarea prezumției de nevinovăție, ci poate fi considerat o modalitate de stabilire legală a vinovăției în sensul art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului. Interpretarea contrară ar fi de natură să perturbe în mod grav funcționarea autorităților statului, făcând extrem de dificilă sancționarea unor fapte antisociale minore ca gravitate, dar extrem de numeroase.
Transpunând aceste principii la cauza pendinte, instanța reține că petentul I.A.R. are dreptul la un proces echitabil în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul-verbal nu corespunde modului de desfășurare a evenimentelor, iar sarcina instanței este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional.
Instanța i-a încuviințat petentului probatoriile solicitate, fiindu-i încuviințată administrarea probei cu înscrisuri, fiindu-i garantat astfel dreptul la un proces echitabil prin oferirea posibilității de a arăta că situația de fapt reținută în actul contestat nu corespunde modului real de desfășurare a evenimentelor.
Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 1 din O.G. nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România ,,fapta de a circula fără a deține rovinieta valabilă constituie contravenție continuă și se sancționează cu amendă";.
Rovinieta reprezintă documentul sau înregistrarea în format electronic care atestă achitarea tarifului de utilizare a rețelei de drumuri naționale din România (art. 1 alin. 1 lit. j din O.G. nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România).
Tariful de utilizare a rețelei de drumuri naționale din România se aplică, începând cu data de 1 iulie 2002, tuturor utilizatorilor români (cu excepția vehiculelor : a. deținute în proprietate sau, după caz, folosite în baza unui drept legal, conform datelor înscrise în certificatul de înmatriculare, de: unitățile Ministerului Apărării Naționale, ale Serviciului Român de Informații, ale Serviciului de Informații Externe, ale Serviciului de Telecomunicații Speciale și ale Administrației Naționale a Penitenciarelor; unitățile Ministerului Administrației și Internelor; serviciile de ambulanță; serviciile publice comunitare pentru situații de urgență, C.N.A.D.R. - S.A.; Serviciul de Protecție și Pază; Societatea Națională de Cruce Roșie din România; b. folosite exclusiv în transportul public local de persoane prin servicii regulate pe raza teritorial-administrativă a unei localități; c. istorice - art. 3 din O.G. nr. 15/2002) și străini pentru toate vehiculele înmatriculate care sunt folosite pe rețeaua de drumuri naționale din România și structurat în funcție de perioada de parcurs și de staționare, de încadrarea în clasa de emisii poluante (EURO), de masa totală maximă autorizată (MTMA) și de numărul de axe, după caz (art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România).
Responsabilitatea achitării tarifului de utilizare și a deținerii rovinietei valabile, precum și a achitării tarifului de trecere sau a tarifului de concesiune revine în exclusivitate utilizatorului român, iar în cazul utilizatorilor străini, aceasta revine în exclusivitate conducătorului auto al vehiculului (art. 7 din O.G. nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România).
Utilizatorul român, în accepțiunea O.G. nr. 15/2002, este persoana fizică sau juridică înscrisă în certificatul de înmatriculare, care are în proprietate sau care, după caz, poate folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în România, iar utilizatorul străin este definit ca fiind persoana fizică ori juridică înscrisă în certificatul de înmatriculare, care are în proprietate sau care, după caz, poate folosi în baza unui drept legal vehicule înmatriculate în alte state (art. 1 alin. 1 lit. b din O.G. nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România).
Constatarea acestei contravenții se poate face și cu ajutorul unor mijloace tehnice omologate amplasate pe rețeaua de drumuri naționale din România, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de constatare a contravenției (art. 9 alin. 2 din O.G. nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România), situație în care procesul-verbal de constatare a contravenției se poate încheia și în lipsa contravenientului, după identificarea acestuia pe baza datelor furnizate de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor sau a conducătorului auto, în cazul utilizatorilor străini (art. 9 alin. 3 din O.G. nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România).
Petentul I.A.R. este persoana înscrisă în certificatul de înmatriculare și în baza de date a Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor ca proprietar al autoturismului cu numărul de înmatriculare XXXXX și prin urmare lui îi incumbă obligația achitării tarifului de utilizare și a deținerii rovinietei valabile.
Înmatricularea este operațiunea administrativă prin care se atestă că un vehicul poate circula pe drumurile publice, iar dovada atestării înmatriculării este certificatul de înmatriculare (art. 6 pct. 161 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice).
Înmatricularea vehiculelor este continuă, de la admiterea în circulație până la scoaterea definitivă din circulație a unui vehicul din categoria celor supuse acestei condiții și presupune următoarele operațiuni: a) înscrierea în evidențele autorităților competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui vehicul de către primul proprietar; b) transcrierea în evidențele autorităților competente, potrivit legii, a tuturor transmiterilor ulterioare ale dreptului de proprietate asupra unui vehicul (art. 11 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice). Aceste operațiuni se realizează pe baza datelor de identificare ale vehiculului și ale proprietarului și condiționează eliberarea de către autoritățile competente, potrivit legii, a unui certificat de înmatriculare, precum și a plăcuțelor cu numărul de înmatriculare atribuit și transcrierile necesare în certificatul de înmatriculare și în cartea de identitate a vehiculului (art. 11 alin. 3 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice).
Faptul că printr-un contract de vânzare-cumpărare (înscris sub semnătură privată) petentul arată că a înstrăinat autoturismul la data de 24.02.2015 către L.C.I. nu îl absolvă pe acesta de răspundere contravențională, atâta timp cât nu s-a solicitat autorității competente (Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor) efectuarea mențiunilor referitoare la modificarea datelor de identificare ale proprietarului întrucât, în cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra unui vehicul, datele noului proprietar trebuie să se înscrie în evidențele autorităților competente simultan cu menționarea încetării calității de titular al înmatriculării a fostului proprietar, urmând a se emite un nou certificat de înmatriculare (art. 11 alin. 4 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice).
Una dintre formele pe care legea le prevede pentru ca un act să producă efecte și față de persoanele care nu sunt părți ale actului juridic civil este forma pentru opozabilitatea față de terți (ad opposabilitatem) care se concretizează în unele proceduri de înregistrare a înscrisului constatator al oprațiunii juridice în anumite sisteme legale de publicitate sau prin urmarea unor proceduri expres prevăzute (obținerea datei certe a înscrisului sub semnătură privată), având ca efect tocmai asigurarea opozabilității față de terți a contractului.
Forma pentru opozabilitatea față de părți transpune în practică ideea de protejare a intereselor terților, cât și aceea de efect social și juridic a actului civil întrucât prin mecanismele opozabilității se asigură atât eficiența actului juridic față de părți, cât și garantarea siguranței juridice a celor care nu au participat la încheierea contractului.
Formalitățile ad opposabilitatem nu au un efect direct asupra valabilității operațiunii juridice (art. 20 alin. 3 din codul civil), după cum nu vizează esențial părțile operațiunii juridice cărora, structural, le este indiferentă complinirea acestor formalități. Pentru a asigura însă eficiența și față de terți a actului juridic deja încheiat, contractanții pot fi interesați să asigure opozabilitatea operațiunii lor. Dacă formalitățile ad opposabilitatem nu sunt îndeplinite, contractul va exista și va fi valid între părțile sale, însă va fi inopozabil terților care, astfel, sunt autorizați să îl ignore, inopozabilitatea fiind astfel sancțiunea firească atașată neîndeplinirii formalităților cerute ad opposabilitatem (art. 22 din codul civil), sancțiune care limitează eficiența actului doar la părțile sale.
Data înscrisul sub semnătură privată, în cauza pendinte data contractului de vânzare-cumpărare (momentul la care a intervenit transferul dreptului de proprietate asupra autoturismului), este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit, respectiv terților (intimata din cauză), numai din ziua în care această dată a devenit certă, prin una dintre modalitățile limitativ prevăzute de lege (art. 278 alin. 1 din codul de procedură civilă): 1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcționar competent în această privință; 2. din ziua când au fost înfățișate la o autoritate sau instituție publică, făcându-se despre aceasta mențiune pe înscrisuri; 3. din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public; 4. din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz; 5. din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite în condițiile art. 269, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar; 6. din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.
Instituirea acestei excepții de la regula puterii doveditoare a înscrisurilor sub semnătură privată până la proba contrară se justifică prin grija legiuitorului de a-i ocroti pe terți împotriva pericolului pe care poate să-l reprezinte pentru ei trecerea unei date false în înscris, astfel că legiuitorul a instituit în raporturile dintre părți și terți o prezumție legală relativă de simulație a datei înscrisurilor sub semnătură privată care nu poate fi combătută decât în condițiile și modalitățile limitativ prevăzute de art. 278 din codul de procedură civilă.
În cauză nu este incidentă niciuna dintre aceste situații. Faptul că petentul s-a prezentat la organele fiscale pentru a declara înstrăinarea autovehiculului (aspect care rezultă din certificatul de atestare fiscală - fila nr. 5) nu reprezintă o împrejurare care să confere dată certă contractului de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit (fila nr. 4), un înscris care cuprinde doar semnăturile părților contractante și nicio mențiune de la autoritatea sau instituția publică.
Legea impune în cazul înstrăinării unui autovehicul după încheierea contractului de vânzare-cumpărare două tipuri de formalități ad opposabilitatem (pentru opozabilitatea față de terți, așa cum este intimata din cauza pendinte): de înregistrare fiscală (conform dispozițiilor art. 264 alin. 2 și 4 din codul fiscal și art. 119ˆ1 din normele metodologice de aplicare a codului fiscal conform cărora pentru stabilirea impozitului pe mijloacele de transport orice persoană fizică sau juridică ce a dobândit sau înstrăinat dreptul de proprietate asupra unui mijloc de transport are obligația să depună o declarație fiscală la compartimentul de specialitate al autorităților administrației publice locale în a cărui rază de competență își are domiciliul fiscal) și de înregistrare administrativă (conform dispozițiilor art. 11 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice), formalități care sunt cumulative, nefiind suficient efectuarea doar a unora dintre ele.
Chiar dacă obligația solicitării transcrierii transmiterii dreptului de proprietate (în termen de 30 de zile de la data dobândirii dreptului de proprietate asupra vehiculului), revine noului proprietar (conform art. 11 alin. 4 teza finală și alin. 10 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice), vechiul proprietar (vânzătorul), petentul I.A.R. în cauza pendinte, nu trebuie să rămână în pasivitate, ci acesta trebuie să dea dovadă de o minimă diligență și așa cum a solicitat efectuarea mențiunii referitoare la transmiterea dreptului de proprietate la organele fiscale (formalitățile ad opposabilitatem de înregistrare fiscală), pentru a nu-i mai fi aplicat impozitul pe mijloacele de transport (potrivit dispozițiilor art. 264 alin. 2 și 4 din codul fiscal), în același sens avea obligația de a lua toate măsurile pe care legea i le oferă pentru a se efectua mențiunile corespunzătoare în evidențele autorității competente: înscrierea în certificatul de înmatriculare a mențiunii transmiterii dreptului de proprietate (art. 8 alin. 1 lit. i din O.M.A.I. nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor); sesizarea, la expirarea celor 30 de zile de la data înstrăinării, a organelor de poliție rutieră cu privire la situația intervenită solicitând reținerea certificatului de înmatriculare al autovehiculului (situație în care acesta nu mai putea fi pus în circulație conform art. 15 alin. 5 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice), organe care au obligația de a reține certificatul de înmatriculare atunci când constată că autovehiculul este condus de proprietar sau de deținătorul mandatat și datele privind numele, prenumele, domiciliul sau reședința înscrise în certificatul de înmatriculare ori de înregistrare nu coincid cu cele din documentul de identitate (conform art. 199 alin. 1 din H.G. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice); intentarea unei acțiuni în justiție prin care să-l oblige pe noul proprietar să transcrie dreptul de proprietate.
Prin neluarea acestor măsuri petentul și-a asumat riscul inopozabilității contractului de vânzare-cumpărare față de organele și persoanele care își întemeiază măsurile și actele pe înscrierile din evidențele Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, risc ce se poate concretiza, cum este situația în cauza pendinte, în amenzi contravenționale.
Având în vedere dispozițiile legale evocate și situația de fapt reținută, instanța apreciază că probele administrate nu au fost de natură să răstoarne prezumția de veridicitate și legalitate a procesului-verbal de contravenție contestat, ci, dimpotrivă, că acestea conduc la concluzia că petentul, dincolo de orice dubiu rezonabil, se face vinovat de săvârșirea contravenției pentru care a fost sancționat.
Instanța constată justificată sancțiunea contravențională aplicată, aceasta fiind corect stabilită și individualizată în raport de criteriile de individualizare prevăzute de art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, având în vedere ca petentului i-a fost aplicată sancțiunea amenzii minime prevăzute de lege (250 lei potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 2 și anexei 2 din O.G. nr. 15/2002).
Față de cele expuse, în temeiul art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, instanța va respinge plângerea contravențională formulată de petent ca neîntemeiată.
| ← Contestatie la executare. Jurisprudență Contestaţie la executare | Asociatii de proprietari. Jurisprudență Locuinţe → |
|---|
