Decizia civilă nr. 1846/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMI.
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1846/R/2011
Ședința publică din 25 mai 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
JUDECĂTORI:
T.-A. N.
T. D.
M.-C. V.
G.:
M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul O. G., împotriva sentinței civile nr. 393 din 24 februarie 2011, pronunțată de
Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privindu-l și pe pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. M., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentat de doamna procuror S. A.
La apelul nominal făcut în cauză, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 17 mai
2011, reclamantul-recurent a depus la dosar, prin registratura instanței, o cerere prin care solicită judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. (2) Cod procedură civilă.
Se constată de asemenea că la data de 9 mai, pârâtul-intimat a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și în consecință menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de prima instanță. Se înmânează un exemplar din aceasta reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. pune concluzii în sensul respingerii recursului ca nefondat și în consecință menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.
C U R T E A,
Prin acțiunea civilă înregistrată sub numărul (...) la Tribunalul Maramureș, reclamantul O. G. l-a chemat în judecată pe pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să oblige pârâtul la plata sumei de 500.000 euro sau echivalentul în lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către defunctul O. N. decedat la data de 11 octombrie 1997, ca urmare a condamnării lui la 3 ani prin sentința penală nr. 89 din 20 februarie 1953 a T.ui M. T. O.; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei reprezentând despăgubiri materiale actualizate, cu cheltuieli de judecată.
Prin notele de ședință depuse la dosar f. 111-114, reclamantul și-a completat temeiul juridic al acțiunii, cu dispozițiile art. 998-999 Cod civil.
Prin precizarea de acțiune depusă la dosar f. 115, reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării defunctului O. N. la
3 ani închisoare pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 Cod penal.
Prin sentința civilă nr. 393 din 24 februarie 2011 a T.ui M., s-a respins acțiunea civilă intentată de reclamantul O. G. împotriva pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 89 din 20 februarie 1953 pronunțată de T. M. T. O., tatăl reclamantului, defunctul O. N. decedat la data de 11 octombrie 1997, a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională și 300 lei amendă corecțională, pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art. 209 Cod penal, cu obligarea la plata cheltuielilor penale în sumă de 100 lei.
Întrucât prin decizia C. C. nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 2., temeiul inițial al acțiunii reclamantului nu mai există pentru daunele morale în sumă de 500.000 euro.
În privința daunelor materiale în sumă de 100.000 lei, reprezentând actualizarea cheltuielilor penale în sumă de 100 lei, prima instanță a apreciat că nu sunt fondate, deoarece nu se încadrează în prevederile art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr. 2., nefiind vorba de bunuri confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Precizarea acțiunii pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil, este prescrisă față de prevederile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr.
167/1958, excepția de neconstituționalitate a acestor texte legale, fiind respinsă ca inadmisibilă prin decizia C. C.
Termenul de prescripție de 3 ani a expirat în anul 1993.
Capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării defunctului O. N., a fost formulat cu încălcarea dispozițiilor art. 112 și art. 132 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul O. G., solicitând în principal casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal, iar în subsidiar modificarea sentinței în totalitate și rejudecând cauza, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, reclamantul a susținut că prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă și ca neîntemeiată, făcând o analiză sumară și incompletă a temeiurilor invocate de reclamant, în condițiile în care notele de ședință prin care a completat temeiul de drept nu i-au fost comunicate pârâtului, iar CNS. a comunicat instanței că s-a adresat SRI pentru identificarea cotei de arhivare, dar nu a primit niciun răspuns.
Prima instanță i-a încălcat dreptul la apărare al reclamantului prin respingerea cererii de amânare și nu și-a exercitat rolul activ prevăzut de art. 129 alin. (5) Cod procedură civilă pentru a reface dosarul de condamnare, așa cum prevede art. 4 pct. 3 din Legea nr. 2..
În mod greșit tribunalul a reținut că răspunderea contractuală sau delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie este reglementată de art. 35 din Decretul nr. 31/1954, care exclud dispozițiile art. 998-999 Cod civil.
În mod eronat a reținut prima instanță că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 cod civil este prescrisă în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în speță fiind aplicabile prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 2. potrivit cărora cererea de constatare a caracterului politic al condamnării este imprescriptibil, și cele ale art. 5 alin. (1) din lege, conform cărora cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral trebuie introdusă în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii.
Este adevărat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 2. a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a C. C., însă această decizie nu este aplicabilă acțiunilor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci este aplicabilă eventual cauzelor înregistrate ulterior. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă. Or legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivității, recurentul a indicat
Cauza Blecic contra Croației, iar în sensul admiterii unor acțiuni similare cu a lui a menționat mai multe dosare ale C. de A. O. I. juridică în cauză, l-a privat pe reclamant de un proces echitabil, a mai adăugat recurentul.
Deciziile C. C. se aplică ex nunc, în decizia nr. 1354/2010 făcându-se trimitere la principiul egalității și interzicerii discriminării, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 12 la C.
În condițiile în care prin însăși cererea de chemare în judecată a invocat caracterul politic al condamnării, nu se poate reține că ar fi formulat precizarea acțiunii pe fondul cauzei, prin formularea unui nou petit de constatare a caracterului politic al condamnării.
În continuare, recurentul a făcut referire la rezoluții ale Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei, la declarații și rapoarte.
În ceea ce privește daunele materiale în sumă de 100.000 lei reprezentând actualizarea cheltuielilor penale în sumă de 100 lei, acestea se încadrează în prevederile art. 5 pct.1 lit. b) din Legea nr. 2..
Prevederile legale internaționale la care R. a aderat în decursul timpului, care au dus la apariția L. nr. 2., i-au creat reclamantului o speranță legitimă la măsuri reparatorii în sensul C.i, deciziile C. C. având putere numai pentru viitor.
Pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.
G. a F. P. M. prin întâmpinare depusă la dosar f. 15-18, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea reține următoarele:
Acțiunea introductivă de instanță a reclamantului O. G. a fost redactată de avocat, care se presupune că știe să redacteze o cerere de chemare în judecată și să indice temeiul juridic.
Chiar dacă procedura civilă română permite cumulul de acțiuni separate, o acțiune sau un capăt de cerere dintr-o acțiune, trebuie să aibă un singur temei juridic și nu mai multe temeiuri juridice.
Inițial, reclamantul prin avocat și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 2., dar după ce Curtea Constituțională adeclarat aceste dispoziții ca fiind neconstituționale, prin decizia nr. 1358 din
21 octombrie 2010, reclamantul și-a „. temeiul de drept al acțiunii introductive cu dispozițiile art. 998-999 Cod civil"; prin notele de ședință depuse la dosar f. 111-112, iar prin precizarea de acțiune depusă la f. 115 a mai solicitat să se constate caracterul politic al condamnării defunctului O.
N..
Codul de procedură civilă nu cunoaște pretinsele instituții juridice ale completării acțiunii și ale precizării acțiunii, însă în art. 132 alin. (1) face vorbire de „. sau modificarea cererii"; formulate potrivit art. 112 Cod procedură civilă, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Constatarea caracterului politic reprezintă un capăt distinct de cerere care în speță nu a fost formulat procedural.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 2., persoanele condamnate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lui, potrivit art. 1 alin. (3). Această cerere este imprescriptibilă, potrivit alin. (4) al aceluiași articol.
Dar O. N. a fost condamnat prin sentința penală nr. 89 din 20 februarie 1953 a T.ui M. T. O., la 3 ani închisoare corecțională, un an interdicție corecțională și 300 lei amendă corecțională, pentru săvârșirea delictului de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art. 209 partea a IV-a din Codul penal și a fost obligat să plătească statului cheltuieli penale în sumă de 100 lei.
Potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 2., constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209 din Codul penal din anul 1936 cu modificările și completările ulterioare.
Întrucât O. N. a fost condamnat în baza art. 209 din Codul penal din anul 1936 cu modificările și completările ulterioare, aceasta constituie de drept ope legis condamnare cu caracter politic, fără să mai fie necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.
Dispozițiile dreptului comun, nu pot fi combinate în speță cu cele ale legii speciale. Așa fiind, „. temeiului de drept al acțiunii introductive cu dispozițiile art. 998-999 Cod civil";, raportat la data formulării acestei așa- zise precizări de acțiune făcute la termenul din (...), este tardivă raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, o acțiune având un obiect patrimonial poate fi introdusă în termen de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune, termen care a început să curgă de la data intrării în vigoare a Decretului nr. 33/1989 prin care a fost desființat Departamentul Securității S.ui, după care nimic nu l-a împiedicat pe O. N. să cheme S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat la plata despăgubirilor suferite ca urmare a condamnării sale cu caracter politic, dispuse prin sentința penală nr. 89 din 20 februarie 1953. Dar acțiunea reclamantului întemeiată pe dreptul comun este tardivă și în raport cu intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 118/1990, sau cu aderarea României la U. E..
Termenul de 3 ani pevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 2., se referă la cererile (excepție făcând cele imprescriptibile) ce pot fi exercitate în temeiul acestei legi speciale, fără să repună în termen cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, respectiv pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil.
Referitor la acțiunea introductivă de instanță întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 2., însuși recurentul recunoaștecă „este adevărat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 2., care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin decizia C. C. nr. 1358 din 21 octombrie 2010";, situație în care nu mai există temeiul juridic al acțiunii reclamantului.
Art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevede că decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, este definitivă și obligatorie. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile C. C. se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 500.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic a tatălui său și la despăgubiri materiale în sumă de 100.000 lei, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.
2., a rezultat dintr-o situație legală ce urma să se concretizeze la finalul procedurii judiciare.
Prin urmare, la data intrării în vigoare a L. nr. 2., reclamanta nu avea un „bun"; sau o „speranță legitimă"; în sensul jurisprudenței C. Europene a
Drepturilor Omului, generate de aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr.
1 la C., pe care să îl prezerve sau să îl confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care putea să o execute cel mai devreme după momentul rămânerii ei definitive în apel, cale de atac desființată în prezent.
Deoarece decizia C. C. nr. 1358/2010 a intervenit anterior soluționării cererii reclamantului în prima instanță, caracterul ei erga omnes se impune
și în prezenta cauză, situație în care instanța de judecată nu putea decât să constate că raportul juridic de obligație legală dintre stat și reclamant, a încetat.
Fiind vorba de o situație juridică obiectivă (legală) în curs de desfășurare facta pendentia, încetarea efectelor juridice ale dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 2. influențează numai efectele ce urmează să aibă loc după expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. în Monitorul Oficial, fără să aibă efect retroactiv asupra situațiilor juridice soluționate definitiv până în acel moment.
Reclamantul nu este discriminat în raport cu alte persoane în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 12 la C., deoarece toți reclamanții aflați în situația lui, beneficiază de același tratament juridic.
Faptul că la C. de A. O. se admit acțiunile de genul celei de față, nu constituie o obligație pentru această instanță să procedeze la fel, întrucât practica judiciară nu constituie izvor de drept, iar sarcina de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, revine Înaltei Curți de C. și Justiție potrivit competenței sale, așa cum prevăd dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție.
Prima instanță și-a exercitat rolul activ pevăzut de art. 129 Cod procedură civilă și a întreprins demersurile prevăzute de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 2..
Acțiunea reclamantului s-a judecat după intrarea în vigoare a L. nr.
202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, astfel că prima isntanță era obligată să procedeze la judecarea cu celeritate a acțiunii și nu să manifeste lentoare în soluționarea ei, așa cum pretinde reclamantul-recurent.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 coroborat cu art. 312 alin. (1) și (3) Cod procedură civilă, se va respinge recursul reclamantului împotriva sentinței tribunalului, care va fi menținută în întregime.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul O. G. împotriva sentinței civile nr. 393 din 24 februarie 2011 a T.ui M., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 25 mai 2011.
Președinte Judecători G. T. A. N. T. D.-M. C. V. M. T.
Red.TD:(...) Dact.CC:(...)
-2 ex.
| ← Decizia civilă nr. 1000/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 3413/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
