Decizia civilă nr. 1799/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 1799/R/2011
Ședința publică din 20 mai 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A.-A. P.
JUDECĂTORI: C.-M. CONȚ
I.-D. C. G. : A. A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. V., împotriva sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. ROMÂN,
PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. M., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent personal și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamantul B. V., a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care C. constată lipsa părților și lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reclamantului recurent și reprezentantului pârâtului intimat posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent personal și reprezentantul pârâtului intimat.
C. constată că la data de (...), pârâtul intimat a înregistrat la dosar o întâmpinare în 2 exemplare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea în tot a sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, iar la data de (...) pârâtul intimat a înregistrat la dosar încă 2 exemplare din aceeași întâmpinare.
De asemenea, C. constată că atât reclamantul recurent, prin memoriul de recurs ( f. 4 din dosar ), cât și pârâtul intimat prin întâmpinare ( f. 14 și 19 din dosar ), au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul prevederilor art. 242 alin. 2 C.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
C. din oficiu, în temeiul art. 316 C. raportat la art. 294 alin. 1
C. invocă excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, prin invocarea pentru prima dată în calea extraordinară a recursului a următoarelor prevederi legale: art. 998 -
999 C.civ., art. 6 și art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale, precum și art. 1 din P. I al aceleiași
Convenții.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. asupra excepției invocată din oficiu de către instanță și pentru a pune concluzii pe recursul care formează obiectul prezentului dosar.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției inadmisibilității schimbării cauzei juridice în recurs invocată din oficiu de către instanță, având în vedere că acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe prevederile art. 1 alin. 3, art. 4 și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. și de asemenea, solicită respingerea recursului declarat de reclamant, având în vedere că din probele administrate în dosarul instanței de fond rezultă că reclamantul recurent a fost condamnat prin sentința penală nr. 17/1984 pronunțată de către T. M. C. pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, care este o infracțiune de drept comun și având în vedere că nu suntem în prezența unei condamnări politice, în prezenta cauză nu e îndeplinit scopul prevăzut de O. nr. 6. și nu sunt aplicabile prevederile L. nr. 2..
C U R T E A:
Prin sentința civilă nr. 446 din 3 martie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul B. V., în contradictoriu cu S. ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 17/(...) pronunțată de T. M. C. reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare, din care a executat în regim de detenție 8 luni.
În cauză, tribunalul a apreciat că problema ce urmează a fi analizată este aceea, dacă infracțiunea de neprezentare la încorporare prevăzută și pedepsită de art. 354 alin.2 din Codul penal în vigoare la data condamnării poate fi considerată ca fiind o infracțiune cu caracter politic în sensul dispozițiilor art. 1 alin.3 din L. nr. 2..
Potrivit actului normativ mai sus arătat „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin.1 din Ordonanța de U. nr.2. privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arma și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în R..";
Prin D. nr. 3. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- secțiile unite în soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin.1 lit. a din
D.-Lege nr. 118/1990 a stabilit că, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzută de art.334 și 354 Cod penal, săvârșite din motive de conștiință religioasă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate dinmotive politice. În motivarea acestei decizii se arată că:"; persoanele care, din motive de conștiință, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinate de apartenența la O. R. „. lui
I.) au fost încadrate juridic în dispozițiile art. 354 din Codul penal
(neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în dispozițiile art. 334 din același cod (insubordonarea) atunci când, deși încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.
A mai precizat instanța de fond că aceste fapte au fost și sunt reglementare în titlul X al C. penal „. contra capacității de apărare a
R., cap.1 „. săvârșite de militari";- secțiunea I „. contra ordinii și disciplinei militare"; (art. 334), respectiv cap.3 „. săvârșite de civili"; (art.
354).
Așezarea acestor texte în titlul și capitolele menționate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracțiuni, care este cel al relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării.
De asemenea, ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.
Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiții, tribunalul a menționat că nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
Or, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infracțiuni de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada la care ne referim, C. garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, așa cum s-a menționat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, a precizat instanța de fond, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
De altfel, în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar a fost pusă și în discuția instituțiilor C. E..
Astfel, această problemă a format obiectul mai multor acte adoptate de A. P. a C. E., prin care s-a recomandat statelor membre recunoașterea obiecției de conștiință în legătură cu serviciul militar obligatoriu și instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de conștiință sau dincauza unei credințe profund religioase, morale, umanitare, filosofice, sau de altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia (Rezoluția nr. 337/1967, Recomandarea nr. 816/1977).
În anul 2001, A. P. a C. E. a adoptat Recomandarea nr. 1.518 pentru introducerea dreptului la obiecție de conștiință cu privire la serviciul militar în C. europeană a drepturilor omului, propunându-se adoptarea unui protocol adițional care să modifice art. 4 paragraful 3 lit. b și art. 9 din C.
Comisia europeană a drepturilor omului a decis că dispozițiile art. 4 paragraful 3 lit.b din C. nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului C.i.
(Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).
De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din C., care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale C. E. o aveau de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie
1984; A. c/a Elveției, 9 mai 1984.)
Deși în acea perioadă statul român nu era parte la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale C. E..
Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a C. Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la O. R. „. lui I., a concluzionat că art. 9 din C. europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință ( Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).
Așadar, tribunalul a apreciat că restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executare serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.
Prin urmare, tribunalul a concluzionat că, condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter politic în sensul D.ui-lege nr. 118/1990 .
Reținându-se că potrivit dispozițiilor art. 329 indice 5 ultimul alin. Cod procedură civilă cu privire la soluționarea recursului în interesul legii dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe pe de o parte, precum și faptul că prin D. nr. 3. mai sus amintită Înalta Curte de Casație și Justiție dezleagă problema de drept, conform căreia persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării prevăzută de art. 334 și 354 din Codul penal săvârșite din motive de conștiință nupot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Pe cale de consecință s-a apreciat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin.3 din L. nr. 2., condamnarea pe care a suferit-o reclamantul nu este o condamnare cu caracter politic.
În Monitorul Oficial nr. 761/(...) a fost publicată D. nr. 1358 din
21 octombrie 2010 a C. C. prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie 1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Reținându-se că potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr.
47/1992 decizia C. C. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie și că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.i, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.
Așa fiind, instanța de fond a respins ca neîntemeiate toate capetele de cerere formulate de reclamant, atât cu privire la constatarea caracterului politic al condamnării penale, cât și despăgubirile solicitate de reclamant.
Împotriva acestei sentințe reclamantul B. V. a declarat recurs, întermen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiuni așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea având în vedere decizia nr. 3. a
Î.C.C.J. și aplicând decizia nr. 1. a C. C..
D. nr. 3. a Î.C.C.J. vizează aplicarea unitară a D.ui-Lege nr.
118/1990 și nu aplicarea L. nr. 2..
Caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O. nr. 2.. Prima instanță nu trebuia să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei.
Infracțiunile săvârșite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de C., acela de a-și exercita liber cultul religios. Astfel, infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat nu este una de drept comun, ci una prin care s-a împotrivit fățiș regimului totalitar comunist.
D. C.E.D.O. din (...) în cauza Bayatyan c/a Armeniei a fost revizuită în 2010 în sensul că a existat un reviriment de jurisprudență considerându-se că încălcarea dreptului de a refuza serviciul militar din motive de conștiință aduce atingere art. 9 din C. pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
D. nr. 1. a C. C. încalcă principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. 2 din C. deoarece la data introducerii acțiunii, subimperiul L. nr. 2. nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita acordarea despăgubirilor morale, astfel încât reclamantul are o speranță legitimă fiind titularul unui bun în sensul art. 1 din P. nr. 1. Prin aplicare acestei decizii se aduce atingere dreptului reclamantei garantat de art. 6 par.1 din C.
A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus în același timp și au urmat aceeași procedură. În această situație se încalcă principiul egalității în drepturi și se creează o situație discriminatorie ceea ce contravine art. 14 din C..
D. nr. 1. a C. C. cuprinde raționamente eronate întrucât face abstracție de existența dispozițiilor art. 998 - 999 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală.
Adoptarea L. nr. 2. reprezintă o recunoaștere a S.ui Român a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus condamnări penale cu caracter politic.
Pârâtul intimat S. ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat prin D. A J. M., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate cafiind temeinică și legală (f.10-14).
În susținerea poziției procesuale, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității modificării temeiului de drept al acțiunii în raport de art. 294 C., deoarece cererea introductivă a fost întemeiată pe prevederile L. nr. 2..
În mod corect prima instanță a stabilit că sunt incidente dispozițiile deciziei nr. 3. a Î.C.C.J. întrucât condamnarea inculpatului nu are caracter politic, iar în aceste condiții nu poate beneficia de prevederile L. nr. 2..
Prin decizia nr. 1. a C. C. s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I a L. nr. 2., astfel încât în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale în baza acestui act normativ.
Analizând sentința criticată prin prisma motivelor derecurs invocate și a apărărilor formulate C., în temeiul art. 3041
C., reține următoarele:
În ședința publică din (...), C. în temeiul art. 316 C. raportat la art. 294 alin. 1 C. a invocat excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, prin indicarea pentru prima dată în calea extraordinară a recursului a următoarelor prevederi legale: art. 998 - 999 C.civ., art. 6 și art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 1 din P. I al aceleiași Convenții.
Potrivit art.316 C., dispozițiile de procedura privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.
Art.294 alin.1 C. prevede că, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.
Având în vedere că reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art.1 alin.3, art.4 și art.5 alin.1 lit. a din L. nr.2. precizarea pentru prima dată în cererea de recurs atextelor legale mai sus arătate echivalează cu schimbarea cauzei juridice a acțiunii ceea ce inadmisibil prin prisma art.316 coroborat cu art.294 alin.1 C.
Astfel, prin sentința penală nr. 17/(...) a T.ui M. C., rămasă definitivă prin nerecurare, reclamantul B. V. a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare în temeiul art.354 alin.II C.penal (f.57-58, dosar fond).
În considerentele acestei sentințe s-a reținut faptul că, inculpatul s-a prezentat la data de (...) la C. M. județean M. pentru a fi încorporat iar comisia care l-a examinat a stabilit că este apt pentru serviciul militar și l-a repartizat la PSI T. unde trebuia să se prezinte pe data de (...). În fața comisiei a declarat că face parte din secta religioasă
„. lui I. și perceptele credinței sale nu-i îngăduie să se achite de obligațiile militare. Din aceste considerente la data de (...), nu s-a prezentat la unitatea la care a fost repartizat.
Instanța militară a reținut ca dovedită în sarcina inculpatului fapta pentru care a fost trimis în judecată și a constatat că aceasta se încadrează în prevederile art.354 alin.II Cod penal sub calificarea infracțiunii de neprezentare la încorporare.
Conform fișei de evidență a deținutului întocmită de
Penitenciarul Gherla, reclamantul a fost încarcerat de la data de (...) până la data de (...), în baza sentinței penale mai sus menționată, când a fost pus în libertate fiind grațiat prin D. nr.290/1984. (f.5-6, dosar fond).
L. nr. 2., așa cum o spune chiar titulatura sa, a fost edictată în scopul de a se asigura despăgubirea celor care au suferit prejudicii morale și/sau materiale în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, din cauza unor condamnări cu caracter politic sau a unor măsuri administrative asimilate acestora.
Prin prisma L. nr. 2. pot fi solicitate despăgubiri de către persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic ori care au fost supuse, evident împotriva voinței lor, unor măsuri administrative cu caracter politic, pentru prejudiciile morale și materiale ce le-au fost cauzate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Însă, prealabil stabilirii eventualelor despăgubiri cuvenite în temeiul acestei legi, este necesar să se stabilească caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative.
L. nr. 2. definește ea însăși, în textul art. 1, alin. 1, 2 și 3, ce anume se înțelege prin condamnare cu caracter politic și anume:
(1)„Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945";.
(2)„ Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: a) art. 185-187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1-194^4, 196^1,
197, 207-209, 209^1-209^4, 210-218, 218^1, 219-222, 224, 225, 227,
227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258-261, 267, 268^7, 268^8,
268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323-
329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare; b) L. nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele S.ui, publicată în Monitorul Oficial nr. 31 din 6 februarie 1941; c) nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, publicată în Monitorul Oficial nr. 134 din 16 iunie 1947; d) D. nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară și exterioară a R. P.ulare
Române, publicat în Monitorul Oficial nr. 196 din 25 august 1948; e) art. 4 și 5 din D. nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din L. nr. 187/1945, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din
2 martie 1949; f) art. 2 lit. a), b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din
D. nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949; g) L. nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea S.ui și propășirea economiei naționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 12 din 15 ianuarie 1949; h) D. nr. 163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor
și munițiilor, precum și transportul explosivilor, publicat în Buletinul
Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950; i) D. nr. 199/1950 pentru modificarea L. nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea S.ui și propășirea economiei naționale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din
12 august 1950; j) art. 166 alin. 2, art. 237 și art. 238 din Codul penal din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968";.
3)„Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a G. nr. 2. privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în R., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare";.
Art. 2 alin. 1 din O. nr. 2., astfel cum a fost modificat prin L. nr.
5., de aprobare a ordonanței, prevede următoarele:
„Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii fata de aceasta; c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială";.
Potrivit art. 1 alin. 4 din L. nr. 2., caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. 3 se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4 din lege, acest din urmă text legal prevăzând că „persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3)";.
Din conținutul art. 1 alin. 4, coroborat cu art. 4 alin. 1 teza I din
L. nr. 2. rezultă evident faptul că instanța de judecată poate fi sesizată cu o cerere în constatarea caracterului politic al condamnării doar dacă este vorba despre condamnări pronunțate în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din O. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., în timp ce, în situația condamnărilor despre care fac vorbire alin. 1 și 2 ale art. 1 din L. nr.
2., caracterul politic al condamnării este prezumat prin însuși textul legii.
În raport cu aceste dispoziții legale, rezultă că, în esență, problema de drept care se cere a fi soluționată vizează stabilirea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare, săvârșită din motive de conștiință religioasă, și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru această infracțiune prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă aceasta trebuie privită ca având caracter politic sau, dimpotrivă, având caracter de drept comun.
Starea de fapt evidențiată de înscrisurile depuse la dosarul de fond relevă faptul că reclamantul apelant a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 354 alin.2 din Codul penal și anume, pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare.
Codul penal din anul 1968, intrat în vigoare la (...), a reglementat, în art. 354 cuprins în Titlul X intitulat „Infracțiuni contra capacității de apărare a R. S. R., C. III intitulat „Infracțiuni săvârșite de civili"; infracțiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare.
Textual, art. 354 din Codul penal din 1968 (în vigoare la momentul condamnării reclamantului) prevedea următoarele:
";Neprezentarea la încorporare sau concentrare în termen de 3 zile de la încunoștințare, iar dacă termenul de prezentare fixat este mai mare de
3 zile, neprezentarea la acest termen a celui chemat de autoritatea militară, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Cu aceeași pedeapsa se sancționează și neprezentarea celor încorporați sau concentrați la unitatea la care au fost repartizați. În timp de mobilizare sau război, precum și în caz de chemare urgenta, expres prevăzută în ordinul de chemare, termenele de prezentare vor fi cele specificate în ordin. În caz de neprezentare, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Termenele de prezentare prevăzute în alineatele precedente se sporesc cu 10 zile în cazul în care cei chemați se află în străinătate";.
Așezarea acestui text în titlul și capitolele menționate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestei infracțiuni, care este cel al relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu
ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.
Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.
În aceste condiții nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
Ori, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Ulterior și Codul penal din anul 1997, prin art.354, a reglementat infracțiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare.
Este irelevant motivul pentru care un recrut refuză să se prezinte la încorporare, fie din motive religioase, fie din orice alte considerente, câtă vreme, în toate timpurile, atât înainte de anul 1989, cât și în prezent, legislația penală în domeniu reglementa infracțiunea de refuz de prezentare la încorporare sau de neprezentare la încorporare ca pe o infracțiune de drept comun săvârșită de civili cărora C. României le impune obligația de a-și apăra țara.
În actuala reglementare a C.i României obligația cetățenilor români de a-și apăra țara este consacrată expres în art. 55.
Este adevărat că art. 30 din C. României din 1965 garanta libertatea conștiinței și libertatea cultului religios, dar nu este mai puțin adevărat că aceeași C. instituia pentru toți cetățenii români obligația de a îndeplini serviciul militar, obligație materializată prin mai multe componente, și anume, obligația de desăvârșire a pregătirii militare în condițiile prescrise de legislația în vigoare, obligația de participare în forțele armate ale statului în cazul unui conflict armat, obligația de a primi o armă și de a o folosi într-o atare împrejurare.
S-ar fi putut eventual discuta despre caracterul politic al unor astfel de condamnări strict în ipoteza în care acestea ar fi intervenit doar anterior anului 1989, iar nu și ulterior acestui an, și dacă, după data de (...) s-ar fi abrogat textul art. 354 Cod penal, care reglementa infracțiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare, precum și orice alte dispoziții legale în materie.
Ori, în condițiile în care și după anul 1989 legislația penală reglementa o atare infracțiune, este evident că unei astfel de infracțiuni, independent de momentul la care ea a fost săvârșită, înainte de anul 1989 sau după această dată, nu i se poate recunoaște caracterul politic și, tot astfel, unei condamnări penale pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare nu i se poate conferi caracterul de condamnare politică.
Infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, aceea de neprezentare la încorporare, nu poate dobândi natura juridică a uneiinfracțiuni politice chiar dacă, indirect, a fost limitată libertatea conștiinței religioase a reclamantului întrucât asemenea condamnări au fost posibile și au existat atât înainte de anul 1989, cât și după această dată.
Este adevărat că libertatea de conștiință constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, prevăzut de art. 9 din C. europeană a drepturilor omului, dar nu este mai puțin adevărat că aceasta poate face obiectul vreunei restrângeri în condițiile prevăzute de lege, adică și de acele dispoziții penale care reglementează infracțiunea de neprezentare la încorporare, indiferent de motivele recrutului, deci inclusiv din motive religioase.
Atât înainte de anul 1989, cât și ulterior acestei date, Codul penal reglementa „.le contra capacității de apărare a țării";, „.le săvârșite de militari";, „. contra ordinei și disciplinei militare"; și „.le săvârșite de civili în legătură cu apărarea țării";, obiectul juridic comun al acestor infracțiuni fiind, și în trecut și în prezent, reprezentat de relațiile sociale privitoare la capacitatea de apărare a țării, neputându- se deci aprecia în sensul acreditat de apelant, că scopul represiv și sancționator al acestor reglementări ar fi fost determinat strict de regimul comunist și, mai ales de rațiuni politice.
Din această perspectivă se poate aprecia în sensul că pronunțarea unor condamnări penale pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare nu poate fi înțeleasă ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului sau ca o nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, din rațiuni politice deoarece înainte de anul 1989, C. garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea în același timp obligația tuturor cetățenilor români de satisfacere a serviciului militar.
În consecință, nu se poate vorbi, așa cum nefondat susține recurentul, de o discriminare pe criterii religioase.
Condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, chiar dacă refuzul de prezentare la încorporare a fost justificat pe considerentul apartenenței la un cult religios, în nici un caz nu are un caracter politic, aceasta fiind fundamentată pe norme penale, care reglementau sancționarea săvârșirii unor fapte strict reglementate de legislația penală, neputându-se pune în discuție problema libertății de conștiință și de religie, ci cel mult problema obligativității satisfacerii stagiului militar, aceasta din urmă problemă neputând fi asimilată strict unui regim politic anume, câtă vreme, ține de organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar atât înainte de 1989, cât și după această dată.
Prin urmare, condamnarea pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzută de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Reclamantul recurent a susținut că statul comunist nu i-a oferit o metodă alternativă care să-i permită într-un mod alternativ să-și îndeplinească obligația de satisfacere a serviciului militar, însă, inexistența unei alternative la executarea acestei obligații în niciun caz nu-i poate conferi condamnării penale pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare caracter penal.
Comisia E. a Drepturilor Omului a decis că dispozițiile art. 4 paragraful 3 lit. b din C. nu obligă statele contractante să prevadă unserviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să-l satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii serviciului militar fiind compatibilă cu exigențele textului C.i (a se vedea cauza Johansen contra Norvegiei).
Tot astfel, în jurisprudența recentă a C. Europene a Drepturilor
Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la O. R. "M. lui I.", a concluzionat că art. 9 din C. europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință ( CEDH, Bayatyan c/a Armeniei, 27 octombrie 2009).
Pe cale de consecință, se poate aprecia în sensul că restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu a ținut strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.
Drept urmare, C. constată că, în ceea ce-l privește pe reclamantul recurent, condamnarea sa penală pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare nu a fost determinată de criteriul apartenenței reclamantului la un cult religios, ci de săvârșirea de către acesta a unei fapte prevăzută de legislația penală atunci în vigoare.
Prin D. nr. 3. a Înaltei Curți de C. și Justiție s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al P.ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. „a"; din D.-Lege nr.
118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 din Codul penal, săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
Art. 1 alin. 1 lit. „a"; din D.-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare prevede următoarele: „Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice;" Conform art. 1 din L. nr. 2. „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945."
Chiar dacă temeiul prezentei acțiuni nu îl constituie dispozițiile din D.-Lege nr. 118/1990 și deci nu sunt direct aplicabile cele statuate prin D. nr. 3. de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, trebuie constatat că ambele acte normative au același scop, repararea în diferite moduri a prejudiciilor suferite ca urmare a unor condamnări politice și definesc în același fel astfel de condamnări.
Or, nu se poate admite ca sub imperiul unei legi o condamnare să fie considerată politică, iar sub imperiul unei alte legi, dar după aceleași criterii, un același fel de condamnare să nu mai fie considerată condamnare politică.
Cele expuse în motivarea Deciziei nr. 3. sunt argumente pertinente și pe deplin valabile în prezenta cauză întrucât dezlegarea problemei de drept analizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție
-. U. este obligatorie pentru instanțe, în conformitate cu dispozițiile art. 329 alin.3 C. astfel încât în mod legal prima instanță a stabilit că în speță nu poate fi aplicat art. 1 alin. 3 din L. nr. 2., condamnarea aplicată reclamantului B. V. neputând fi considerată o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. 3 din L. nr. 2..
Așa cum s-a arătat, reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.396 din 11 iunie 2009, prevederi care, la data sesizării instanței de judecată, (...), aveau următoarea redactare: "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie
1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul D.ui-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a G. nr.2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr.5., cu modificările și completările ulterioare;".
Ulterior sesizării primei instanțe, dispozițiile art.5 alin.(1) lit.a) din L. nr.2. au fost modificate prin art.I pct.1 din Ordonanța de urgență a G. nr.6. pentru modificarea și completarea L. nr.2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al L. nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 1 iulie 2010, dispozițiile modificatoare având următoarea redactare:
"Art.I L. nr.2. privind condamnările cu caracter politic și măsurileadministrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-
22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr.396 din 11 iunie 2009, se modifică și se completează după cumurmează:
1. La articolul 5 alineatul (1), litera a) se modifică și va aveaurmătorul cuprins:
«a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soțul/. și descendenții de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;»".
Art.5 alin.(1) lit.a), astfel cum a fost modificat și completat prin art.I pct.1 din Ordonanța de urgență a G. nr.6. - adică pct.1-3 referitoare la plafonarea cuantumului acestor despăgubiri - a fost declarat neconstituțional prin D. nr.1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/(...), prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art.I pct.1 din Ordonanța de urgență a G. nr.6. - prin care se plafonează despăgubirile prevăzute de art.5 alin.(1) lit.a) din L. nr. 2. - sunt neconstituționale, în raport cu criticile formulate.
Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...) și prin D. C. C. nr. 1360/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român, prin Ministerul
Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr.
24/2000, reținându-se în considerentele deciziei și faptul că L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din C., însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din C.. În considerentele Deciziei nr. 1. s-a stabilit că: "Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1^1) din L. nr. 2., introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a G. nr. 6., fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, C. constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. ca fiind neconstituțional.
L. nr.2. privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714/(...), intrată în vigoare la data de (...), a reglementat prin art.X. următoarele: „ nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: (…)
2. La articolul 5, partea introductivă a alineatului (1) se modifică și va avea următorul cuprins:
"Art. 5. - (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau carea făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: ".
Potrivit art. XXVI din L. nr. 2., dispozițiile [...] art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Chiar dacă nu se referă în mod expres la lit. a din art. 5 alin.1 din L. nr.2., normă juridică care a fost declarată neconstituțională, trebuie menționat că modificarea realizată prin L. nr. 2. nu se aplică proceselor în care s-a pronunțat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii, cum este cazul în speță, motiv pentru care C. nu poate reține critica reclamanților apelanți referitoare la faptul că prin art. X. din L. nr. 2. s-a introdus dreptul la daunele morale, întrucât art. 5 alin. 1 din L. nr. 2. a fost reformulat, astfel încât P.ul a înțeles să acorde în continuare drepturile pentru daunele morale pentru condamnările politice
Art. 147 din C. României prevede următoarele:
„(1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.i. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C..
(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile C. C. se publica în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr.
177/2010 pentru modificarea și completarea L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :
„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.
(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.i. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale P.ului, G. și instanței care a sesizat Curtea Constituțională.
(5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";
Potrivit art. 11 alin. 3 din L. nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele C. C. se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I. Deciziile și hotărârile C. C. sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Din interpretarea art. 147 din C. României coroborat cu art. 11 alin.3 și 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.i.
Așadar, Deciziile C. C. pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci sunt general obligatorii, produc efecte absolute, opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației C.i, inclusiv pentru instanțele judecătorești și au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ele au efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
De altfel, Curtea Constituțională prin D. nr. 16/(...), publicată în M. Of. nr.151/(...) și prin D. nr.186/ (...), publicată în M. Of. nr.213/(...) a statuat obligativitatea deciziilor C. C. pentru instanțele judecătorești, dar și pentru celelalte persoane fizice sau juridice.
În speță, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din C., nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel încât textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice.
Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu C., în cadrul termenului arătat, C. constată că art. 5 din L. nr. 2. are în prezent următorul conținut:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectulunor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale L. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară";.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza L. nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Critica reclamantului privitoare la faptul că prin deciziile C. C. mai sus arătate se înfrânge principiul neretroactivității legii civile nu este întemeiată din considerentele ce urmează a fi expuse.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu C..
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă"; (forma legii după data de la caredecizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Pe de altă parte, nu poate face confuzia între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea acesteia.
Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. 2 din C. României și art. 1 C.civ., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
Este adevărat că potrivit prevederilor art. 147 alin. 4 din C. României, deciziile C. C. au efecte ex nunc, adică numai pentru situațiile viitoare, născute după publicarea acestor decizii în Monitorul Oficial, dar nu este mai puțin adevărat că efectul ex nunc trebuie înțeles în sensul că deciziile C. C. se aplică pentru viitor, adică doar situațiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite și tranșate înainte de publicarea lor în Monitorul Oficial.
Cu alte cuvinte, dacă situația juridică a fost definitiv stabilită anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei C. C. nr. 1., adică în ipoteza în care dreptul reclamantului la despăgubiri morale a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, atunci, efectele acestei Decizii nr. 1. nu se vor produce asupra situației juridice a reclamantului întrucât, hotărârea judecătorească definitivă constituie titlul executoriu conform art. 376 alin. 1 C., dând naștere în patrimoniul reclamanților unei „valori patrimoniale";, în sensul C.i, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din P. Adițional nr. 1 la C., iar punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de un „., și de a avea o „speranță legitimă"; în sensul că va putea să-și valorifice acest drept la un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin respectiva hotărâre judecătorească definitivă și executorie (în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și
Justiție prin D. nr. 1973/(...), dosar nr. (...)).
Or, în speță, situația juridică a reclamantului, nu a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei C. C. nr. 1., astfel încât, efectele aceste decizii se vor produce și asupra situației juridice pendinte a reclamantului.
Principiul egalității si interzicerii discriminării a fost reluat de C.în P. nr.12 la C., adoptat in anul 2000, iar art.1 al acestui Protocol prevede: "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice si orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alta situație.";
Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art.1 din
Protocol, se referă la cazurile în care o persoana este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumemanieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C., în cauza Thorne vs. The U.d Kingdom, pronunțată în anul 2009.
Prin urmare, în opinia C., judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice nu numai data înregistrării cererii de chemare in judecata, dar mai ales dacă, la momentul publicării în M. Of. al României a Deciziei nr. 1., reclamantul avea deja un „. în sensul C.i, adică o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi constatat dreptul său la despăgubiri morale, precum și cuantumul acestor despăgubiri, în baza L. nr. 2..
Și aceasta pentru că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul L. nr. 2., în patrimoniul reclamantului s-a născut doar un drept la o acțiune având ca obiect despăgubiri morale în temeiul L. nr. 2., iar nicidecum un „., adică un drept patrimonial de creanță , cu privire la o creanță certă, lichidă și exigibilă, susceptibilă de executare silită.
Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil, astfel : „L. dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă"; precum și în art.15 alin. 2 din C. României: „L. dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.";
Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. A. legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranță circuitului civil și ar crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.
Efectul ex nunc al actelor C. C. constituie - așa cum chiar Curtea
Constituțională a statuat în D. nr. 838/2009 - „o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei C. nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor …";, adică acelor acțiuni care au fost admise printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, susceptibilă de a fi pusă în executare pe cale silită, dacă nu este executată benevol.
Reclamantul nu se află în situația în care legiuitorul i-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire deoarece până la pronunțarea deciziei C. C., nu au obținut o hotărâre definitivă care să dea naștere unei creanțe în patrimoniul acestuia.
Având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei lit. a) de la art. 5 alin. 1 din L. nr.2., nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic, C. constată că pretențiile apelanților în sensul măririi cuantumului daunelor morale nu pot fi primite.
Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor
C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă juridică de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin C. D., atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea numai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Art. 20 alin. 2 din C. României cu titulatura „Tratatele internaționale privind drepturile omului"; stabilește următoarele:
„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care R. este parte.
„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care R. este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care C. sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Actuala ordine constituțională din R. nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din Hotărârea C. Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. D. de admisibilitate pronunțată de C. E. în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. C. E. consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, C. E. observa, la momentul respectiv, că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din C., nu era una autonomă, astfel că dacă nu avea loc o încălcare a art. 1 din P. I, nu se putea face aplicarea art. 14.
În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicereadiscriminării prin art. 14 din C. a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin C., nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză.
C. observă că obiectul acesteia nu este acela de acordare a despăgubirilor prin raportare la formele de discriminare prevăzute de art. 14 din C. E. a Drepturilor Omului, astfel că, în calea de atac, nu se poate face o analiză care să pornească de la o schimbare de obiect și cauză potrivit art.294 alin.1 C.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept și având în vedere că în prezent nu există o normă juridică în L. nr. 2., legea specială, care să servească drept temei juridic al cererii reclamantului de acordare a despăgubirilor morale C., în temeiul art.312 alin.1 coroborat cu art. 3041 C., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. V. împotriva sentinței civile nr. 446 din 03 martie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. V. împotriva sentinței civile nr. 446 din 03 martie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 20 mai 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
A.-A. P. C.-M. CONȚ I.-D. C.
A. A. M.
G.,
Red.A.A.P. Dact.H.C./2 ex./(...). J.fond:P. G. ;
| ← Decizia civilă nr. 46/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 2399/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
