Servitute de trecere constituită prin contract de vânzare-cumpărare a unui imobil fără ieşire la drumul public, încheiat între două societăţi comerciale.
| Comentarii |
|
Trecerea este permisă oricărei persoane interesate să ajungă la imobilul fond dominant
C. civ., art. 577, art. 616, art. 969 alin. (2), art. 1336
Servitutea constituită prin titlu recunoaşte un drept de trecere nu numai angajaţilor societăţii comerciale cumpărătoare, ci tuturor persoanelor care doresc să aibă acces la imobilul dominant.
întrucât prin convenţia părţilor a fost constituit un drept de servitute, vânzătoarea nu este îndreptăţită să solicite pentru recunoaşterea unui drept de acces al terţelor persoane încheierea unui alt contract, cu titlu oneros, deoarece aceasta ar echivala cu o negare a principiului irevocabilităţii care guvernează efectele actului juridic civil, conform art. 969 alin. (2) C. civ.
în plus, servitutea a fost constituită printr-o clauză cuprinsă într-un contract de vânzare-cumpărare. Or, potrivit art. 1336 C. civ., vânzătorul răspunde către cumpărător de liniştita posesiune a lucrului, iar folosinţa utilă a unui teren înfundat înconjurat din toate părţile de terenul vânzătorului presupune şi un acces liber la fondul dominant al tertilor interesati.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 616/A din 18 aprilie 2008, nepublicată
Prin cererea înregistrată la data de 20 iunie 2006 pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. 4185/94/2006, reclamanta SC A.A.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A.J. SA, solicitând obligarea acesteia la executarea în natură a obligaţiilor ce îi revin în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 octombrie 2007, precum şi la repararea prejudiciului provocat prin neexecutarea obligaţiilor contractuale, respectiv prin blocarea accesului în incinta proprietăţii reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 5928 din 20 noiembrie 2007, Judecătoria Buftea a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A.A.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC A.J. SA, a obligat pârâta să respecte dreptul de servitute de trecere al reclamantei prin permiterea trecerii, fară contraprestaţie, a oricărei persoane agreate de reclamantă, cu pasul şi cu maşina, pe oricare dintre căile de acces către proprietatea reclamantei şi a respins capătul de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă de fond a reţinut că prin contractul autentificat sub nr. 2305 din 24 octombrie 2002 la
B.N.P. C.A. încheiat între pârâtă şi reclamantă (ce ulterior şi-a modificat denumirea, din SC A.A.I.R. SRL în SC A.A.I. SRL), pârâta a vândut reclamantei o suprafaţă de 9585,98 mp teren care, aşa cum se menţionează în acelaşi contract şi cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză, se învecinează pe toate cele patru laturi cu proprietatea pârâtei-vânzătoare. Pentru acest motiv, pârâta a constituit în favoarea reclamantei un drept de servitute de trecere cu pasul şi cu maşina pe oricare dintre căile de acces către proprietatea vândută.
Potrivit art. 577 C. civ., servituţile sunt naturale, legale ori stabilite prin fapta omului (convenţie, testament sau prescripţie achizitivă), iar doctrina consideră că adevăratele servituţi sunt numai acestea din
urmă. In speţă, nu sunt incidente, aşa cum susţine pârâta, dispoziţiile art. 616 C. civ. referitoare la servitutea de trecere în cazul unui loc înfundat. Astfel, în cazul în carc există o convcnţie a părţilor în sensul constituirii unei servituţi de trecere, aceasta înlătură aplicarea art. 616
C. civ., întrucât, atâta vreme cât prevederile contractuale sunt în vigoare, fondul dominant nu mai poate fi considcrat „înfundat” în sensul legii, accesul său la calca publică existând în temeiul contractului. Prin urmare, în speţă de faţa ne aflăm în faţa unei servituţi constituite prin titlu (contractul autentificat încheiat între părţi). Acest contract nu prevede nicio contraprcstaţie în sarcina reclamantei pentru cxcrcitarca acestui drept, impunându-se concluzia ca cl a fost consti-
tuit cu titlu gratuit. In acest sens, contractul arc cfecte relative, în sensul că numai patrimoniul părţilor, nu şi al terţilor, a suferit modificări prin încheierea contractului.
Odată ce a luat naştere, servitutea, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, are caracterele juridice recunoscute de lege şi doctrină drepturilor reale principale. Astfel, dreptul real profită fondului dominant, fiind un accesoriu al acestuia, iar nu al proprietarului fondului
dominant de la un anumit moment. înstrăinarea fondului dominant se face împreună cu servitutea, la fel cum fondul aservit rămâne grevat de servitute indiferent dacă titularul său din momentul constituirii servituţii îl înstrăinează. Prin urmare, prevederea contractuală, în sensul constituirii unui drept de servitute de trecere „în favoarea societăţii cumpărătoare”, urmează a fi interpretată potrivit art. 978 C. civ., în sensul de a produce efecte, iar nu în acela de a nu produce niciun efect. Astfel, clauza contractuală nu ar avea sens juridic şi aplicabilitate dacă dreptul de trecere ar fi fost constituit exclusiv în
favoarea unei societăţi comerciale, întrucât aceasta este o entitate juridică abstractă, ce nu ar putea uza efectiv de un astfel de drept.
Dimpotrivă, potrivit art. 977 C. civ., se impune concluzia că voinţa părţilor la încheierea actului a fost aceea de a crea un drept real de servitute în favoarea fondului dominant ce a făcut obiectul vânzării. în lipsa unei astfel de clauze, acesta ar fi fost lipsit de utilitate pentru reclamantă, în lumina activităţilor comerciale pe care aceasta urma să le desfăşoare şi se impune prezumţia, întemeiată pe calitatea de comerciant a pârâtei, că aceasta a cunoscut acest aspect determinant pentru încheierea contractului.
Neînţelegerile dintre părţi s-au produs, aşa cum ambele părţi recunosc, din cauză că pârâta a încercat să impună reclamantei încheierea unui contract de prestări servicii. Un astfel de contract nu a fost însă prevăzut în convenţia iniţială dintre părţi şi, prin urmare, nu condiţionează existenţa dreptului de servitute şi nici nu permite pârâtei să îngrădească în vreun fel acest drept.
Conform art. 629 alin. (1) C. civ., atunci când se stabileşte o servitute se înţelege că se acordă şi toate mijloacele spre întrebuinţarea ci. De altfel, din examinarea clauzei contractuale rezultă conţinutul dreptului real de servitute: „trecere cu pasul şi cu maşina pe oricare dintre căile de acces către proprietatea vândută”. Este evident că o astfel de trecere nu poate fi făcută de o entitate juridică, ci numai de către persoane fizice. Pe de altă parte, cercul persoanelor fizice care pot trece nu este în niciun fel limitat la angajaţii persoanei juridice, astfel că susţinerile pârâtei sunt contrare prevederilor contractuale menţionate. O asemenea limitare ar fi trebuit să fie expres prevăzută, întrucât constituie
o îngrădire a dreptului real transmis neputând fi dedusă din exprimarea „în favoarea societăţii cumpărătoare”. Dimpotrivă, interpretarea clauzei se impune în sensul că dreptul este un accesoriu al „proprietăţii vândute”.
întrucât servitutea de trecere are caracter convenţional, răspunderea rezultată din încălcarea acestui drept are caracterul unei răspunderi contractuale, care, ca răspundere specială şi derogatorie, prevalează asupra celei delictuale, ce reprezintă dreptul comun în materie. Răspunderea delictuală pentru încălcarea dreptului real ar interveni în lipsa unui contract între părţi referitor la acest drept real. Prejudiciul trebuie însă să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa cuantumului său. Cu alte cuvinte, reclamanta este ţinută să dovedească existenţa unui prejudiciu şi cuantumul exact al acestuia. Astfel, reclamanta a prezentat numai unele notificări din partea unor clienţi ori
potenţiali clienţi, fară a dovedi însă existenţa unor contracte, plăţi efective sau a preţului din contractele pretins reziliate ca urmare a notificărilor rcspective.
împotriva acestei hotărâri, la data de 19 decembrie 2007, reclamanta SC A.A.I. SRL a declarat apel, înregistrat pe rolul Tribunalului
Bucureşti, Secţia a V-a civilă, la 8 ianuarie 2008. In motivare, a arătat că dispoziţiile Codului civil stipulează foarte clar faptul că dreptul de servitute este un drept perpetuu, care se menţine atât timp cât există cele două imobile şi situaţia care a determinat constituirea servituţii; faptul că, atunci când stabileşte o servitute, proprietarul fondului aservit este obligat să acorde beneficiarului acestui drept toate mijloacele spre întrebuinţarea ei, respectiv că proprietarul fondului aservit trebuie să se abţină de la orice faptă prin care ar tulbura exerciţiul normal al servituţii, chiar şi atunci când aceasta ar deveni împovărătoare; faptul că dreptul de servitute este un dezmembrământ al dreptului de proprietate şi că însoţeşte proprietatea şi nu proprietarul.
Precizează apelanta-reclamantă că SC A.J. SA o împiedică,
sistematic, să excrcite acest drept de servitute. împiedicarea exercitării dreptului de servitute se manifesta prin blocarea sistematică a porţii de acces către proprietatea SC A.A.I. SRL, portarilor fiindu-le interzis de cătrc conducerea SC A.J. SA să permită intrarea în incită a persoanelor şi maşinilor carc deservesc socictatea apelantă. Blocarca accesului pe proprietate o aduce în imposibilitatea de a desfăşură activitatea productivă la un nivel optim, prin imposibilitatea efectivă de a folosi proprietatea în scopul în carc a fost achiziţionată (unitate de producţie şi servicii asociatc), respectiv prin împiedicarea clienţilor de a o contacta. Nu numai că socictatea nu-şi mai poate desfăşură activitatea, dar această situaţie afectează grav relaţia cu clienţii, care se trezesc, periodic, în situaţia de a veni până la poarta proprietăţii şi a nu putea accede înăuntru, ceea ce face să nu poată respecta obligaţiile contractuale pe care, la rândul său, le are faţă de ei.
Este fară îndoială faptul că există toate condiţiile pentru a antrena răspunderea contractuală a SC A.J. SA, dat fiind că se întrunesc toate elementele acesteia: fapta ilicită - neexecutarea de către SC A.J. SA a obligaţiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2305 din 24 octombrie 2002 de garantare şi respectare a dreptului de servitute, existenţa unui prejudiciu cert - dovada prejudiciului fiind făcută prin notificările prin care doi dintre clienţii renunţă la servicii şi la comenzile pe carc le-au făcut, în cuantum total de 5.205 RON; existenţa raportului de cauzalitate între fapta pârâtei şi prejudiciul cauzat aşa
cum reiese clar din notificările clienţilor, accştia au încercat să intre în incinta fabricii cu camioancle încărcate cu profile de aluminiu care trebuiau vopsite urgent, dar pentru că accesul a fost împiedicat de cătrc angajaţii SC A.J. SA, au căutat un alt furnizor de astfel de servicii şi au renunţat la raporturile contractuale; culpa pârâtei, blocarea accesului către proprietatea acestora nu a fost un eveniment
accidental şi inconştient, este un eveniment repetitiv şi conştient. In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 282-298 C. proc. civ.
La data de 22 februarie 2008, pârâta SC A.J. SA a formulat motive de apel şi întâmpinare, arătând că instanţa de fond a interpretat greşit contractul de vânzare-cumpărare. Astfel, vânzătoarea a înţeles să constituie un drept real de servitute „în favoarea societăţii cumpărătoare”, limitând exerciţiul dreptului de servitute, prin formularea fară ambiguitate din contract, strict în beneficiul societăţii SC A.A.I. SRL alcătuită din angajaţii săi. Nu există un temei legal pentru care s-au interpretat extensiv prevederile contractuale, lărgind sfera de excrcitarca a servituţii de trecere şi la terţe persoane pentru care nu a înţeles să constituie un astfel de drept.
Referitor la ideca preccdentă, instanţa explică în considerentele hotărârii că: „dacă s-ar constitui servitutea de trecere în favoarea socictăţii, contractul nu ar produce niciun cfect pentru că societatea este o entitate abstractă” Acest argument al instanţei este confuz, întrucât nu a declarat niciodată şi nici nu reiese că se referă la constituirea servituţii în favoarea unei entităţi abstracte, ci referirile vizează socictatea compusă din angajaţii săi. Dacă ar înţelege vreun moment să dea naştere unui drept de servitute în favoarea unei entităţi abstractc, atunci chiar contractul ar fi fost nul pentru un obiect imposibil de realizat. Consideră că intrarea terţilor poate fi fundamentată cel mult pe un drept legal de servitute de trecere şi nu unul contractual întrucât, pe de o parte, prin voinţa exprimată în contractul de vânzare aşa cum a arătat s-a limitat atribuirea acestui drept de servitute de trecere doar la societatea SC A.A.I. SRL şi, pe de altă parte, nu se poate extinde interpretarea clauzelor contractuale la persoane pe care părţile nu au înţeles să le includă în mod expres.
Pe de altă parte, dacă s-ar considera că prevederea contractuală prin care se instituie un drept de servitute este neclară, se pot invoca, pentru a pune în evidenţă că părţile nu au înţeles să constituie servitutea, numeroase dispoziţii de interpretare consacrate de Codul civil, astfel: art. 977 C. civ. precizcază că interpretarea contractelor se facc după voinţa reală a părţilor şi nu după voinţa exprimată, or, apelanta
de la început a cerut încheierea unor contracte de acces ale terţilor pe platforma industrială, fapt ce demonstrează că voinţa sa nu a fost niciodată în sensul unui acces nelimitat şi haotic al unor persoane străine de proprietatea sa; art. 970 C. civ. unde referitor la contracte, se precizează că „ele obligă nu numai la ce este expres într-însele, ci la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligaţiei”; or, nu este cinstit şi echitabil ca persoane străine să încalce proprietatea pe care este grevat un drept de servitute, iar apelanta să suporte continuu şi perpetuu cheltuielile de întreţinere a drumului (asfaltare, iluminat, etc) şi această folosinţă a drumului de acces implică şi o sarcina de a contribui la cheltuielile ocazionate; art. 983 C. civ. consacră principiul in duh io pro reo prin care atunci când sunt îndoieli contractul se interpretează în favoarea debitorului.
Instanţa a interpretat greşit clauzele contractuale, reţinând carac-
terul gratuit al servituţii. In primul rând, instanţa a dat mai mult decât i s-a cerut, depăşind limitele cu carc a fost învestită. In dispozitivul hotărârii s-a statuat că obligă parata să respecte dreptul de servitute de trecere prin permiterea trecerii, fără contraprestaţie; or, reclamanta nu a cerut consacrarea caracterului gratuit al acestei servituţi, obiectul se referea doar la respectarea în natură a dreptului de servitute şi în capătul doi - prejudicii ocazionate de ncrcspectarea servituţii.
In ceea ce priveşte apelul intimatei-reclamante şi faţă de capătul doi de cercre privitor la despăgubiri, intimata-pârâtă a arătat că este vorba despre o acţiune în răspundere civilă contractuală pentru a cărei admisibilitate se impune întrunirea cumulativă a mai multor condiţii. Niciuna dintre aceste condiţii nu este probată de apelanta-reclamantă, ba mai mult nici nu este îndeplinită. Caracterul ilicit al faptei nu poate subzista în situaţia în care pârâta exercită în virtutea dreptului de proprietate doar prerogative ale acestuia, ba mai mult se consideră lezată că nu se respectă acest drept, considerându-se pe nedrept că
servitutea are o întindere mai largă decât proprietatea. In acelaşi timp, un prejudiciu trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa cuantumului său. Cu alte cuvinte, apelanta este ţinută să dovedească existenţa unui prejudiciu şi cuantumul acestuia, din probe
concludente şi pertinente. In drept, cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 282, art. 287 alin (2) C. proc. civ., art. 115 şi urm. C. proc. civ., art. 616 şi urm. C. civ.
La data de 21 martie 2008, intimata-reclamantă SC A.A.I. SRL a formulat întâmpinare, arătând că dreptul de servitute a fost instituit în favoarea sa gratuit prin însuşi contractul de vânzare-cumpărare auten
tificat sub nr. 2305 din 24 octombrie 2002 la B.N.P. C.A.B., carc prevede clar faptul că SC A.J. SA înţelege să constituie şi să garanteze în favoarea SC A.A.I. SRL un drept real de servitute de trecere cu pasul şi maşina pe oricare dintre căile de acces către proprietatea SC A.A.I. SRL. Această prevedere a fost inserată special în contract datorită poziţiei topografice a proprietăţii care se învecinează pe toate cele patru laturi cu proprietatea reclamantei şi nu are o ieşire singulară la drumul public. De asemenea, instanţa a reţinut corect faptul că dreptul de servitute este aferent unei proprietăţi - fondului dominant, aşa cum arată Codul civil şi nu unui anumit proprietar, aşa cum susţine pârâta.
Pârâta face confuzie între efectele unui contract şi conţinutul drepturilor transmise prin acest act. Chiar dacă, potrivit art. 969 C. civ., contractul este legea părţilor, clauzele contractuale nu pot să vină în contradicţie cu Codul civil, prin urmare, părţile contractului de vânzare-cumpărare menţionat mai sus nu puteau constitui acest drept de servitute în favoarea unei persoane fizice sau juridice şi nu în favoarea unei proprietăţi.
Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (1) C. civ., Tribunalul reţine următoarele:
In mod temeinic a reţinut prima instanţă, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, că prin contractul autentificat sub nr. 2305 din 24 octombrie 2002 la B.N.P. C.A. încheiat între părţi pârâta a vândut reclamantei o suprafaţă de 9585,98 mp teren care, aşa cum se menţionează în acelaşi contract şi cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză, se învecinează pe toate cele patru laturi cu proprietatea pârâtei-vânzătoare. In cuprinsul contractului s-a făcut menţiunea că vânză-toarea înţelege să constituie în favoarea societăţii cumpărătoare un drept real de servitute de trecere cu pasul şi cu maşina pe oricare din
căile de acces către proprietatea vândută. In mod corect a reţinut prima instanţă şi că în acest mod a fost constituită o servitute convenţională, motiv pentru care nu sunt incidente dispoziţiile art. 616 C. civ., care reglementează servitutea legală de trecere.
Chestiunea litigioasă o constituie în cauză împrejurarea dacă servitutea constituită prin titlu recunoaşte un drept de trecere numai angajaţilor societăţii cumpărătoare sau tuturor persoanelor care doresc
să aibă acces la imobilul proprietatea reclamantei. întrucât, potrivit art. 970 C. civ., „convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă” şi „ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-înselc, dar la toate urmările
ce cchitatca, obieciul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”, trebuie admis că se impune cea de-a doua interpretare. Este firesc că atunci când o persoană dobândeşte un loc înfundat, ca intenţionează să-şi asigure nu numai propria sa trecere spre drumul public, ci accesul tuturor persoanelor până la imobilul său, implicând trecerea acestora pe fondul aservit. Cu alte cuvinte, nu este de conceput că o persoană care dobândeşte un drept în asemenea condiţii ar accepta să rămână izolată, fară ca terţii cu care are legături să poată pătrunde până la terenul său, ci numai pe drumul public. De asemenea, o persoană care constituie cu bună-credinţă un drept de servitute nu poate să nu aibă în
vedere aceste elemente situate în planul intenţiei dobânditorului. In plus, dacă acesta din urmă este o societate comercială, este de presupus că două persoane diligente şi corecte au avut în vedere inclusiv accesul celor cu care proprietarul fondului dominant se află în relaţii comerciale.
Un argument în acest sens îl constituie şi faptul că pârâta nu a solicitat încă de la momentul iniţial, cel al încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi încheierea unui contract de acces poartă al terţi-
lor pe platforma industrială. întrucât prin convenţia părţilor materializată la 24 octombrie 2002 a fost constituit un drept de servitute, cu conţinutul reţinut de prima instanţă, pârâta nu este îndreptăţită să solicitc pentru recunoaştcrea unui drept de acces al terţelor persoane încheierea unui alt contract, cu titlu oneros, deoarece aceasta ar echivala cu o negare a principiului irevocabilităţii, carc guvernează cfectcle actului juridic civil, conform art. 969 alin. (2) C. civ.
împrejurarea că nu ar fi echitabil ca pârâta să suporte continuu şi perpetuu cheltuielile de întreţinere a drumului nu poate da naştere în sarcina reclamantei a unei obligaţii cu titlu oneros ce nu a fost stabilită prin contract. Este adevărat că, potrivit art. 983 C. civ., atunci când există îndoieli contractul se interpretează în favoarea debitorului. Pe de altă parte, asemenea îndoieli nu există în cauza de faţă, căci unicul acord de voinţă al părţilor nu poate fi privit prin prisma intenţiei uneia din părţi de a mai încheia un al doilea contract, care să asigure într-adevăr folosinţa utilă a bunului. O asemenea regulă de interpretare nu există şi contravine principiului executării cu bună-credinţă a convenţiilor, ceea ce a fost lămurit sub aspectul înţelesului pe baza altor norme de interpretare. Mai mult decât atât, în speţă servitutea a fost constituită printr-o clauză cuprinsă într-un contract de vânzare-cumpărare. Or, potrivit art. 1336 C. civ., vânzătorul răspunde cătrc cumpărător de liniştita posesiune a lucrului, iar folosinţa utilă a unui teren înfundat
înconjurat din toate părţile de terenul vânzătorului presupune şi un acces liber la fondul dominant al terţilor interesaţi.
De asemenea, din punct de vedere juridic, o societate comercială nu se confundă cu angajaţii săi, constituind subiecte de drept distincte, motiv pentru care clauza părţilor trebuie interpretată, conform art. 978 C. civ., în sensul în care ea produce un efect. Existenţa unei obligaţii nule pentru existenţa unui obiect imposibil nu poate fi reţinută decât în subsidiar, dacă nu este posibilă o altă interpretare, de exemplu, conform art. 978 C. civ., cum este situaţia din speţă. Este adevărat că obiectul cererii de chemare în judecată indicat expres de către reclamant este „să obligaţi pârâta (...) la respectarea şi garantarea dreptului nostru de servitute”, iar instanţa a dispus obligarea pârâtei „să respecte dreptul de trecere al reclamantei, prin permiterea trecerii, fară contra-prestaţie, a oricărei persoane agreate de reclamantă, cu pasul şi cu maşina, pe oricare dintre căile de acces către proprietatea reclamantei”.
Prin aceasta instanţa nu a dat mai mult decât s-a cerut, măsura dispusă constituind numai o lămurire a ceea ce presupune în concret respectarea respectivului drept, raportat la contestaţiile pârâtei, ce poartă nu asupra dreptului însuşi, ci asupra condiţiilor de excrcitarc
ale acestuia. In absenţa unei asemenea precizări, carc a pornit de la scopul urmărit de reclamantă, potrivit art. 84 C. proc. civ., hotărârea judecătorească ar fi rămas fără o posibilitate practică de punere în executare. Prin urmare, apelul formulat de cătrc apelanta-pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Referitor la apelul formulat de către apelanta-reclamantă, Tribunalul reţine că prima instanţă a făcut o corectă aplicarc a legii, reţinând că angajarea răspunderii civilc contractuale presupune nu numai dovedirea existenţei prejudiciului, ci şi a cuantumului acestuia. Deşi în apel au fost depuse contractele de prestări servicii nr. 234 din
1 iunie 2006 şi 219 din 15 mai 2006 încheiate cu SC R.G. SA şi SC S.F. SA, societăţi comerciale care au renunţat la relaţiile comerciale cu reclamanta ca urmare a împiedicării de către pârâtă a accesului acestora la terenul reclamantei, cuantumul profitului care ar fi fost obţinut de către apelantă datorită desfăşurării raporturilor juridice încetate astfel nu rezultă nici de această dată, preţul total al serviciilor nefiind stipulat în cuprinsul celor două acte. Dat fiind că sarcina probei revine reclamantului, potrivit art. 1169 C. civ., pretenţiile solicitate prin cel de-al doilea capăt de cerere sunt nefondate.
Faţă de acestc considerente, reţinând că hotărârea atacată este temeinică şi legală, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Tribunalul a respins ambele apeluri ca nefondate.
| ← Imobil naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Titlu... | Exercitarea dreptului de servitute. Proprietarul fondului... → |
|---|
