Decizia civilă nr. 1750/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMI.
DOSAR NR. (...)
D. CIVILĂ NR. 1750/R/2011
Ședința publică din 18 mai 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
JUDECĂTORI:
M.-C. V.
A. C.
T.-A. N.
G.:
M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul L. D., împotriva sentinței civile nr. 198 din 31 ianuarie 2011, pronunțată de
Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privindu-l și pe pârâtul S. ROMÂN
PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. M. având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentant de doamna procuror S. A.
La apelul nominal făcut în cauză, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată să la data de 11 mai
2011, pârâtul-intimat a depus la dosar, prin registratura instanței, Întâmpinare, prin care se solicită respingerea recursului și în consecință menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate precum și judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă. Se comunică un exemplar din întâmpinare reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. pune concluzii în sensul respingerii recursului ca nefondat cu consecința menținerii ca temeinică și legală a deciziei recurate. Arată că reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare, pedepsită de art. 348 Cod penal, astfel că în mod corect a reținut instanța de fond în speță este vorba despre o infracțiune de drept comun, săvârșită din motive de conștiință. Condamnarea nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios ci pentru săvârșirea unor fapte care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 198 din 31 ianuarie 2011, pronunțată de
Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...) s-a respins acțiunea civilăformulată de către reclamantul L. D., în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Prin sentința nr. 244/(...) a T.ui Militar C., reclamantul L. D. a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare.
În speță problema de drept care se impune a fi analizată este dacă infracțiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 al. 2 din
Codul penal în vigoare la momentul condamnării poate fi considerată o infracțiune cu caracter politic, respectiv dacă această condamnare menționată în sentința nr. 244/(...) pronunțată pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. 2 Cod penal poate fi interpretată ca fiind o condamnare cu caracter politic în sensul Legii nr. 2. art. 1 alin. 3.
L. nr. 221/(...) privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 arată în art. 1 alin. 3 categoria infracțiunilor politice care intră sub incidența acestui act normativ.
Înalta Curte de Casație și Justiție - S. U. a pronunțat la data de 16 noiembrie 2009, decizia nr. 32/(...), publicată în Monitorul O. al României nr. 137/(...), prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al P.ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. a din D.-
Lege nr. 1. republicat, cu modificările și completările ulterioare se stabilește că: Persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 din Codul penal, săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. D. nr. 3. este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
În considerentele Deciziei nr. 3. reține că faptele persoanelor care, din motive de conștiință, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu, cel mai frecvent determinate de apartenența la O. R. „. lui I. au fost încadrate juridic în dispozițiile art. 354 din Codul penal (neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în dispozițiile art. 334 din același cod
(nesubordonarea), atunci când, deși încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.
Aceste fapte au fost și sunt reglementate în titlul X al Codului penal
„Infracțiuni contra capacității de apărare a R., cap. 1 „Infracțiuni săvârșite de militari";- secțiunea I „Infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare"; (art.
334), respectiv cap. 3 „Infracțiuni săvârșite de civili"; (art. 354).
Așezarea acestor texte în titlul și capitolele menționate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracțiuni, care este cel al relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.
Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiții nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la aceea dată.
Or, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, aș cum s-a menționat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, în speță, condamnarea nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
De altfel, în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar a fost pusă și în discuția instituțiilor C. E..
Astfel, această problemă a format obiectul mai multor acte adoptate de
A. P. a C. E., prin care s-au recomandat statelor membre recunoașterea obiecției de conștiință în legătură cu serviciul militar obligatoriu și instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de conștiință sau din cauza unei credințe profund religioase, morale, umanitare, filosofice sau de altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia (Rezoluția nr. 337/1967, Recomandarea nr.
816/1977).
În anul 2001, A. P. a C. E. a adoptat Recomandarea nr. 1.518 pentru introducerea dreptului la obiecție de conștiință cu privire la serviciul militar în C. europeană a drepturilor omului, propunându-se adoptarea unui protocol adițional care să modifice art. 4 paragraful 3 lit. b și art. 9 din Convenție.
Comisia europeană a drepturilor omului a decis că dispozițiile art. 4 paragraful b din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).
De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale C. E. o aveau de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale ( Grandrath c/a RFG,
12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A c/a Elveției, 9 mai
1984).
Deși în acea perioadă statul român nu era parte la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale C. E..
Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a C. Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la O. R. „. lui I., a concluzionat că art. 9 din C. europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință ( Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).
Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menționat și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.
Prin urmare, condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter politic în sensul D.-lege nr. 1. respectiv în sensul art. 1 alin. 3 din L. nr. 2., care face trimitere la OUG 2. art. 2 alin. 1, cu care se completează.
Raportat la considerentele mai sus expuse și reținând că dezlegarea problemei de drept analizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție -. U. este obligatorie pentru instanțe, în conformitate cu dispozițiile art. 329 alin.
3 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că, în speță nu poate fi aplicat art. 1 alin. 3 din L. nr. 2., condamnarea avută de reclamantul L. D. pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare respectiv, măsurile de urmărire și cercetare la care se referă reclamantul neputând fi considerate ca având caracter politic în sensul art. 1 alin. 3 din L. nr. 2..
Așa fiind, capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor de urmărire și cercetare dispuse de organele de securitate în perioada 1971-1989 precum și al condamnării penale dispuse prin sentința nr. 244/(...) a fost respins ca neîntemeiat.
În au fost publicate Deciziile C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989.
Obiectul celor două excepții de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
C. a apreciat că textul legal care trebuie supus examinării este art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., având următorul cuprins:
";(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unormăsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]";.
În motivarea acestei aprecieri, Curtea Constituțională a observat că autorul excepției de neconstituționalitate - S. Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice - D. G. a F. P. C. - a criticat doar soluția acordării de despăgubiri, neavând relevanță împrejurarea că ulterior sesizării C. textul legal menționat mai sus a fost modificat, în sensul plafonării despăgubirilor. De altfel, C. a subliniat și că cea de-a doua soluție legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, a fost declarată neconstituțională prin D. nr. (...).
C. a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din C..
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din C., potrivit căruia ";În
România, respectarea [...] legilor este obligatorie";, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr.
24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin D.- lege nr. 1., și OUG nr. 2., pe de o parte, și prin L. nr. 2., pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea Legii nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederileneconstituționale cu dispozițiile C.i. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din C. și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
Pe cale de consecință, a fost respins ca neîntemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligarea S.ui Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 120.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor aplicate de securitate atât înainte cât și după condamnare, precum și ca urmare a condamnării dispuse prin sentința penală.
Așa fiind, tribunalul a respins acțiunea civilă formulată de reclamant ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declara recurs reclamantul L. D. solicitând modificarea hotărârii cu admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și obligării pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 120.000 euro.
În motivarea recursului arată că sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală, întrucât aceasta își fundamentează întreaga motivare pe D. nr. 3. a I. fără o raportare concretă la întregul ansamblu probator administrat în cauză.
Temeiul de drept al acțiunii este L. nr. 2. și nu D.-Lege nr. 1..
Instanța de fond ar fi trebuit să analizeze temeinica cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv
L. nr. 22172009, care face trimitere la OUG nr. 2..
Astfel L. nr. 2. nu definește noțiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările care au de drept un caracter politic. Pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de la art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 2. pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, instanței îi revine rolul de a constata caracterul politic al condamnărilor în condițiile prevăzute de art. 4 din L. nr. 2., în baza probelor administrate.
Potrivit art. 1 alin. 2 și 3 din L. nr. 2., sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile D. - lege nr. 1.. Această extindere rezultă din expunerea de motive a actului normativ, iar schimbările preconizate de legiuitor au avut în vedere ștergerea ope legis a tuturor consecințelor condamnărilor cu caracter politic.
Infracțiunile săvârșite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de C., respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios.
Referitor la decizia C. din (...) în cauza Bayatyan c/a Armeniei a fost revizuită în 2010 existând un reviriment de jurisprudență în acest sens. C. a decis că este nevoie să își revizuiască jurisprudența și a considerat că încălcarea dreptului de a refuza serviciul militar din motive de conștiință aduce atingere drepturilor obiectorilor de conștiință, prin urmare, art. 9 din
C. Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește aplicarea Deciziei nr. 1. a C. C., prin aceasta se încalcă principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. 2 din C..
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 2., s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice, având speranța legitimă de a obține aceste sume.
De aceea reclamantul a fost titularul unui bun în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1 la C.
Se creează un caz de insecuritate juridică și se aduce atingere drepturilor garantate de art. 6 P. 1 din C. Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamantul apreciază că decizia nr. 1. C. C. nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării, fiind aplicabilă eventual celor înregistrate ulterior pronunțării sale.
A aprecia în alt mod ar însemna să existe tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri, pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2., acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor în cauză. În cazul în care nu i s-ar acorda despăgubiri, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce contravine art. 14 din CEDO.
Prin adoptarea D. - lege nr. 1. și ulterior a Legii nr. 2., legiuitorul român nu a instituit dreptul de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de foștii deținuți politici, drept care exista și anterior adoptării acestor două acte normative, ci doar a consfințit modificarea viziunii statului, ulterior căderii regimului totalitar instaurat la (...), cu privire la posibilitatea reparării pecuniare a daunelor morale.
Cele două acte normative - D. - lege nr. 1. și L. nr. 2. - constituie legi speciale derogatoare de la regula de drept comun instituită de art. 998, 999
C. civil. În absența acestor legi persoanele care au suferit un prejudiciu moral ar fi putut să-și întemeieze acțiunile în despăgubiri pe prevederile normelor de drept comun, lucru care, de altfel, s-a și petrecut în numeroase cazuri.
Adoptarea Legii nr. 2. reprezintă o recunoaștere a S.ui Român a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus condamnări penale cu caracter politic.
Recurentul a invocat practica judiciară a C. de A. O. și a Î. C. de C. și
Justiție, potrivit căreia căile de atac formulate de către S. Român prin MFPîn cadrul cărora este invocată decizia nr. 1. în cadrul acțiunilor promovate anterior acestei decizii, sunt respinse.
Prin întâmpinarea formulată (f. 10-13), pârâtul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu constituie infracțiune cu caracter politic.
Art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. a fost declarat neconstituțional, prin decizia 1. a C. C. general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești, potrivit celor statuate prin decizia nr. 1. a aceleiași C. C.. Totodată s-a arătat că prin considerentele reținute în conținutul deciziei nr. 1. s-a statuat că nu există o speranță legitimă în obținerea de despăgubiri, cererile fiind incompatibile rationae materiae cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curteaapreciază că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează.
Chiar dacă temeiul prezentei acțiuni nu îl constituie dispozițiile din D.-
Lege nr. 1. și deci nu sunt direct aplicabile cele statuate prin D. nr. 32 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, trebuie constatat că ambele acte normative au același scop, repararea în diferite moduri a prejudiciilor suferite ca urmare a unor condamnări politice, și definesc în același fel astfel de condamnări.
Art. 1 alin. 1 lit. „a"; din D.-Lege nr. 1., republicat, cu modificările și completările ulterioare prevede că „Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie
1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice;"
Art. 1 din L. nr. 2. prevede că „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945."
Prin D. nr. 3. a Î. C. de C. și Justiție s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al P.ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. „a"; din D.-Lege nr. 1., republicat, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 din Codul penal, săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
Cele expuse în motivarea Deciziei nr. 3. sunt argumente pertinente și pe deplin valabile în prezenta cauză.
Or, nu se poate admite ca sub imperiul unei legi o condamnare să fie considerată politică iar sub imperiul unei alte legi, dar după aceleași criterii, un același fel de condamnare să nu mai fie considerată condamnare politică.
Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.
În ce privește criticile vizând inaplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 1. a C. C., pe considerentul că aceasta s-a pronunțat ulterior datei promovării acțiunii, acestea nu sunt întemeiate.
Pronunțarea de către Curtea Constituțională a unei decizii prin care se constată neconstituționalitatea unui text legal producând consecințele expres prevăzute de art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992 (decizia este definitivă și obligatorie), și de art. 31 alin. 3 din același act normativ
(încetarea efectelor juridice a dispoziției constatate ca fiind neconstituțională după 45 de zile de la publicarea deciziei dacă Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu intervine pentru a pune de acord prevederile constatate ca fiind neconstituționale cu dispozițiile C.i).
Reiese că aplicarea deciziilor C. C. urmează regimul special reglementat prin art. 31 din L. nr. 47/1992, neputând fi asimilată cu aplicarea legii care, într-adevăr, este guvernată de principiul neretroactivității, cu excepțiile expres prevăzute.
D. prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei dispoziții nu poate fi asimilată legii și nici aplicarea acestora nu este similară: decizia C. C. este definitivă și obligatorie, aplicându-se de la data publicării tuturor litigiilor care au ca temei de drept dispoziția legală cu privire la care s-a constatat neconstituționalitatea, iar legea este obligatorie de la data intrării în vigoare, aplicându-se însă numai de la acest moment, neputând retroactiva.
Acest regim juridic diferit este explicabil din punct de vedere logic și juridic: pe de o parte, un litigiu întemeiat pe o dispoziție legală în vigoare la momentul promovării, în ipoteza în care acea dispoziție este declarată neconstituțională anterior rămânerii irevocabile a hotărârii, decizia de constare a neconstituționalității este aplicabilă acelui litigiu, întrucât temeiul de drept a fost neconstituțional și la momentul declanșării sale, chiar dacă acest caracter s-a constatat ulterior, pe parcursul derulării litigiului, însă anterior soluționării sale irevocabil. Pe de altă parte însă, în mod obiectiv un litigiu nu se poate întemeia pe o dispoziție care nu este în vigoare, nu există la momentul declanșării sale, o normă de drept putând constitui temei al unei acțiuni abia la momentul la care intră în vigoare.
Pentru aceleași considerente nici motivele de recurs vizând crearea unei situații de discriminare între persoanele care, aflate în situații identice
- condamnați politic - au obținut în urma unor demersuri identice hotărâri irevocabile prin care li s-au acordat despăgubiri, nu sunt întemeiate. D. prin care se constată neconstituționalitatea este obligatorie, aplicabilă și litigiilor în curs de judecată, consecința fiind aceea a înlăturării temeiului de drept din sistemul normativ, acesta neputând constitui fundament juridic al unei acțiuni. În ce privește litigiile soluționate irevocabil în temeiul dispoziției legale constatate ulterior ca fiind neconstituțională, hotărârile pronunțate în acestea beneficiază de autoritatea de lucru judecat, cele statuate prin ele nefiind afectate de admiterea excepției de neconstituonalitate.
În concluzie, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea în cauză a deciziei nr. 1. a C. C., respingând acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., în urma declarării acestuia ca neconstituțional.
În fine, motivul vizând faptul că raționamentul C. C. este eronat, întrucât face abstracție de existența dispozițiilor art. 998-999 C. civil, nu este întemeiat, întrucât pe de o parte, instanțele judecătorești nu sunt abilitate să analizeze considerentele ce au stat la baza admiterii unei excepții de neconstituționalitate, iar, pe de altă parte, reclamantul nu a invocat ca temei al acțiunii sale prevederile art. 998-999 C.civil.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L. D. împotriva sentinței civile nr. 198 din 31 ianuarie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 mai 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
M. C. V. A. C. T. A. N.
G. M. T.
Red. MV dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: D.Țiplea
| ← Decizia civilă nr. 308/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1896/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
