Decizia civilă nr. 1111/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 1111/R/2011
Ședința a 24 martie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I. JUDECĂTOR: A. C.
JUDECĂTOR: A. A. C.
GREFIER: C. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanții M. I., M. T. ȘI M. G., împotriva deciziei civile nr. 17 din (...) a T. C. în dosarul nr. (...), privind și pe intimații S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. și P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 11 martie 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, întâmpinare prin care solicită respingerea apelului și judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. proc. civ., un exemplar fiind comunicat cu reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea recursului doar în ce privește petitul privind obligarea pârâtului intimat la plata cheltuielilor de judecată.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 17 din (...) a T. C. în dosarul nr. (...), a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții M. I., M. T. și M. G., în contradictoriu cu pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin D. nr.
1358/(...) a C. Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din (...) și intrată în vigoare la aceeași dată s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice - D. G. a F. P. C., într-o serie de dosare aflate pe rolul T. C. - Secția civilă și s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Din motivarea Deciziei C. Constituționale, T. a reținut faptul că, așa cum s-a statuat în jurisprudența acestei instanțe, „atât Parlamentul cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și în dispozitivul prezentei decizii";.
De asemenea, C. a avut în vedere și faptul că „nu poate exista decât o obligație <morală> a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate";, „C. E. a D. O. a statuat… că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor";.
Din această perspectivă, C. a concluzionat că „în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă nu ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D. L. nr. 1. și L. nr. 2., având același scop";.
Instanța constituțională a mai avut în vedere faptul că „prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. nu s-ar putea susține că persoanele în cauză ar putea avea o <. legitimă> (astfel cum este consacrată în jurisprudența constată a C. E. a D. O.) la acordarea despăgubirilor morale întrucât, așa cum a statuat instanța de la S. … atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o
<. legitimă> în dobândirea proprietăților";. În acest sens, a fost citată o cauză în care o dispoziție de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a dus la concluzia C. E. a D. O. că reclamanții nu au putut dobândi o <. legitimă> în obținerea compensațiilor respective.
Totodată, s-a avut în vedere că „despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate , având același scop ca și indemnizația prevăzută de art.4 din D-L 1. , nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă";.
Un alt aspect reținut pe către Curtea Constituțională a fost nerespectarea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative consacrate de L. nr. 2., din punctul de vedere al paralelismului în sensul că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ, în procesul de legiferare fiind interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor asemenea neconcordanțe, vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, conform art. 14 și 16 din legea menționată.
Ori, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, există D.
L. nr. 1., OUG nr. 214/1999 pe de o parte și L. nr. 2. pe de altă parte.
De asemenea, aceeași lege prevede în art. 6 alin. 1 că reglementările cuprinse în actul normativ trebuie să fie temeinic fundamentate însă acestedespăgubiri au fost acordate cu motivația că pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de D. L. nr. 1. să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită, așa cum rezultă din expunerea de motive a legii. Însă, în opinia C., aceste despăgubiri au menirea de a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale iar nu de a compensa în bani suferința persoanelor persecutate.
S-a mai constatat faptul că textul de lege criticat nu este clar și precis, ducând la aplicarea incoerentă a acestuia, instanțele de judecată acordând despăgubiri extrem de mari, de până la 600.000 Euro, ceea ce constituie o aplicare excesivă și nerezonabilă, chiar și criteriile introduse prin OUG nr. 6. fiind insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală din perspectiva clarității și previzibilității.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termenul legal reclamanții, solicitând în principal casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la cererea principală întemeiată pe dispozițiile art. 312 alin. 1 și 5 Cod proc.civ., recurenții au arătat că hotărârea atacată a fost dată fără cercetarea fondului pricinii. Instanța de fond în temeiul art. 129 alin. 1 și 4 Cod proc.civ., avea obligația să le acorde un nou termen de judecată în vederea precizării noului temei de drept al acțiunii, ca urmare a declarării neconstituționale a unuia dintre temeiurile care au stat la baza promovării acțiunii.
Recurenții au mai invocat în susținerea acțiunii, pe lângă temeiul de drept declarat neconstituțional și prevederile art. 5 Paragraful 1 lit. a din Convenția E. a D. O., temei de drept în raport de care instanța de fond avea obligația să le acorde un nou termen de judecată și le pună în vedere necesitatea precizării temeiului de drept al acțiunii și să soluționeze acțiunea lor raportat și la celelalte temeiuri de drept invocate în sprijinul cererii lor.
Cu privire la cererea subsidiară, recurenții au arătat că în mod constant C.E.D.O. a statuat că dreptul la libertate are în vedere faptul că orice persoană are dreptul la libertate și siguranță, iar, în speță, acordarea unor daune morale se justifică prin aceea că defunctul a executat o condamnare penală pe nedrept, o perioadă mare de timp într-un sistem inuman.
Prin întâmpinarea depusă, S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice s-a opus admiterii recursului, invocând în sprijinul poziției sale, decizia nr. 1. a C. Constituționale, cât și jurisprudența Convenția E. a D. O., din care se desprinde teza potrivit căreia, calificarea juridică acțiunilor formulate în justiție se face de judecătorul cauzei, după regulile prevăzute în dispozițiile procesuale civile aparținând dreptului intern și nu în raport de jurisprudența unei instanțe.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este întemeiat în parte și, în consecință, în baza art.312 alin. 1
Cod proc.civ., urmează să-l admită pentru următoarele considerente: Reclamanții au promovat acțiunea în data de 2 iunie 2010 , iar decizia nr. 1358 a fost pronunțată la (...), deci după promovarea acțiunii, astfel că, în sarcina reclamanților nu se poate reține nicio culpă procesuală, chiar dacă acțiunea acestora a fost respinsă.
Prin urmare, S. R. aflat în culpă procesuală datorează reclamanților cheltuieli de judecată, motiv pentru care în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., curtea va modifica parțial sentința atacată însensul că va obliga pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice să le plătească reclamanților 400 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
În ce privește celelalte motive de recurs, curtea apreciază că sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea promovată, reclamanții au solicitat „să li se acorde drepturile bănești în cuantum de 3504.000 Euro reprezentând daune morale prevăzute de L. nr. 2., urmare condamnării nedrepte a antecesorului lor, M. S..
Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2, art. 4 și art. 5 alin. 1 lit. a și b din L. nr. 2..
Instanța constată că, soluția pronunțată de instanța de fond este legală, având în vedere următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358/(...), Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr. 2. ca neconstituțional. La pronunțarea acestei decizii, curtea a reținut următoarele: S. R. a inițiat și adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada (...)- (...), prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite, precum și alte drepturi.
Astfel, în materia restituii bunurilor preluate de S. R. au fost adoptate
L. nr. 18/1991, L. nr. 169/1997, L. nr. 1/2000, L. nr. 112/1995, L. nr.
10/2001, L. nr. 247/2005, OUG nr. 83/1999, iar în ce privește reabilitarea persoanelor condamnate politic a fost adoptată OUUG nr. 214/1999. În ce privește acordarea altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit din punct de vedere moral și material ca urmare a persecuției politice supuse în regimul comunist cum sunt D.-L. nr. 1., OUG nr. 214/1999 și L. nr. 2..
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-L. nr. 1. și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat. C. a mai reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din D.-L. nr. 1. nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății.
Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum și decizii din jurisprudența C. E. a D. O., curtea reține că în baza art. 5 alin. 1 lit. a din
L. nr. 2., persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă"; în obținerea despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. 3 din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Existența celor două reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prev. de art. 14 din L. nr. 2. și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ.
Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională, reiese încă o dată incapacitatea S.ui R. de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancționată de C. E. a D. O. în cauza Faimblat împotriva R.iei), precum și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de C. E. a D. O. în cauza Păduraru împotriva R.iei, ceea ce denotă culpa exclusivă a S.ui R. în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional.
Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes";, potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992.
În ce privește prezenta cauză, instanța va mai analiza și dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamanții aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O., mai ales că reclamanții dețin și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr.
1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-L. nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ.
Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C. E. a D. O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.
Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.
În ce privește cererea principală formulată de reclamanți cu privire la casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, curtea apreciază că este nefondată, pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 312 alin. 5 Cod proc.civ., „în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost regulat citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată sau alte instanțe de același grad";.
Din conținutul acestui text de lege rezultă necesitatea îndeplinirii a două condiții pentru ca instanța de recurs să dispună casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare: necercetarea fondului sau nelegala citare a părții în ziua în care s-a făcut judecata.
Instanța apreciază că motivul invocat de recurenți, necercetarea fondului nu este îndeplinit în cauză, instanța de fond pronunțând o soluție pe fondul pretențiilor reclamanților, iar faptul că acțiunea lor a fost respinsă pe motivul apariției deciziei nr. 1. a C. Constituționale, nu echivalează cu necercetarea fondului.
Celălalt motiv invocat de recurenți cu privire la faptul că, instanța de fond prin încălcarea art. 129 alin. 1 și 4 Cod proc.civ. nu le-a acordat un termen în vederea indicării noului temei de drept al acțiunii, este nefondat pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor textelor de lege invocat, rolul activ al instanței presupune doar aflarea adevărului juridic, fără ca instanța să se poată substitui părții ce a beneficiat de asistența juridică a unui avocat. În speță, reclamanții au fost asistați de av. G. N. C. a avut termen la data de (...), după pronunțarea de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 1358, termen la care reprezentantul reclamanților a solicitat acordarea unui nou termen de judecată în vederea obținerii dosarului de la C. N. la următorul termen de judecată din data de (...) când a fost soluționată cauza, reclamanții nu au indicat un alt temei de drept al acțiunii lor.
Prin declarația de recurs, reclamanții au mai susținut că alături de art. 1 alin. 5 lit. a din L. nr. 2. au mai invocat în sprijinul acțiunii lor și jurisprudența C.E.D.O., jurisprudență de care instanța de fond nu a ținut seama.
Susținerea acestora este nefondată, pentru că instanța de fond în motivarea soluției pronunțate se referă la jurisprudența constantă a C. E. a
D. O. referitoare la acordarea despăgubirilor morale, citând din jurisprudența acestei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de reclamanții M. I., M. T. ȘI M. G. împotriva sentinței civile numărul 17 din (...) a T. C. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o modifică parțial, în sensul că obligă pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților 400 lei cheltuieli de judecată.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 24 martie 2011.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
GREFIER
ANA I. A. C.
A. A. C.
C. B.
Red. IA dact. GC
3 ex/(...) Jud.apel: C.V.B.
| ← Decizia civilă nr. 3475/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 252/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
