Decizia civilă nr. 1122/2011, Curtea de Apel Cluj

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2011)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie

Dosar nr. (...)

D. CIVILĂ NR. 1122/R/2011

Ședința publică din 25 martie 2011

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: C.-M. CONȚ JUDECĂTORI: I.-D. C.

A.-A. P.

GREFIER : A. A. M.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul C. N., împotriva sentinței civile nr. 5283 din (...) a T. B.-N., pronunțată în dosar nr.

(...), privind și pe pârâtul intimat S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. B.-N., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent personal și reprezentantul pârâtului intimat.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul declarat de reclamantul C. N. a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat pârâtului intimat și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 4 alin. 4 raportat la art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..

S-a făcut referatul cauzei după care C. constată că prin memoriul de recurs (f. 3 din dosar), reclamantul recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

De asemenea, C. constată că la data de (...), pârâtul intimat a înregistrat la dosar o întâmpinare în trei exemplare, prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamant, iar în temeiul art. 242 alin. 2

C.pr.civ. solicită judecarea cauzei în lipsă.

Instanța înmânează reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C., un exemplar din întâmpinarea pârâtului intimat și lasă cauza la a doua strigare în eventualitatea că se vor prezenta la dezbateri reclamantul recurent personal sau reprezentantul pârâtului intimat.

La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent personal și reprezentantul pârâtului intimat.

Instanța constată că atât reclamantul recurent, cât și pârâtul intimat au solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar la dosarul cauzei nu există o dovadă din care să rezulte că reclamantul recurent și-a angajat un avocat care să-l reprezinte în prezenta cauză, în fața C. de A. C.

Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.

Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. pentru a pune concluzii pe recursul care formează obiectul prezentului dosar.

Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de reclamant și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală.

C U R T E A :

Prin sentința civilă nr. 5283 din (...) a T. B.-N., pronunțată în dosarul nr. (...), s-a respins acțiunea reclamantului C. N., împotriva pârâtului S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, pentru daune morale.

Din actele dosarului, respectiv actele de la arhivele naționale, adresa

Asociației Foștilor Deținuți Politici, actele de la C., prima instanță a reținut că prin sentința penală nr.243/1959 pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr.262/1959 rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat prin D. 1. a T. M. al R. II-a M., reclamantul C. N. a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale prin schimbare de calificare conform art. 292 pct.1 Cod penal, fiind arestat la data de (...). Se reține în sarcina reclamantului că a stabilit legături cu cunoscutul legionar Papanace Carol, împrietenindu-se cu acesta și pe fondul acestor relații a purtat cu legionarul amintit discuții ostile regimului intern al vremii, a propovăduit războiul și înfrângerea lagărului socialist în acest război, a defăimat realizările sistemului politic socialist și a preamărit modul de viață american despre care se informa ascultând știrile posturilor de radio imperialiste.

Prin decizia penală nr.214/14 august 1963 a fostului Tribunal Suprem pronunțată în cadrul recursului sub supraveghere, au fost casate în parte, sentința penală nr.243/1959 și decizia 1. fiind schimbată încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina reclamantului din art.209 pct. 2 lit.";a"; combinat cu al.penultim al aceluiași articol din codul penal în art.209 pct.2 lit.";a"; Cod penal și aplicată pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională și de 3 ani interdicție corecțională.

Pentru a schimba încadrarea juridică s-a reținut că în mod greșit instanțele inferioare au apreciat că faptele de uneltire contra ordinii sociale prin agitație ar prezenta un caracter deosebit de grav și astfel au făcut aplicarea circumstanțelor agravante întrucât reclamantul s-a limitat să-și împărtășească concepțiile reacționare și să-și manifeste sentimentele de ostilitate împotriva orânduirii noastre sociale și de stat numai față de o singură persoană, numai întâmplător și la mari intervale de timp, determinat și numai de faptul că fratele său era arestat.

Reclamantul este pus în libertate la data de (...).

În conformitate cu art.1 al.2 lit.";a"; din L.2. constituie de drept condamnări cu caracter politic, condamnările pronunțate pentru faptele printre altele și cele prev.de art.209 Cod penal.

Așa cum rezultă din hotărârea prezentată dată în recursul în supraveghere, reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea prev.de art. 209 pct.2 lit.";a"; din Codul penal. Rezultând fără echivoc că toate formele infracțiunii din art.209 Cod penal sunt considerate de drept cu caracter politic de textul invocat al L. nr. 2., instanța concluzionează că și condamnarea reclamantului are caracter politic.

Cu privire la acest aspect, s-a observat că instanța nu a fost investită legal cu un capăt de cerere care să vizeze pronunțarea asupra caracterului politic al condamnării reclamantului, astfel că instanța de fond nu a putut, fără încălcarea dip.art.129 al.6 din Codul de procedură civilă, să se pronunțe prin dispozitivul hotărârii în acest sens.

Instanța în apreciere, pe baza principiilor ce guvernează procesul civil, respectiv al contradictorialității, disponibilității, al dreptului la apărare, al efectelor autorității lucrului judecat, nu s-a putut considera investită cu o cerere în sensul celor puse în discuție, când ea este făcută doar cu ocazia depunerii concluziilor scrise, după închiderea dezbaterilor în fond a cauzei.

În același timp însă, instanța fiind investită cu cererea de acordare de despăgubiri morale, precizarea făcută în ședința publică din 17 august 2010 este obligată să analizeze caracterul politic sau nu al condamnării, dat fiind faptul că temeiul acordării acestor despăgubiri este tocmai existența unei condamnări cu caracter politic, în conformitate cu art.5 al.1 din L. nr. 2..

Pe de altă parte, este observat că din prevederile art.4 al.1 din L. nr. 2. rezultă că instanța de judecată se pronunță la cerere asupra caracterului politic al condamnării doar pentru alte fapte decât cele prev.în art.1 al.2 din lege, ceea ce nu este cazul în speță așa cum s-a arătat mai sus.

Instanța de fond a apreciat că cererea reclamantului de acordare de despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter politic este neîntemeiată pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Cererea reclamantului are drept cauză juridică disp.art.5 al.1 lit.";a"; din L. nr. 2., fapt ce reiese neechivoc din conținutul cererilor de probațiune formulate de reclamant.

Prin D. C. C. nr.1358 din (...) publicată în Monitorul Oficial din (...), disp.art.5 al.1 lit.";a"; din L. nr. 2., au fost declarate neconstituționale, cu efectul prev.de art.147 al. 1 din Constituția R.iei, respectiv cel de suspendare drept de la data publicării în Monitorul Oficial al deciziei (art.31 al.3 teza ultima din L. nr.47/1992).

Suspendarea de drept a normei juridice din discuție îi afectează existența sub aspectul aplicării ei fiind echivalent cu inexistența ei.

Într-o asemenea situație lipsind însăși fundamentul juridic al acțiunii, aceasta nu poate fi decât neîntemeiată. Prin lipsa acestui fundament este imposibil de realizat silogismul juridic în vederea pronunțării unei hotărâri judecătorești.

În sensul lipsei acestui fundament al acțiunii sunt de observat considerațiile relevante sub aspectul discutat ale deciziei C. C. care precizează că „ nu se poate concluziona că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă, ar exista vreo obligație a statului de a le acorda…"; și pe de altă parte că

„despăgubirile prev. de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art.4 din D.-L.118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile";.

În privința obligativității Decizie nr.1. a C. C. sunt de reținut dispozițiile art.147 al.4 din Constituție și ale art.31 al.1 din L. nr.47/1992 care prevăd că de la data publicării în Monitorul Oficial al R.iei, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Instanța de fond a mai precizat că aceste dispoziții legale duc la concluzia că obligativitatea deciziei fiind erga omnes, se impune și instanțelor judecătorești și au putere și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare.

De altfel asupra caracterului și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională (dec.nr.186 din (...), dec. nr. 169/ (...)), stabilind că obligativitatea deciziilor C. C. pentru instanțele judecătorești decurge din principiul înscris în art.51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

În raport de cele arătate instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului; nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul C. N. a declarat recurs în termenlegal, solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat că este greșit raționamentul instanței referitor la faptul că nu a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării sale, deoarece legea stabilește de drept caracterul politic al condamnării reclamantului, astfel încât nu era necesară formularea unui petit în acest sens.

Reclamantul a promovat acțiunea civilă înainte de intrarea în vigoarea a O.U.G nr. 62/20010 și a deciziei nr. 1. a C. C., iar în conformitate cu art. 15 alin. 2 din Constituția R.iei, în sistemul juridic este consacrat principiul neretroactivității legii civile.

Pârâtul intimat S. R. reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICEprin D. B.-N. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. (f.9-10)

În susținerea poziției procesuale, pârâtul intimat a arătat că odată ce dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr.2. au fost declarate neconstituționale, acestea nu mai pot fi aplicate, iar instanța a soluționat în mod legal acțiunea reclamantului, apreciind că deciziile C. C. sunt obligatorii, inclusiv pentru instanțele de judecată.

Reclamantul recurent se află în eroare atunci când apreciază că acțiunea acestuia a fost respinsă pentru faptul că nu a formulat un petit prin care să solicite stabilirea caracterului politic al condamnării deoarece instanța a analizat caracterul politic al condamnării și a concluzionat că aceasta este o condamnare ce se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. 1 lit.a din L. nr. 2..

Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs invocate șia apărărilor formulate C., în temeiul art.304¹C.pr.civ., reține următoarele:

A., din ansamblul probelor administrate în fața primei instanțe rezultă că, prin sentința penală nr.243/(...) pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr.262/1959, rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului declarat prin D. nr.1121/(...) a T. M. al R. II-a M., reclamantul C. N. a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale prin schimbare de calificare conform art. 292 pct.1 Cod penal, fiind arestat la data de (...).

În considerentele acestor hotărâri judecătorești s-a reținut că reclamantul a stabilit legături cu cunoscutul legionar Papanace Carol, împrietenindu-se cu acesta și pe fondul acestor relații a purtat cu legionarul amintit discuții ostile regimului intern al vremii, a propovăduit războiul și înfrângerea lagărului socialist în acest război, a defăimat realizările sistemului politic socialist și a preamărit modul de viață american despre care se informa ascultând știrile posturilor de radio imperialiste.

Ulterior, prin decizia penală nr.214/14 august 1963 a fostului

Tribunal Suprem al R.P.R., Colegiul M., pronunțată în cadrul recursului sub supraveghere, au fost casate în parte, sentința penală nr.243/1959 șidecizia 1., a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina reclamantului din art.209 pct. 2 lit.";a"; combinat cu al.penultim al aceluiași articol din Codul penal, în art.209 pct.2 lit.";a"; Cod penal și s-a aplicat reclamantului pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională și de 3 ani interdicție corecțională.

Reclamantul a fost pus în libertate la data de (...).

Critica recurentului reclamant referitoare la faptul că prima instanță a apreciat în mod eronat că era necesară formularea de către reclamant a unui petit de constatarea a caracterului politic al condamnării, motiv pentru care a fost respinsă acțiunea introductivă este apreciat de Curte ca fiin nefundat.

Conform art. 1 alin.2 lit.a din L. nr.2., constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:

…art. 207-209…, din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prin agitație prevăzută de art.209 pct.2 lit.a C. pentru care a fost condamnat reclamantul constituie de drept condamnare cu caracter politic potrivit art.1 alin.2 lit.a din L. nr.2..

Fiind vorba de o condamnare căreia legea îi instituie caracter politic, un asemenea caracter nu mai trebuie constatat de instanța de judecată, el fiind stabilit ope legis.

Aceasta rezultă și din dispozițiile art.1 alin.4 și art.4 alin.1 din actul normativ mai sus menționat, texte conform cărora caracterul politic al condamnării se constată de instanța de judecată numai în cazul persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art.1 alin.2 , adică pentru alte fapte decât cele ce constituie de drept condamnări cu caracter politic, cum sunt faptele prevăzute de art.1 alin.3 din L. nr.2..

Așa cum s-a arătat, instanța de fond a stabilit prin hotărârea recurată prin raportare la textele legale anterior menționate faptul că toate formele infracțiunii prevăzute de art.209 C. sunt considerate de drept cu caracter politic concluzionând că și condamnarea reclamantului are un astfel de caracter.

Contrar susținerilor recurentului, C. constată că reclamantul a depus la data de (...) înscrisul intitulat „concluzii"; prin care a solicitat „să se constate că, condamnarea suferită prin sentința penală nr.243/(...) a T. M. B., redusă prin sentința penală 214/1963, a avut caracter politic, potrivit art.1 și următ. din L.2."; astfel încât tribunalul, în mod legal, a menționat că nu a fost învestit procedural cu un petit de constatare a caracterului politic al condamnării reclamantului deoarece această cerere a fost făcută doar cu ocazia depunerii concluziilor scrise, după închiderea dezbaterilor în fond a cauzei iar din acest considerent nu s-a pronunțat prin dispozitivul hotărârii asupra cererii reclamantului.

Reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din L. nr.2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al R.iei, Partea I, nr.396 din 11 iunie 2009, prevederi care, la data sesizării instanței de judecată, aveau următoarea redactare: "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de

3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și demăsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului- lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a G. nr.2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr.5., cu modificările și completările ulterioare;".

Ulterior sesizării instanței de judecată, dispozițiile art.5 alin.(1) lit.a) din L. nr.2. au fost modificate prin art.I pct.1 din O. de urgență a G. nr.62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al R.iei, Partea I, nr.446 din 1 iulie 2010, dispozițiile modificatoare având următoarea redactare:

"Art.I L. nr.2. privind condamnările cu caracter politic și măsurileadministrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al R.iei, Partea I, nr.396 din 11 iunie 2009, se modifică și se completează după cum urmează:

1. La articolul 5 alineatul (1), litera a) se modifică și va avea următorulcuprins:

«a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit princondamnare în cuantum de până la:

1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracterpolitic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;

2. 5.000 de euro pentru soțul/. și descendenții de gradul I;

3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;»".

Art.5 alin.(1) lit.a), astfel cum a fost modificat și completat prin art.I pct.1 din O. de urgență a G. nr.62/2010 - adică pct.1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri -, a fost declarat neconstituțional prin D. nr.1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/(...), prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art.I pct.1 din O. de urgență a G. nr.62/2010 - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art.5 alin.(1) lit.a) din L. nr.2. - sunt neconstituționale, în raport cu criticile formulate.

Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...) și prin D. C. C. nr. 1360/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr.

24/2000, reținându-se în considerentele deciziei și faptul că L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.

Art. 147 din Constituția R.iei prevede următoarele:

„(1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C..

(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.

(4) Deciziile C. C. se publica în Monitorul Oficial al R.iei. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.

Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr.

177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R.iei, publicată în Monitorul Oficial al R.iei, Partea I, nr.

672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :

„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sauordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.

(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

(4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două

Camere ale P.ului, G. și instanței care a sesizat Curtea Constituțională.

(5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";

Din interpretarea art. 147 din Constituția R.iei cu art. 31 alin. 1 și 3 din

L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Așadar, Deciziile C. C. pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci sunt general obligatorii, produc efecte absolute, opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, inclusiv pentru instanțele judecătorești și au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

De altfel, Curtea Constituțională prin D. nr.169/0(...), publicată în M. Of. nr.151/(...) și prin D. nr.186/(...), publicată în M. Of. nr.213/(...) a statuat obligativitatea deciziilor C. C. pentru instanțele judecătorești, dar și pentru celelalte persoane fizice sau juridice.

În speță, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din

Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel încât textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice.

Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

Pentru aceste considerații teoretice nu poate fi primită critica recurentului referitoare la faptul că a promovat prezenta acțiune civilă anterior intrării în vigoare a OUG nr.62/2010 și a publicării deciziilor C. C. mai sus arătate deoarece pe de-o parte, prima instanță nu a aplicat în cauză prevederile OUG nr.62/2010 astfel încât să fie încălcat principiul neretroactivității legii civile consacrat de art.15 alin.2 din legea fundamentală, iar pe de altă parte deciziile C. C. nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice ale normelor juridice declarate ce fiind neconstituționale, până la intervenția legiuitorului pozitiv, iar dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea nu este abrogarea normei juridice, ci încetarea efectelor juridice ale acesteia.

Legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motivepolitice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin O. de urgență a G. nr.2. privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în R.ia, publicată în Monitorul Oficial al R.iei, Partea, I, nr.650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin L. nr.5., cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie

1945-14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

În ceea ce privește persoanele condamnate politic sau persecutate din motive politice de regimul comunist, C. constată că, în materia acordării altor drepturi acestor categorii de persoane, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al R.iei, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu ( 4 din Decretul-lege nr.

118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat

(autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale ( 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu,precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit ( 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2.]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [. 5 alin. (1) lit. b) din L. nr. 2.]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [. 5 alin. (1) lit. c) din L. nr. 2.].

Așa cum a statuat în mod obligatoriu și Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării P.are a Consiliului Europei.

Curtea Constituțională apreciază că nu poate exista decât o obligație

"morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

De altfel, C. E. a D. O. a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza

Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).

În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, C. E. a D. O. a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Ungariei, prin

H. nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensării prevăzută de

A. nr. X. din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.

Prin urmare, Curtea Constituțională constată, în deplin acord cu jurisprudența C. C. și a C. Europene că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și nr. 2., având acest scop, contravenind astfel dispozițiilor Legii nr. 24/2000.

Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art.61 din L. fundamentală, potrivit căruia "P.ul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării"- este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, P.ul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.

C. reține, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.

Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de 4 din Decretul-lege nr.

118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Pe de altă parte - așa cum a statuat și Curtea Constituțională - , prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății.

A., prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.

Totodată, astfel cum a statuat și C. E. a D. O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).

De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a C. Europene a D. O.) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la

S. - de exemplu, prin H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra

Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legiiinterne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.

Totodată, prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad- hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din L. nr.2., contravine art.1 alin.(3) din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.

Curtea Constituțională a statuat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O. de urgență a G. nr.

2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Așa cum a arătat Curtea Constituțională, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.

Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. A., lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art.5 alin.(1) lit.a) referitoare la acordarea despăgubirilor din L. nr.2. a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la

600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art.I pct.2 din O. de urgență a G. nr.62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 și Ordonanței de urgență a G. nr.2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr.5., cu modificările și completările ulterioare, C. constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C. Europene a D. O. (H. din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).

C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări șiaplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O.

Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a R.iei în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie

2008, în Cauza Viașu împotriva R.iei.

Or, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din nr. 2. sunt lipsite de claritate și previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valori foarte mari, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă a normei juridice și o încălcare, totodată, a principiului legalității.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept și având în vedere că în prezent nu există o normă juridică în L. nr. 2., legea specială, care să servească drept temei juridic al cererii reclamantului, de acordare a despăgubirilor morale, C. constatând că în speță nu sunt îndeplinite cerințele art.304 pct.9 și art.304^{1 C.pr.civ., în temeiul art.312 alin.1}

C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C. N. împotriva sentinței civile nr. 5.283 din 22 decembrie 2010 a T. B.-N. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C. N. împotriva sentinței civile nr. 5.283 din 22 decembrie 2010 a T. B.-N. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.

D. este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 25 martie 2011.

PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,

I.-D. C. A.-A. P. C.-M. CONȚ

A. A. M.

GREFIER,

Red.A.A.P. Dact.H.C./3 ex./(...). J.fond: M. N..

← Decizia civilă nr. 96/2011, Curtea de Apel Cluj		Decizia civilă nr. 5150/2011, Curtea de Apel Cluj →

Decizia civilă nr. 1122/2011, Curtea de Apel Cluj

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 1122/2011, Curtea de Apel Cluj