Decizia civilă nr. 1129/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 1129/R/2011
Ședința publică din 25 martie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C.-M. CONȚ
JUDECĂTORI: I.-D. C.
A.-A. P.
GREFIER : A. A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta V. M. L., împotriva sentinței civile nr. 1. din (...) a T.ui B.-N., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. B.-N., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă personal și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanta V. M. L. a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat pârâtului intimat și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 4 alin. 4 raportat la art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care C. constată că recursul a fost declarat de reclamanta V. M. L. prin intermediul doamnei avocat V. D. T., care nu a depus la dosar o împuternicire avocațială din care să rezulte că a fost împuternicită de reclamanta recurentă să o reprezinte în prezenta cauză, în fața C. de A. C.
În urma verificărilor efectuate, C. constată că la f. 24 din dosarul instanței de fond există o împuternicire avocațială, din care rezultă că reclamanta a împuternicit-o pe doamna avocat V. D. T. să o reprezinte în prezenta cauză, în fața T.ui B.-N., astfel încât, doamna avocat V. D. T. era îndreptățită să declare și să motiveze recursul în numele clientei sale.
C. lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reclamantei recurente și reprezentantului pârâtului intimat posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă personal și reprezentantul pârâtului intimat.
Având în vedere că prin întâmpinare, pârâtul intimat a solicitat judecarea cauzei în lipsă, C. constată că prezenta cauză poate fi judecată azi.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. pentru a pune concluzii pe recursul care formează obiectul prezentului dosar.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de reclamantă ca fiind nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1. din 19 ianuarie 2011 pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...) s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta V. M. L., împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice B., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că tatăl reclamantei, numitul G. G., născut la data de 1 iulie 1923 a fost condamnat prin sentința penală nr. 1396/(...) a T.ui Militar C. pronunțată în dosarul nr.
476/1949 la pedeapsa de 3 luni și 1 zi închisoare corecțională, reținându-se în sarcina sa comiterea delictului de instigare publică, faptă prevăzută de art. 327 C.
Întrucât condamnatul G. G. a decedat la data de 31 ianuarie 2000, reclamanta, în calitate de fiică, a promovat prezenta acțiune în temeiul art. 5 alin. 1 din L. nr. 2..
Infracțiunea reținută în sarcina tatălui reclamantei, pedepsită de art. 327 din Codul penal constituie de drept condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr. 2..
Fiind vorba de o condamnare căreia legea îi recunoaște caracter politic, un asemenea caracter nu mai trebuie constatat de instanța de judecată, el fiind stabilit ope legis.
Aceasta rezultă și din dispozițiile art. 1 alin. 4 și art. 4 alin. 1, texte conform cărora caracterul politic al condamnării s-a constatat de instanța de judecată numai în cazul persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin.
2, adică pentru alte fapte decât cele ce constituie de drept condamnări cu caracter politic, cum sunt faptele prevăzute de art. 1 alin. 3 din L. nr. 2..
Dat fiind faptul că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. 3 din L. nr. 2., că este vorba de o condamnare pe care legea însăși o califică drept politică, cererea reclamantei de constatare a caracterului politic nu este întemeiată, atâta timp cât legea însăși califică întreaga condamnare a tatălui reclamantei ca fiind una cu caracter politic.
În aceste condiții, a existenței unei condamnări pe care legea o califică drept cu caracter politic, intervenția instanței în sensul constatării unui asemenea caracter nu se impune.
Nu este întemeiată nici cererea de acordare a daunelor morale solicitate de reclamantă.
Deși nu se pot contesta suferințele îndurate de defunctul G. G., relevate prin probatoriul administrat în cauză, tribunalul a reținut faptul că prin deciziile nr. 1. și nr. 1. pronunțate de Curtea Constituțională la data de
21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al R.iei la data de 15 noiembrie 2010, prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., care recunoșteau dreptul persoanelor îndreptățite la plata de despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit au fost declarate neconstituționale.
Potrivit art. 147 alin. 1 din C. dispozițiile dintr-o lege constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă în acest interval P. nu pune de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile C.i. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate dedrept. La expirarea termenului de 45 de zile, dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice.
Prin urmare, până la împlinirea celor 45 de zile (adică până la data de
31 decembrie 2010 inclusiv) aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. a fost suspendată, iar începând cu data de 1 ianuarie 2011, acestea
și-au încetat aplicabilitatea.
D. prin care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă, prin admitere, excepția de neconstituționalitate este obligatorie și produce efecte erga omnes și nu numai . partes litigantes, deși este pronunțată în cadrul unui litigiu care există în fața justiției între anumite părți determinate.
În conformitate cu art. 147 alin 1 din C. și art. 31 alin (3) din L. nr.
47/1992, republicată, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. se produc următoarele efecte:
- P. are obligația ca în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate să pună de acord prevederile constatate ca fiind neconstituționale cu dispozițiile C.i. Această obligație se transpune în procesul de legiferare, prin adoptarea de către P. a unei legi de modificare a textelor declarate neconstituționale;
- dacă în termenul de 45 de zile P. nu se conformează acestei obligații, textele legale declarate neconstituționale își încetează efectele juridice (cu alte cuvinte sunt abrogate), prin admiterea excepției de neconstituționalitate;
- pe durata termenului de 45 de zile, calculat de la data publicării deciziei C. C. de admitere a excepției, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept (acest efect suspensiv se produce în ipoteza în care nu se adoptă o lege care să înlocuiască dispozițiile declarate neconstituționale);
- prin admiterea excepției de neconstituționalitate și suspendarea de drept a dispozițiilor legale declarate neconstituționale, după data publicării deciziei se creează un vid legislativ.
Ca atare, începând cu data de 1 ianuarie 2011 nu mai există în cuprinsul Legii nr. 2., act normativ pe care se întemeiază pretențiile reclamantei, vreo dispoziție legală care să recunoască dreptul reclamantei, în calitate de urmaș al persoanei condamnate politic, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, astfel încât instanța nu poate acorda asemenea despăgubiri, în lipsa unei reglementări legale adoptată de P. prin care să se recunoască în favoarea celor condamnați politic dreptul la despăgubiri pentru suferința încercată.
Desigur, în temeiul liberului acces la justiție recunoscut oricărei persoane prin C. și prin actele internaționale ratificate de R., o asemenea cerere de obligare la plata prejudiciului moral suferit nu este inadmisibilă (așa cum se susține prin notele de ședință), ci neîntemeiată, pe considerentul că, la momentul judecării cererii, L. nr. 2. nu mai conține vreo dispoziție care să recunoască dreptul la repararea pagubei morale reclamate în cauză.
În baza considerentelor exprimate și făcând aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 2, art. 5 alin. 1 lit. a, b din L. nr. 2., a deciziilor C. C. nr. 1. și nr. 1., tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta V. M. L. solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului a arătat că raportat la dispozițiile deciziilor C.
C. nr. 1. și nr. 1. însă în contextul apariției Legii nr. 202/2010 privind unelemăsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, consideră că instanța a aplicat greșit legea. Astfel, în redactarea inițială, art. 5 alin. l lit. a din L. nr.
2. avea următorul cuprins: "orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II- lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin condamnare ... "
După apariția OUG nr. 6., textul art. 5 alin. 1 lit. a a avut următorul cuprins: "a ) acordarea unor despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1) 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2) 5.000 euro pentru soțul/. și descendenții de grad I; 3)
2.500 euro pentru descendenții de gradul al II-lea.
Prin D. nr. 1. octombrie 2010 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a art. 1 pct. 1 din OUG nr. 6., care a modificat art. 5 alin. l lit. a din L. 2. privind stabilirea cuantumului, astfel că, art. 5 alin. l lit. a din L. nr. 2. a rămas în forma sa inițială, fără a se stabili vreo limita a cuantumului acestor despăgubiri, la stabilirea cărora se aveau în vedere măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr.118/1990 și OUG 2..
La data de 21 octombrie 2010, se pronunță deciziile nr. 1. resp. 1. care declara că prevederile art. 5 alin. l lit. a teza întâi din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
In acest caz, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din L. 221/12009
Potrivit art. 62 din L. nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă, dispozițiile de modificarea și de completare se încorporează de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta.
În analiza excepției, Curtea Constituțională a observat ca dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. 2. cuprind două soluții legislative distincte: teza întâi privind acordarea unor despăgubiri (soluție legislative preluată și de legea modificatoare), iar pe de altă parte teza a II, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor. Se poate lesne observa ca cea de-a doua soluție legislativa cuprinsa în art. 5 lit. a a fost declarată neconstituțională prin D. nr. 1354/(...).
Așa fiind, la acea data de 21 octombrie 2010, când s-au pronunțat
Deciziile nr. 1. și 1., textul art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi a fost declarat neconstituțional, adică acest text nu se mai aplică proceselor în curs.
La data de 25 octombrie 2010 a apărut L. nr.202/2010 care a intrat în vigoare la data de 26 noiembrie 2010, care la art.XIII prevede : L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se modifică și se completează după cum urmează: 2) la art.5 partea introductivă a alin. 1 se modifica și va avea următorul cuprins: art.5 (1) orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv, pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin.4 , în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi obligarea statului la ... ". Deci rezulta fără dubiu că
Deciziile nr.1., resp.1. din (...) au avut viata foarte scurta, în primul rând, formal, textul art. 5 din L. nr. 202/2010 nu este același cu cel declarat neconstituțional anterior, iar pe de altă parte, noua lege a adoptat un text care a înglobat vechiul text. Deciziile (...)/2010 nu puteau să privească un text nou, apărut ulterior, nefiind sesizată cu eventuale excepții privind această nouă lege.
Consideră că L. nr. 2211/2009 este în vigoare, art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi fiind prevăzută în L. 202/2010 intrată în vigoare la 26 noiembrie 2010.
D. G. a F. P. B.-N. prin întâmpinare (f. 9-10) a solicitat respingerea recursului.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. I pct. 1 din OUG nr. 6. au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1. a C. C. dar pe perioada cât a fost în vigoare au produs efecte.
Motivele de recurs privitoare la cuantumul despăgubirilor nu vor mai fi analizate dat fiind că prin decizia nr. 1. Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 „D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie . Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă,în acest interval, P. sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.i. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
Dat fiind că decizia este definitivă și obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii, cu privire la acordarea de despăgubiri, nu mai există astfel că trebuie să ne raportăm la o situație în care acțiunea este în prezent lipsită de un temei legal și prin urmare nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există.
Urmează a analiza efectele care s-au produs pe perioada în care actul normativ a fost în vigoare, dat fiind că din formularea textului de mai sus,
„își încetează efectele juridice", rezultă că până la acea dată au produs efecte juridice, dar trebuie stabilit în concret ce fel de efecte juridice.
În ce privește fondul cererii, din deciziile C. Europene a Drepturilor
Omului reiese că nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie
2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie
1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și L. nr. 2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, constată C. de A., echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului, mai ales că reclamantul are și o hotărâre de primă instanță pronunțată în temeiul acestui act normativ.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Având în vedere că dacă procedurile judiciare s-ar fi desfășurat cu celeritate reclamanții ar fi obținut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituționale a temeiului legal, prin care li s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 2., prin urmare având în vedere că la data intentării acțiunii exista un temei legal rezultă că reclamanții aveau în patrimoniu cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui bun, anterior pronunțării deciziei C. C..
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însășisperanța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din C..
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, C. de A. constată în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației C.i", și al art. 1 alin. (5) din C., potrivit căruia "În R., respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată căreglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr.
24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, C. de A. constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.
Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie
2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanții nu pot solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din C., conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin O. de urgență a G. nr. 6., C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2. -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al R.iei, Partea I, nr. 329din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Recurenta mai arată că Deciziile nr.1., resp.1. din (...) au avut viata foarte scurta, în primul rând, formal, textul art. 5 din L. nr. 202/2010 nu este același cu cel declarat neconstituțional anterior, iar pe de altă parte, noua lege a adoptat un text care a înglobat vechiul text. Deciziile (...)/2010 nu puteau să privească un text nou, apărut ulterior, nefiind sesizată cu eventuale excepții privind această nouă lege. Consideră că L. nr. 2. este în vigoare, art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi fiind prevăzută în L. 202/2010 intrată în vigoare la 26 noiembrie 2010.
C. nu poate primi acest motiv de recurs deoarece L. nr. 202/2010 modifică L. nr. 2. doar cu privire la articolul 4, adăugând alineatul (6), articolul 5, alineatul (2) se modifică și la articolul 5, partea introductivă a alineatului (1) se modifică și va avea următorul cuprins: "Art. 5. - (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:".
Or, în speță decizia nr. 1. și nr. 1. Curtea Constituțională au stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale și art. I și art. II din O. de urgență a G. nr. 6. pentru modificarea și completarea Legii nr. 2. privitor la modificarea acelorași dispoziții, anume art. 5 pct. 1 lit. a din L. nr. 2., fiind vorba de lit. a iar L. nr. 202/2010 modificând doar alin. 1 pe care îl și arată textual cum va arăta după modificare, fără să indice și lit. a reiese că teza acreditată de recurentă nu poate fi primită.
În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304
Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V. M. L. împotriva sentinței civile numărul 1. (...) a T.ui B. N. pronunțată în dosar număr (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 25 martie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI C. M. CONȚ I.-D. C. A. A. P.
GREFIER
A. A. M.
Redactat de I., dactilografiat de S. În 2 ex., la data de (...)
Judecător fond - F. C.G. - T. B.-N.
| ← Decizia civilă nr. 423/2011, Curtea de Apel Cluj | Sentința civilă nr. 4/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
