Decizia civilă nr. 1801/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...) Cod operator 8428
D. CIVILĂ NR. 1801/R/2011
Ședința publică din 20 mai 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A.-A. P.
JUDECĂTORI: C.-M. CONȚ
I.-D. C. G. : A. A. M.
S-au luat în examinare recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. M., precum și recursul declarat de reclamanta T. L., împotriva sentinței civile nr. 450 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă personal și reprezentantul pârâtului recurent.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D. a jud. M., a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
Recursul declarat de reclamanta T. L., a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care C. constată lipsa părților și lasă cauza la a doua strigare, pentru a da reclamantei recurente și reprezentantului pârâtului recurent posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamanta recurentă personal și reprezentantul pârâtului recurent.
C. constată că la data de (...), reclamanta recurentă a înregistrat la dosar o întâmpinare în 2 exemplare, prin care solicită respingerea recursului declarat de pârât ca fiind nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.
De asemenea, C. constată că atât reclamanta recurentă, prin memoriul de recurs ( f. 7 din dosar ), cât și pârâtul intimat prin memoriul de recurs ( f.
11 din dosar ), au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul prevederilor art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
C. din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ. raportat la art. 294 alin. 1
C.pr.civ. invocă excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a cererii de chemare în judecată în recurs, prin invocarea pentru prima dată în calea extraordinară a recursului a următoarelor prevederi legale : art. 52 din Constituția României, Protocolul 12 al C. Europene a D. O., Declarația Universală a D. O., Convenția E. a D. O., Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996,
Rezoluția APCE nr. 1481 din 2006, Adresa Parlamentului Consiliului Europei, Declarația asupra principiilor de bază ale justiției și Rezoluția nr. 40/34/(...).
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. asupra excepției invocată din oficiu de către instanță și pentru a pune concluzii pe recursul care formează obiectul prezentului dosar.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției inadmisibilității schimbării cauzei juridice în recurs invocată din oficiu de către instanță, având în vedere că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile
L. nr. 2., pe parcursul procesului reclamanta a invocat și prevederile art. 998
C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, iar în recurs reclamanta recurentă a invocat prevederile arătate de către instanță, care au fost menționate mai sus.
De asemenea, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea recursului declarat de pârât și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei, având în vedere că din sentința penală nr. 227/1950 pronunțată de T. M. C., a cărui copie a fost depusă în dosarul instanței de fond, rezultă că antecesorul reclamantei a fost condamnat la un an și șase luni închisoare corecțională, un an interdicție corecțională, 3000 lei amendă corecțională și confiscarea averii pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinei sociale prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. IV Cod penal, iar potrivit Codului penal din 1936 astfel de condamnări au fost recunoscute ca fiind condamnări politice, care se încadrează în prevederile art. 4 din L. nr. 2..
De asemenea, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de reclamantă ca fiind nefondat, având în vedere că reclamanta a invocat atât texte din legea specială, cât și texte din legea dreptului comun, iar aceste texte de lege nu pot fi combinate, deoarece procedura din legea specială este diferită de procedura din legea dreptului comun.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 450 din (...) pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr.(...) s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta T. L., împotriva pârâtului S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și în consecință:
S-a constatat caracterul politic al condamnării dispuse față de M. G. prin S. penală nr. 227/1950 pronunțată de T. M. C. și S. penală nr. 432/(...) pronunțată de T. M. C., la o pedeapsă privativă de libertate de1 an și 6 luni respectiv 8 ani.
S-a respins cererea formulată de reclamantă cu privire la daunele morale.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că tatăl reclamantei M. G. Ș. a fost condamnat prin S. penală nr. 227/1950 pronunțată de T. M. C. la un an și 6 luni închisoare corecțională, 1 an interdicție corecțională, 3000 lei amendă corecțională și confiscarea averii pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinei sociale prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. IV Cod penal.
Prin S. penală nr. 432 din 21 octombrie 1959 pronunțată de T. M. C., tatăl reclamantei a mai fost condamnat la 8 ani închisoare corecțională, 5 ani interdicție corecțională pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinei sociale prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. II lit. a Cod penal. În vedereaexecutării ultimei pedepse, încarcerarea la Penitenciarul Botoșani a fost luată în data de (...), loc în care la data de 20 februarie 1960 M. G. a decedat.
În prezent există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș, chiar prin acțiuni armate, regimului totalitar comunist, sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului politic totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din L. nr. 2. „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar în alineatul 2 din același articol se enumără care sunt de drept condamnările cu caracter politic.
Din textele de lege mai sus redate reiese că, prin L. nr. 2. se urmărește a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să-și exercite drepturile fundamentale.
În speță infracțiunea pentru care a fost condamnat tatăl reclamantei se regăsește printre cele enumerate în art. 1 alin. 2 din L. nr. 2..
În Monitorul Oficial nr. 761/(...) a fost publicată D. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a C. C. prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada (...)-22 decembrie
1989 cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În considerentele deciziei se reține că:
„C. observă că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă- există reglementări paralele și anume, pe de o parte, D.-Lege nr. 1., republicat, și O. de U. a G. nr. 2., aprobată cu modificările și completările ulterioare, iar, de pe altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din L. nr. 24/2000, republicată, „Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către G., iar art. 6 alin. (1)- „Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative"; prevede că reglementările cuprinse în actul normativ
„trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la R. este parte";. Or, C. constată că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a L. nr. 2., în sensul că „pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către D.-lege nr. 1. să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită."; Așa cum a arătat C., aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Totodată, texul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. A., lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin.(1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din L. nr.2. a condus la aplicarea incorectă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la
600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. 1 pct. 2 din O. de urgență a G. nr. 6. s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1. și Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare. C. constată că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și imprevizibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cu reiese și din jurisprudența constantă a C. Europene a D. O. (H. din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O. A. problemă a legislației incoerente și ineficiente a României în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie 2008, în Cauza Viașu împotriva României. Cu acel prilej, C. a constatat că L. nr. 1/2000 a suferit atât de multe modificări ca număr și conținut, încât precizia și previzibilitatea cerute de noțiunea de „. au fost grav atinse.
Ținând cont de toate aceste considerente, C. constată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din L. fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din L. nr. 2., introduse prin art. 1 pct. 2 din O. de urgență a G. nr. 6., fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol. C. constantă că trimiterile la lit. a) a alin.(1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin.
(1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. ca fiind neconstituțional.";
În cursul procesului reclamanta a mai invocat și alte temeiuri de drept privind daunele morale și anume art. 998 - 999 Cod civil.
Potrivit art. 998 cod civil „. faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara";, iar conform art. 999 Cod civil „. este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa";.
Din prevederile legale menționate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ 4 condiții: 1) existența unui prejudiciu; 2) existența unei fapte ilicite; 3) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4) existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Răspunderea fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie, în dreptul român, este reglementată de dispozițiile art. 35 alin. 2 și 3 din D. 31/1954 potrivit cărora, răspunderea civilă delictuală pentru faptaproprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce îi revin, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. D. se poate concluziona că, normele D.ui nr. 31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale a persoanei juridice, deci și a statului. În art. 3 alin. 1 din același decret se prevede o excepție, potrivit căreia S. nu răspunde pentru obligațiile organelor de stat, dacă ele sunt persoane juridice.
Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însuși. Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, reiese că, ea constituie o ficțiune juridică, întrucât este, în cele din urmă, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o noțiune, un concept juridic.
Din cele arătate mai sus, s-a constatatcă, pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii juridice: prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Fiind vorba de o acțiune care presupune antrenarea răspunderii civile delictuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea și presupune o durată de 3 ani, fiind un termen general conform art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din D. nr. 167/1958.
Curtea Constituțională a fost sesizată cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 și art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 raportat la dispozițiile art. 16 alin. 1 privind egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților, fără privilegii și discriminări și art. 21 alin. 1 și 2 din Constituția României privind accesul liber la justiție, însă prin D. nr. 883/(...) Curtea Constituțională a respins excepția ca inadmisibilă socotind că, modificarea conținutului unei norme juridice este sarcina parlamentului pe de o parte, iar chestiunile legate de modul de aplicare a unei dispoziții normative constituie angajamentul instanței de judecată pe de altă parte.
În speță, analizându-se cererea de chemare în judecată s-a constatat că pretențiile reprezentând daune au fost solicitate de reclamant în anul 2010. Termenul de prescripție se apreciază că a început să curgă începând cu anul
1990, an în care a apărut și D. - Lege nr. 118/(...) privind acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată începând de la (...), precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, act normativ care a dat posibilitate persoanelor care au fost persecutate din motive politice să ceară și să obțină mai multe despăgubiri și drepturi. A. că, termenul de 3 ani de prescripție a expirat în anul 1993.
Repunerea în termen presupune apariția unei legi speciale, care să deroge de la dreptul comun, și care să prevadă în mod expres repunerea în termen pentru a beneficia de noi drepturi.
Prin apariția L. nr. 2. s-a încercat o astfel de repunere în termen, însă așa cum s-a mai arătat art. 5 alin. 1 lit. a din lege a fost declarat neconstituțional. Potrivit art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/(...) privind organizarea și funcționarea C. C., dispozițiile din legi și ordonanțe în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Reținându-se că deciziile C. C. sunt obligatorii de la data publicării, precum și faptul că în termenul de 45 de zile prevăzut de textul de lege mai sus amintit a expirat în 31 decembrie 2010, dată la care și-au încetat efectele juridice și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a ale L. nr. 2., articol care reglementa daunele morale.
Față de cele de mai sus, s-a admis în parte cererea reclamantei.
Împotriva acestei sentinței au declarat recurs reclamanta T. L. și pârâtul
S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. M..
Reclamanta T. L. a solicitat admiterea recursului, modificarea parțială a sentinței în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de
1.000.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit de către familia reclamantei.
În motivare a arătat că prin L. nr.2., reclamanta a fost pusă în termenul general de prescripție de 3 ani, conform dreptului comun, chiar în condițiile în care disp. art. 5 alin. 1 lit. a din L. 2., declarate neconstituționale și-au încetat efectele juridice începând cu data de 31 dec. 2010. Dispozițiile L. 2. definesc
„condamnările cu caracter politic"; deci statul își asumă răspunderea patrimonială pentru prejudiciile morale cauzate în urma condamnărilor pronunțate de către organele statului, pe nedrept și cu caracter politic.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul legii nr.
2. s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența
CEDO (H. din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, paragraf 81).
Incertitudinea juridică în cauză a privat-o pe reclamantă de un proces echitabil, potrivit C..
Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regula de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplică faptelor sau actelor juridice petrecute anterior, acest principiu fiind expres consacrat în art.1 din Codul civil.
Dispozițiile L. 2. definesc condamnările cu caracter politic, deci statul își asumă răspunderea patrimonială pentru prejudiciile morale cauzate în urma condamnărilor pronunțate de către organele statului, pe nedrept și cu caracter politic și măsuri administrative abuzive, concomitent cu recunoașterea expresă în dispozițiile legii mai sus arătate a suferințelor morale cauzate de regimul totalitar.
Actele normative internaționale reclamă un tratament egal victimelor justiției totalitare comuniste, respectiv pentru cei care au suferit condamnări cu acest caracter și care au fost supuse unor tratamente inumane, discriminare pe criterii politice și tortură.
Consideră că pe lângă prevederile L. nr.22., mai sunt incidente și prevederile Declarației Universale ale D. O., Convenția E. a D. O., Rezoluția
APCE nr. 1096 din 1996 și rezoluția APCE nr. 1481 din 2006.
Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituția României, deciziile C.
C. se publică în Monitorul oficial al României, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, astfel că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. și-au încetat aplicabilitatea începând cu data de (...), dar numai pentru viitor.
Pârâtul S. ROMÂN prin Ministerul Finanțelor Publice - D. M. a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței cu respingerea acțiunii.
În motivarea recursului a arătat că infracțiunea pentru care tatăl reclamantei a fost condamnat se regăsește în art. 1 alin. 2 din L. nr. 2..
În privința petitului privind daunele morale suferite, reclamanta își întemeiază pretențiile pe dispozițiile L. 2. art. 5 alin. 1 lit. a, care au fost declarate neconstituționale prin D. nr. 1358/(...), astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. 1 din Lege anr.47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție, potrivit căreia, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 de zile după publicarea deciziei în Monitorul Oficial.
În condițiile stabilite de art. 31 din L. nr. 47/1992 și art. 147 alin. 4 din
Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.
Mai arată că decizia C. C. este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare, sau care se vor soluționa în viitor.
Față de obligativitatea D. nr.1358/(...) pronunțată de Curtea
Constituțională, S. Român nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acestea nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:
Cu privire la recursul reclamantei, cât privește chestiunea prescripției, prin prisma dreptului comun, curgerea termenului de la data reținută de instanța de fond poate fi primită ca fiind o alegere întemeiată.
Relevant este însă că dispozițiile art. I pct. 1 din OUG nr. 6. au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1. a C. C. dar pe perioada cât a fost în vigoare au produs efecte.
Prin decizia nr. 1. Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 „D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este d efinitivă și obliga torie. Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, înacest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
Dat fiind că decizia este definitivă și obligatorie rezultă că temeiul legal ce a stat la baza admiterii acțiunii, cu privire la acordarea de despăgubiri, nu mai există astfel că trebuie să ne raportăm la o situație în care acțiunea este în prezent lipsită de un temei legal și prin urmare nu se mai pot acorda despăgubiri în temeiul unui act normativ care nu mai există.
Urmează a analiza efectele care s-au produs pe perioada în care actul normativ a fost în vigoare, dat fiind că din formularea textului de mai sus, „își încetează efectele juridice", rezultă că până la acea dată au produs efecte juridice, dar trebuie stabilit în concret ce fel de efecte juridice.
În ce privește fondul cererii, din deciziile C. Europene a D. O. reiese că nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceeaneexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. E. a D. O. a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din
18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie
1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și L. nr. 2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, constată C. de A., echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamanta are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței
C. Europene a D. O.
A. analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamantei i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Având în vedere că dacă procedurile judiciare s-ar fi desfășurat cu celeritate reclamanta ar fi obținut o hotărâre irevocabilă anterior declarării ca neconstituționale a temeiului legal, prin care i s-ar fi acordat despăgubiri în temeiul L. nr. 2., prin urmare având în vedere că la data intentării acțiunii exista un temei legal rezultă că reclamanta avea în patrimoniu cel puțin o speranță legitimă la obținerea unui bun, anterior pronunțării deciziei C. C..
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însășisperanța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control al constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară
și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, D.-lege nr. 1., republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, C. de A. constată în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1..
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. E. a D. O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În R., respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin creareaunor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr.
24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, C. de A. constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.
Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanta nu poate solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.
Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
A., durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin O. de urgență a G. nr. 6., C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2. -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unorcazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Referitor la invocarea pentru prima dată în calea extraordinară a recursului a următoarelor prevederi legale : art. 52 din Constituția României, Protocolul 12 al C. Europene a D. O., Declarația Universală a D. O., Convenția E. a D. O., Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996, Rezoluția APCE nr. 1481 din
2006, Adresa Parlamentului Consiliului Europei, Declarația asupra principiilor de bază ale justiției și Rezoluția nr. 40/34/(...), C. din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ. raportat la art. 294 alin. 1 C.pr.civ. a invocat excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a cererii de chemare în judecată în recurs.
În ce privește recursul pârâtului, acesta poate privi doar partea din dispozitiv ce privește constatarea caracterului politic al condamnării, dat fiind că o critică referitor la despăgubiri cu titlu de daune morale este fără obiect față de faptul că acest petit a fost respins de instanța de fond și față de cele reținute mai sus de către C.
C. constată că acest motiv de recurs ce privește constatarea caracterului politic al condamnării este nefondat deoarece, chiar dacă caracterului de drept al condamnării politice reiese din prevederile art. 1 pct. 2 lit. a) din L. nr. 2., aceasta nu înseamnă că instanța nu poate să constate această situație deoarece partea din hotărârea judecătorească ce se pune în executare este dispozitivul, or, constatarea doar în motivele unei hotărâri judecătorești a caracterului de drept al condamnării politice ar lipsi de eficiență textele din L. nr. 2., asta mai ales în condițiile în care acest act a fost lipsit de eficiență cu privire la acordarea daunelor morale și prin urmare singura eficiență ce i se poate da în marea majoritate a cauzelor este doar această chestiune a caracterului de drept al condamnării politice.
Acest raționament se impune cu atât mai mult cu cât instanța poate constata prin dispozitiv că și alte condamnări se constituie în condamnări cu caracter politic în condițiile art. 4 din L. nr. 2., or ar însemna ca acele condamnări care au de drept acest caracter să nu se poată regăsi în dispozitivul unei hotărâri judecătorești.
În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondate recursurile, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta T. L. și, respectiv, de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. M. împotriva sentinței civile nr. 450 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 20 mai 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
A.-A. P. C.-M. CONȚ I.-D. C.
G. A.-A. M.
Redactat de I., dactilografiat de S. În 2 ex., la data de (...)
Judecător fond - P. G. - Tribunalul Maramureș
| ← Decizia civilă nr. 5292/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 2486/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
