Decizia civilă nr. 2005/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2005/R/2011
Ședința publică din 2 iunie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A. C.
JUDECĂTORI : A. A. C.
: ANA I.
GREFIER : C. B.
S-a luat spre examinare recursul declarat de către reclamanții I. T. ȘI C. L., precum și recursul declarat de pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- D. G. A F. P. C. împotriva sentinței civile nr. . din
15 martie 2011 a Tribunalul Cluj, pronunțată în dosarul nr. (...) în contradictoriu cu intimații S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE -
. D. G. A F. P. M. și P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri - L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că la data de 1 iunie
2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc .civ.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursurilor formulate și menținerea în totalitate a hotărârii atacate.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 251 din 15 martie 2011 a Tribunalul Cluj, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește solicitarea reclamanților I. T. și C. L. de obligare a pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 109 500 E. cu titlu de daune morale, respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții I. T. și C. L. privind obligarea pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 109 500 E. cu titlu de daune morale ca fiind prescrisă și a fost obligat pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanții I. T. și C. L. a sumei de 992 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 221 din data de 23 martie 1950, pronunțată de către T. M. C., antecesorul reclamanților din prezentul dosar, numitul I. O. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională, 2 ani interdicțiecorecțională și confiscarea averii, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, prev. De art. 209 pct.IV Cod penal comb. cu D 212/1948 și art. 58 pct 2-4 Cod penal ( filele 11-12 din dosar ), aspect care de altfel se regăsește și în cuprinsul dosarului existent pe numele acestei persoane la C. N. pentru Studierea Arhivelor Securității.
Prin deciziile nr. 1354/2010 și nr. 1. Curtea Constituțională a R.iei a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010, precum
și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
După declararea caracterului neconstituțional a dispozițiilor art.5 alin.1 lit. a din L. nr.2. reclamanții și-au precizat acțiunea pe dispozițiile art.998-999 Cod civil.
Cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art.998-999 Cod civil, tribunalul a apreciat că potrivit art.3 alin1 din D. nr.167/1958 acțiunile patrimoniale sunt supuse prescriției de 3 ani.
În cauză, problema care se pune este aceea de a stabili data de la care termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă, tribunalul apreciind că data începerii curgerii este 31 decembrie 1989.
Prin D. nr.33/1989 s-a desființat Departamentul Securității S.ui. Dacă până la acest moment reclamanții nu ar fi îndrăznit să acționeze statul în judecată, din cauza fricii față de organul represiv al Securității, după desființarea acesteia nimic nu i-ar fi împiedicat să introducă o acțiune în justiție împotriva S.ui R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect obligarea la daune morale.
În aceste condiții termenul de 3 ani de prescripție a început să curgă de la 31 decembrie 1989 și s-a împlinit la 31 decembrie 1992.
De altfel, prin adoptarea D. L. nr.1. și intrarea acestuia în vigoare la 9 aprilie 1990 s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor la care au fost supuse unele persoane în perioada de după 6 martie 1945, perioada detenției fiind considerată vechime în muncă, respectiv 1 an de detenție constituie 1 an și 6 luni vechime în muncă. Totodată, persoanelor condamnate politic li s-a acordat și o îndemnizație lunară de 200 lei/pe an de detenție.
Prin același act normativ foștilor condamnați politic li s-a acordat numeroase alte drepturi ca: scutirea de la plata taxelor și impozitelor, asistență medicală și medicamente gratuite, transport gratuit în mijloacele de transport în comun,etc.
În consecință, neinvocându-se vreun caz de întrerupere a cursului prescripției, tribunalul a apreciat că în temeiul art. 8 alin 1 din D. L.
167/1958, termenul de 3 ani de când reclamanții cunoșteau sau trebuiau să cunoască prejudiciul și puteau acționa în cunoștință expirase la data promovării prezentei acțiuni.
Din considerentele Deciziei nr.1. a C. C., reiese că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice au fost emise o serie de acte normative, respectiv D. lege nr.1., republicat și Ordonanța de urgență a G. nr. 2. aprobată cu modificări și completări prin L. nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte L. nr.2..
În consecință, nu a putut fi admisă opinia conform căreia dreptul la acțiune s-a născut la apariția L. nr.2. atâta timp cât anterior, prin actele normative invocate, persoanelor condamnate politic li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru daunele morale.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 992 lei, reprezentând onorariude avocat tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată argumentul esențial în acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanților reprezentându-l faptul că ceea ce a generat prezentul litigiu a fost apariția L. 2., prin care unor categorii de persoane în care se încadrează și reclamanții li s-a creat convingerea la nivel intelectiv, volițional a posibilității obținerii unor despăgubiri pentru traumele suferite în perioada regimului comunist, or, ulterior imposibilitatea acordării acestora a fost generată ca urmare a intervenției uneia dintre părțile în litigiu, respectiv pârâtul S. R., prin invocarea și ulterior admiterea excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a teza întâi din L. 2..
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâtul S.
R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Reclamanții au solicitat casarea sentinței civile nr. 251/(...) a T.ui C. și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și
3041 Cod proc.civ., reclamanții au arătat că raționamentul instanței de fond raportat la momentul începerii cursului prescripției extinctive, (...) este greșit, pentru că desființarea Departamentului Securității S.ui nu a condus în mod automat la recunoașterea caracterului politic al condamnării suferită de antecesorul lor, iar desființarea acestui organism al statului nu a dat naștere la dreptul de a solicita despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit. Invocând decizia nr. 1. a C. C., instanța de fond nu a sesizat necesitatea nuanțării corecte a dispozițiilor L. nr. 2., respectiv faptul că deși art. 5 alin. 1 lit. a a rămas fără obiect, acest drept nu își are temeiul doar în textul declarat neconstituțional, ci în primul rând, în textele art. 1 și 2 din L. nr. 2.. Prin urmare, instanța trebuia să constate că efectele condamnării politice nu s-au rezumat la prejudicii de tip patrimonial, ci au produs efecte pe plan moral, care nu au fost înlăturate, deși în textul art. 2 din lege s-a înscris sintagma „efectele acestora sunt înlăturate de drept";. Natura însăși a drepturilor nepatrimoniale încălcate prin condamnarea politică este incompatibilă cu a considera că pe acest plan efectele condamnării sunt înlăturate de drept. De aceea, dispozițiile din art. 2 din L. nr. 2. sunt suficiente ca temei al dreptului la înlăturarea efectelor suferite. Nu în ultimul rând este justificat și pe deplin îndreptățit a se recunoaște că L. nr. 2. a reglementat doar dreptul la reparație, fără a stabili și modul de determinare a cuantumului daunelor suferite, astfel că pentru realizarea acestui drept devin incidente prev. art. 998-999 C. civil, care consacră în dreptul intern principiul reparației integrale a prejudiciilor, inclusiv a celor morale. Pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul înlăturării obligației lui de la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului întemeiat în drept doar pe dispozițiile art. 299 Cod proc.civ., pârâtul a arătat că nu se poate reține în sarcina lui vreo culpă, chiar dacă la data promovării acțiunii dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. erau în vigoare, iar ulterior acestea au devenit neconstituționale, ca urmare a pronunțării deciziei nr. 1.. Prestația la care reclamanții au solicitat să fie obligat statul reprezentând despăgubiri pentru daune morale suferite ca urmare a condamnării politice a antecesorului lor, în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., este una rezultată dintr-o situație legală ce urma să aibă loc la finalul unei proceduri judiciare. Prin urmare, reclamanții nu aveau la dataintrării în vigoare L. nr. 2. un „bun"; în sensul jurisprudenței C.E.D.O., generate de aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C., pe care trebuiau să-l confirme prin declararea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi prin hotărâre judecătorească pe care să o execute cel mai devreme după momentul rămânerii ei definitive. Pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare, prin care a arătat că se opune admiterii recursului declarat de reclamanți, întrucât în mod legal instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, iar reclamanții nu au invocat nici un caz de întrerupere a cursului prescripției. Examinând recursul declarat de reclamanți, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în baza art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 1358/(...), Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr. 2. ca neconstituțional. La pronunțarea acestei decizii, curtea a reținut următoarele: S. R. a inițiat și adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada (...)- (...), prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite, precum și alte drepturi. Astfel, în materia restituii bunurilor preluate de S. R. au fost adoptate L. nr. 18/1991, L. nr. 169/1997, L. nr. 1/2000, L. nr. 112/1995, L. nr. 10/2001, L. nr. 247/2005, OUG nr. 83/1999, iar în ce privește reabilitarea persoanelor condamnate politic a fost adoptată OUUG nr. 2.. În ce privește acordarea altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit din punct de vedere moral și material ca urmare a persecuției politice supuse în regimul comunist cum sunt D.-L. nr. 1., OUG nr. 2. și L. nr. 2.. Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat. C. a mai reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din D.-L. nr. 1. nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății. Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum și decizii din jurisprudența C. E. a D. O., curtea reține că în baza art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă"; în obținerea despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. 3 din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă. Existența celor două reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prev. de art. 14 din L. nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ. Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională, reiese încă o dată incapacitatea S.ui R. de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancționată de C. E. a D. O. în cauza Faimblat împotriva R.iei), precum și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de C. E. a D. O. în cauza Păduraru împotriva R.iei, ceea ce denotă culpa exclusivă a S.ui R. în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional. Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes";, potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992. Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale în prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice. În ce privește prezenta cauză, instanța va mai analiza și dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamanții aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O.. Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1. Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-L. nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ. Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile. În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din C., întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C. E. a D. O., eareținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces. Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională. Reținând aceste considerente, raportat la deciziile C. C., sentința pronunțată de Tribunalul Cluj este legală. Urmare declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., reclamanții și-au precizat temeiul juridic al acțiunii (f. 80) ca fiind art. 998-999 C. civil, art. 4 alin. 1 lit. a și art. 1 alin. 4 din L. nr. 2.. Cu privire la acest temei juridic în raport de care instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă, curtea reține următoarele: Conform prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite, prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";. Întrucât acest act normativ nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, est evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 Teza 1 din D. nr. 167/1958. Așadar, în conformitate cu prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958, reclamantul ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civil, în termen de 3 ani, termen care a început să curgă de la momentul în care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Întrebarea care se pune în speță este aceea referitoare la momentul când reclamantul ar fi putut să promoveze acțiunea în justiție întemeiată pe art. 998 - 999 C. civil, pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată antecesorului ei. În legătură cu acest moment, curtea apreciază că după data de (...) reclamantul era liber și putea să se adreseze unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, cu atât mai mult cu cât la data de (...) a fost adoptat D. - lege nr. 1., act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, la acel moment nemaiexistând nicio piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiată pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite de regimul comunist. Chiar dacă acest act normativ nu conține nicio prevedere care să se refere expres la faptul că astfel de persoane, persecutate din motive politice se pot adresa instanței de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă a daunelor fizice și morale suferite, acest act normativ reprezintă un punct de pornire în a recunoaște că în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în R.ia au existat persoane persecutate dinmotive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi: vechime în muncă, etc. Acceptând că reclamanții nu au înțeles să se prevaleze de această posibilitate datorită inexistenței unor prevederi speciale în conținutul acestui act normativ, curtea apreciază că reclamanții au avut deschisă calea unei astfel de acțiuni și din momentul în care a intrat în vigoare Constituția R.iei, care consacră în art. 21 alin. 1 și 2 accesul liber la justiție, prin precizarea că „. persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime"; și că „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept";. Prin urmare, curtea constată că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă cel mai târziu din momentul publicării Constituției R.iei în Monitorul Oficial, că nu se pune problema repunerii în termenul de prescripție prin intrarea în vigoare a L. nr. 2., aceasta fiind o lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O eventuală repunere în termenul de prescripție trebuie să rezulte în mod expres din lege, cerință care nu este îndeplinită, în cauză nefiind invocate niciuna din condițiile generale în materia repunerii în termenul de prescripție. I. că L. nr. 2. repune în termenul de prescripție ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice civile, așa cum rezultă din art. 6 al C.i E. a D. O., instituția repunerii în termenul de prescripție având caracter excepțional. În ce privește recursul S.ui R. prin Ministerul Finanțelor Publice, curtea apreciază că este nefondat și în consecință în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente: Motivul de recurs invocat de pârât vizează cheltuielile de judecată la care a fost obligat prin sentința civilă atacată. În urma dispariției temeiului legal al acțiunii prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., S. este în culpă procesuală, dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției L. nr. 2., iar dispariția acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamanților, ci doar S.ui care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată. Având în vedere că există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, pe principiul echității, curtea apreciază că statul trebuie să suporte plata cheltuielilor de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. D E C I D E : Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții I. T. ȘI C. L. și cel declarat de pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile numărul 251 din 15 martie 2011 a T.ui C. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 2 iunie 2011. PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER A. C. A. A. C. ANA I. C. B. Red. IA dact. GC 2 ex/(...) Jud.primă instanță: A.F.D.
| ← Decizia civilă nr. 3119/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 272/2010, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
