Diagnostic greșit. Rolul aparaturii medicale în stabilirea diagnosticului. Raportul dintre expertize și simple investigații medicale realizate în procesul diagnosticării. Sarcina probei
| Comentarii |
|
Condițiile care atrag constatarea existenței malpraxisului trebuie să rezulte fără echivoc din probele administrate. În cauză, instanța a reținut că singura probă concludentă pentru cercetarea obiectului cauzei, respectiv constatarea îndeplinirii condițiilor de existență ale malpraxisului, o reprezintă raportul de expertiză. Restul probelor depuse la dosar, respectiv rapoartele medicale întocmite cu ocazia efectuării diverselor investigații la care pacientul a fost supus, nu pot avea, prin ele însele, relevanță pentru constatarea existenței faptei civile ilicite a persoanelor implicate în actul medical, întrucât implică cunoștințe de specialitate ce depășesc atribuțiile instanței de judecată. Ca atare, instanța a avut în vedere raportul de expertiză care a constatat, între altele, următoarele: „Diagnosticul corect de tumoare renală se datorează performanțelor superioare ale celui de-al doilea aparat folosit și creșterii dimensiunilor formațiunii tumo-rale”. Așadar, conform expertului, este exclusă culpa medicală umană în determinarea diagnosticului.
Astfel, simpla existență a unui diagnostic eronat nu poate conduce, prin ea însăși, la concluzia culpei medicului emitent al diagnosticului, cu atât mai mult cu cât acesta se realizează prin utilizarea unei aparaturi medicale, și nu prin propriile simțuri ale personalului medical. Cum însă reclamantul pacient nu a adus dovezi capabile să răstoarne situația de fapt relevată de raportul de expertiză ce a stat la baza deciziei prin care s-a constatat lipsa culpei în realizarea actului medical, instanța a apreciat că susținerile reclamantului sunt neîntemeiate.
Jud. Sect. 5 București, sent. civ. nr. 4239 din 11 mai 2012. irevocabilă prin nerecurare, nepublicată
Prin sentința civilă nr. 4239/11.05.2012. pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S.C., în contradictoriu cu pârâta Direcția de Sănătate Publică a municipiului București și cu intervenienți! medici E.V. și T.C., ca neîntemeiată. Acțiunea formulată de reclamant a avut ca obiect anularea deciziei nr. 25/20.12.2010, emisă de Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis care funcționează la nivelul Direcției de Sănătate Publică a municipiului București și pronunțarea unei decizii prin care să se constatate că a fost victima unui caz de malpraxis.
Reclamantul a arătat că, în data de 09.10.2006, a efectuat la clinica M.B.M.C. un examen ecografic de rutină, în urma căruia a fost descoperită la nivelul rinichiului drept „o formațiune neomogenă cu diametrul de 2.2 cm”, având recomandarea realizării unei investigații cu ajutorul computerului tomograf, conform rezultatului ecografiei abdominale întocmit de dr. T.C. În data de 20.11.2006 a efectuat, conform recomandării anterioare, o tomografie și o urografie, tot în cadrul clinicii M.B.M.C., în urma cărora dr. V.E. a stabilit diagnosticul „pielonefrită cronică”, neevidențiindu-se, conform discuției din momentul efectuării examenului cu ajutorul computerului tomograf, existența unei tumori renale; de asemenea, dr. V.E. i-a recomandat efectuarea unui consult nefrologic. Astfel, în perioada 25.11.2006-05.12.2006 a consultat un specialist din cadrul Spitalului de Nefrologie, respectiv dr. R.M., care a infirmat existența vreunei infecții a rinichiului drept și implicit a diagnosticului stabilit de dr. V.E. În data de 26.02.2007 a efectuat un nou examen ecografic, la aceeași clinică, tot la dr. T.C., stabilindu-se că rinichiul drept este în regulă. Acest diagnostic a fost infirmat ulterior de rezultatul ecografiei abdominale efectuate în data de 21.11.2007 de același doctor, care preciza că la nivelul rinichiului drept există un „nodul" cu diametrul de 3,3 cm. În urma unei investigații cu ajutorul computerului tomograf, realizată la clinica P.L., s-a constatat existența unei tumori renale la nivelul rinichiului drept, iar dimensiunile acestei tumori au crescut în intervalul de 13 luni între prima și ultima investigație efectuată la clinica M.B.M.C. Reclamantul a arătat că nu a putut beneficia de o metodă modernă de tratament pentru acest gen de tumori, respectiv crio-ablația, metodă utilizată și în România, care necesită cheltuieli mai mici, neinvazivă, cu recuperare mult mai rapidă și sechele postoperatorii extrem de reduse față de metoda clasică, fiind nevoit să apeleze la serviciile unei clinici de specialitate din străinătate pentru efectuarea unei ablații parțiale a rinichiului afectat. Examenul histologic al probei prelevate din tumoare a demonstrat diagnosticul corect dat de clinica P.L., respectiv carcinom renal, iar în urma intervenției și-a pierdut o treime din rinichiul drept.
Reclamantul a susținut că fapta ilicită a constat în diagnosticarea eronată în repetate rânduri de către medicii din cadrul M.B.M.C. SRL, în special de către dr. T.C., iar culpa rezidă în mod evident în faptul că, deși se impunea și era posibilă diagnosticarea corectă, M.B.M.C. SRL, prin medicii săi, nu a oferit un diagnostic conform cu realitatea. De asemenea, existența prejudiciului este evidentă, a fost supus unui stres emoțional imens în momentul când a aflat că are această tumoare de mai bine de un an. Tumoarea a fost una malignă, așadar, ea a evoluat odată cu trecerea timpului. De asemenea, relația cu familia și prietenii a fost afectată puternic de fapta ilicită a pârâților. Mai mult, dacă nu efectua controlul la clinica P.L., nici în momentul de față nu ar fi cunoscut faptul că are cancer.
Instanța a reținut următoarele: (...)
Prin decizia nr. 25/20.12.2010, emisă de Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, s-a soluționat sesizarea formulată de reclamant în sensul constatării inexistenței unui caz de malpraxis. Pentru a decide astfel, pârâta a avut în vedere documentele aflate la dosar și rezultatele expertizei efectuate de expertul nominalizat în acest scop. Având în vedere obiectul cererii cu care instanța a fost învestită, respectiv „contestație împotriva deciziei nr. 25/20.12.2010", contestație ce își are temeiul procedural în dispozițiile art. 36 din Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1343/2006, instanța a analizat temeinicia acuzațiilor de malpraxis ce au format obiectul sesizării pârâtei Direcția de Sănătate Publică a municipiului București.
În drept, conform art. 642 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006, „malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice". Din definiția legală menționată instanța apreciat că, pentru a se putea constata existența unui caz de malpraxis, este necesară îndeplinirea condițiilor ce stau la baza răspunderii civile delictuale, conform dispozițiilor art. 998-99 C.civ., respectiv existența unei fapte civile delictuale, a culpei, a unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu. În cazul malpraxisului. fapta civilă delictuală constă în săvârșirea unui act medical sau medico-farmaceutic în mod eronat („eroare profesională"), atrăgând prejudicii asupra pacientului.
Condițiile care atrag constatarea existenței malpraxisului trebuie să rezulte fără echivoc din probele administrate. În ceea ce privește probatoriul administrat atât cu ocazia cercetărilor desfășurate de pârâtă, cât și în prezenta cauză, instanța a reținut că singura probă concludentă pentru cercetarea obiectului cauzei, respectiv constatarea îndeplinirii condițiilor de existență ale malpraxisului, o reprezintă raportul de expertiză.
În ceea ce privește restul probelor depuse la dosar, respectiv rapoartele medicale întocmite cu ocazia efectuării diverselor investigații la care reclamantul a fost supus, acestea, prin ele însele, nu pot avea relevanță pentru constatarea existenței faptei civile ilicite a persoanelor implicate în actul medical, întrucât implică cunoștințe de specialitate ce depășesc atribuțiile instanței de judecată. Ca atare, instanța a avut în vedere raportul de expertiză anterior menționat, raport ce nu a fost, de altfel, contestat de părțile din prezenta cauză și care a constatat, între altele, următoarele: „Prima examinare CT (la computerul tomograf - n.a.) a fost realizată pe un aparat CT cu achiziție axială, monoslice și conține o secvență inițială cu administrare de contrast per os și două secvențe cu administrare de contrast per os și contrast intravenos”, imaginile de care s-a dispus fiind înregistrate de două filme radiologice. „Tehnica de achiziție folosită a fost corectă în raport de aparatul utilizat [...]. A doua examinare CT a fost realizată pe un aparat multislices (64 slices), făcându-se o achiziție nativă inițială, urmată de alte trei secvențe cu injectare de substanță de contrast administrată intravenos”, imaginile de care s-a dispus fiind înregistrate pe CD. În concluziile raportului de expertiză se arată: „diagnosticul corect de tumoare renală se datorează performanțelor superioare ale celui de-al doilea aparat folosit și creșterii dimensiunilor formațiunii tumorale”.
În opinia instanței, în mod corect raportul de expertiză a avut în vedere doar investigațiile realizate cu ajutorul computerului tomograf, și nu pe cele ecografice, câtă vreme nu acestea din urmă au condus (și nici nu putea conduce) la diagnosticarea finală a reclamantului, reprezentând doar investigații prealabile, cu un rezultat orientativ, a cărui confirmare nu se putea face decât prin tomografie. Din cele constatate de expert rezultă fără putință de tăgadă faptul că diferența de diagnostic apărută între primele investigații, realizate de către medicii angajați ai și cea care a determinat diagnosticul de
tumoare renală se datorează performanțelor superioare ale celui de-al doilea aparat folosit și creșterii dimensiunilor formațiunii tumorale. Așadar, conform expertului, este exclusă culpa medicală umană în determinarea diagnosticului. Această împrejurare atrage, în mod automat, înlăturarea posibilității săvârșirii malpraxisului de către medicii angajați ai M.B.M.C.
Nu au putut fi, astfel, reținute susținerile petentului, în sensul că fapta ilicită și culpa în prezenta cauză ar consta în diagnosticarea eronată, în repetate rânduri, de către medicii din cadrul M.B.M.C., în special de către dr. T.C., deși se impunea și era posibilă diagnosticarea corectă. Această din urmă susținere a petentului reprezintă o simplă afirmație, nefiind confirmată de niciun mijloc de probă, în condițiile în care există dovezi în sens contrar. Astfel, simpla existență a unui diagnostic eronat nu poate conduce, prin ea însăși, la concluzia culpei medicului emitent al diagnosticului, cu atât mai mult cu cât acesta se realizează prin utilizarea unei aparaturi medicale, și nu prin propriile simțuri ale personalului medical. Cum însă reclamantul nu a adus dovezi capabile să răstoarne situația de fapt relevată de raportul de expertiză ce a stat la baza deciziei prin care s-a constatat lipsa culpei în realizarea actului medical, instanța a apreciat că susținerile reclamantului sunt neîntemeiate.
Nici în privința furnizorului de servicii medicale SC M.B.M.C. SRL nu ar putea fi reținută o faptă ilicită și, respectiv o culpă, câtă vreme din același raport de expertiză nu rezultă că această instituție și-ar fi încălcat obligațiile, diagnosticarea corectă a tumorii datorându-se atât celui de-al doilea aparat folosit, cât și creșterii dimensiunilor tumorii.
Ca atare, în raport de probatoriul administrat, instanța a reținut că decizia contestată este legală și temeinică, neputându-se reține în speță existența unor cazuri de malpraxis. Nici susținerea din cererea de chemare în judecată, potrivit căreia, deși sesizarea s-a referit la două cazuri de malpraxis, în cadrul deciziei s-a folosit sintagma „nu este caz de malpraxis”, nu este în măsură să constituie un motiv de nelegalitate a deciziei, întrucât sintagma utilizată este una generică, înglobând toate aspectele sesizate de către reclamant, aspecte ce nu pot fi disociate, chiar dacă în fapt ar putea constitui două cazuri de malpraxis.
În raport de cele reținute, instanța a apreciat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.
| ← Tratament artroză. Terapie recomandată și efectuată fără a... | Malpraxis medical. Ajutor public judiciar acordat pentru... → |
|---|
