Decizia civilă nr. 2237/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R.IA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 2237/R/2011
Ședința publică din data de 21 iunie 2011
Instanța constituită din: Președinte : A. C.
Judecători : V. M. - președintele C. de A.
D.- L. B.- vicepreședinte al C. de A.
Grefier : S.- D. G.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamanții H. Z. și H. V. împotriva sentinței civile nr. 101/(...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), privind pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - prin D. C., având ca obiect, despăgubiri în baza L. nr. 2..
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de
3 iunie 2011, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 10 iunie 2011, respectiv 21 iunie 2011, ambele încheieri făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin cererile de chemare în judecată înregistrată pe rolul T. C. reclamanții au solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, constatarea caracterului politic al condamnării antecesorului H. G. și obligarea pârâtului la plata sumei de 700.000 euro, respectiv 730.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 101 din (...) pronunțată de Tribunalul Cluj îndosarul nr. (...) s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții H. V. și H.
Z. împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediulprocesual ales la D. G. a F. P. C. și în consecință:
S-a constatat caracterul politic al măsurii internării antecesorului reclamanților H. V. în colonia de muncă, măsură executată în perioada (...)- (...).
S-a respins petitul de obligare a pârâtului la despăgubiri.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Din copia dosarului din fondul penal nr. P 14721 deținut de C. referitor la numitul H. G., născut la (...) în com. J. de Sus, fiul lui V. și R., rezultă că la data de 20 septembrie 1957, acesta împreună cu fiul său H. Z. in vârstă de 19 ani, s-au opus ca președintele întovărășirii din comuna J. de
Sus și inginerul topometrist să-i măsoare terenul fâneață ce trebuia comasat in perimetrul întovărășirii, lovindu-l pe președintele întovărășirii.
Pentru această faptă H. G. a fost trimis in justiție, însă la data de 18 aprilie 1958, în baza H.C.M nn. 282/1958 și in conformitate cu Ordinul
M.ui Afacerilor Interne nr. 10005 din 22 aprilie 1958, i s-a fixat loc de muncă obligatoriu pe timp de 48 luni (f. 43) , urmând ca pe parcurs să se reexamineze cazul, să i se introducă recurs in supraveghere și să i se aplice o condamnare justă.
În executarea Ordinului mai sus menționat, H. Gheroghe a fost dus în
Colonia de muncă P., pentru executarea celor 48 luni loc de muncă obligatoriu.
H. G. a executat sancțiunea aplicată în perioada (...)-(...) (f. 61 dosar)
Prin sentința penală nr. 1687/1958 pronunțată de T. R. C., H. G. a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de ultraj cu violență, pe care urma să o execute după expirarea sancțiunii fixării locului de muncă obligatoriu.
În urma contestației făcută la 17 noiembrie 1959, prin sentința penală nr. 1918 din 24 noiembrie 1959, T. popular al Raionului Dej a dispus punerea sa in libertate potrivit art. 1 alin 1 din D. 315/1959 privind grațierea unor persoane.
H. G. a decedat la data de 5 februarie 1998, după cum rezultă din certificatul de deces aflat la fila 10 dosar, reclamanții fiind fiii acestuia (f. 8 dosar (...) și fila 7 dosar nr. (...)).
Având in vedere că măsura fixării locului de muncă obligatoriu, aplicată antecesorului reclamanților pentru 48 de luni, a fost dispusă în temeiul H.C.M. 282/1958,în temeiul disp. art. 3 alin 1 lit. b) și art. 4 din Legea 2. , cererea reclamanților de constatare a caracterului politic al măsurii administrative executată în perioada (...)-(...) este întemeiată.
În ceea ce privește cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor, astfel cum a fost precizată, aceasta a fost apreciată ca nefondată, având in vedere următoarele argumente:
Articolul 5 din C. E. a D. O. nu poate constitui temeiul de drept al obligării S.ui R. la plata despăgubirilor pentru daunele morale cauzate printr-o măsură restrictivă de libertate executată intr-o perioadă anterioară anului 1994, când R.ia adoptat C., căci s-ar încălca principiul neretroactivității legii.
Tot astfel, art. 504 alin. 4 Cod pr.pen. nu este aplicabilă situației din speță, căci privarea de libertate a antecesorului reclamanților nu a avut loc după momentul intrării in vigoare a disp. art. 2 din Legea 2., care a înlăturat consecințele condamnărilor politice, dispoziție legală asimilată de reclamanți cu amnistia prevăzută de art. 119 Cod penal.
În ceea ce privește dispozițiile art. 998 Cod civil, astfel cum a arătat și Curtea Constituțională in considerentele Deciziei nr. 1., „nu poate exista decât o obligație <morală> a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate";, „C. E. a D. O. a statuat că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor";.
Din această perspectivă, C. a concluzionat că „în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă nu ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D. Lege nr. 1. și Legea nr. 2., având același scop";.
Instanța constituțională a mai avut în vedere faptul că „prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 2. nu s-ar putea susține că persoanele în cauză ar putea avea o <. legitimă> (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a C. E. a D. O.) la acordarea despăgubirilor moraleîntrucât, așa cum a statuat instanța de la S. … atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o <. legitimă> în dobândirea proprietăților";. În acest sens, a fost citată o cauză în care o dispoziție de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a dus la concluzia C. E. a D. O. că reclamanții nu au putut dobândi o <. legitimă> în obținerea compensațiilor respecta.
Pârâtul S. R. nu este autorul faptei prejudiciabile, respectiv a măsurii restrictive de libertate ce a cauzat suferința morală pe care se întemeiază pretenția reclamanților la plata despăgubirilor, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 cod civil pentru a dispune obligarea pârâtului la plata despăgubirilor.
Pentru aceste considerente, cererea având ca obiect plata despăgubirilor a fost găsit nefondată și in consecință a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții H. V. și H. Z. solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată în fond și în recurs.
În motivare s-a arătat că susținerea instanței de fond în sensul că la declararea neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 2. Curtea
Constituțională a avut în vedere că aceste prevederi au același scop ca și art. 4 din D.-lege nr. 1., singura diferență fiind dată de modalitatea de plată, adică o sumă globală un loc de o prestație lunară, este eronată.
În realitate este vorba despre o eroare de tehnică legislativă, în expunerea de motive a L. nr. 2. și în prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din lege făcându-se trimitere în mod greșit, imprecis și incoerent la D.-lege nr. 1., creându-se în mod aparent și artificial un paralelism de reglementare care a condus la raționamentul C. C., astfel cum acesta reiese din D. nr. 1..
În realitate trimiterea imprecisă și incoerentă la D.-lege nr. 1. este fundamental eronată atât legislativ cât și doctrinar, indemnizația lunară prevăzută de D.-lege nr. 1. constituind exclusiv un drept de securitate socială. Calificarea acestui drept de securitate socială ca fiind un drept de despăgubire pentru daune morale este și imposibilă deoarece cele două noțiuni sunt distincte și inconfundabile și au un regim juridic și un fundament deosebit aparținând unor ramuri de drept diferite.
S-a mai precizat că indemnizația prevăzută de D.-lege nr. 1. ar fi oricum derizorie față de suferințele morale inimaginabile ale victimelor persecuțiilor regimului totalitar comunist.
Pe de altă parte, instanța de fond nu a ținut cont de actele internaționale incidente: R. nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei, R. nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei, Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptată de A. G. a O. prin R. nr. 4.
și C. E. a D. O. (art. 5).
În apărare intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitatrespingerea recursului ca nefondat.
În motivare s-a arătat că prin D. nr. 1. Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza
I din Legea nr. 2., decizia fiind definitivă și general obligatorie.
Raportat la art. 147 alin. 1 din Constituția R. decizia C. C. este general obligatorie și opozabilă erga omnes, în acest sens fiind și D. nr. 1. a
C. C.
O astfel de acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, în același sens fiind și practica C.E.D.O.
Analizând recursul declarat de reclamanții H. V. și H. Z. împotrivasentinței civile nr. 101 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), prin prisma excepției prescripției dreptului la acțiune invocată din oficiu, C. reține următoarele:
Referitor la primul aspect invocat în cererea de recurs, cel prin care se critică raționamentul avut în vedere de către Curtea Constituțională în considerentele deciziei nr.1. prin care s-a declarat neconstituționalitatea art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.2. în sensul că prevederile declarate ca neconstituționale au același scop ca și art.4 din D.-lege nr.1., singura diferență fiind dată de modalitatea de plată, se apreciază că acesta nu are nici o relevanță în soluționarea cauzei.
Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță este definitivă și obligatorie, în vreme ce potrivit prevederilor alin. 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile sau ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Rezultă deci că atunci când Curtea Constituțională constată neconformitatea cu Constituția a unui act normativ de natura celor sus- menționate ori a unei dispoziții dintr-un asemenea act normativ, acestea își încetează efectele juridice dacă în termen de 45 de zile de la publicarea în M. O. al R. a deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea autoritatea cu atribuții de legiferare nu dispune măsurile necesare asigurării pentru viitor a conformității cu Constituția a actului normativ ori a normei juridice vizate.
Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția.
Raționamentul avut în vedere de către Curtea Constituțională la pronunțarea deciziei nu poate fi cenzurat de către instanțele de drept comun.
Referitor la R. nr.1096/1996 și nr.1481/2006 ale Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei și R. nr.4. a Adunării Generale a O., acte care nu au fost analizate de către prima instanță, se constată în primul rand că acestea nu au fost invocate în fața tribunalului, în subsidiar impunându- se a se face precizarea că acestea nu pot constitui temei de drept pentru acțiunea formulată, fiind vorba despre recomandări formulate în ceea ce privește modul cum trebuie abordată problema victimelor sistemelor totalitare comuniste de către statele vizate și de către organismele internaționale.
Art.5 din C. E. a D. O. a fost analizat în mod judicios de către instanța de fond care a arătat că dispozițiile Convenției E. a D. O. nu se aplică situațiilor anterioare anului 1994, an în care a fost ratificată C. de către R.
În ceea ce privește art.998 C.civ., text de lege pe care reclamanții și-au precizat acțiunea ulterior pronunțării deciziei nr.1. a C. C., C. apreciază că dreptul la acțiune întemeiată pe acest text de lege este prescris.
Sunt incidente în cauză prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958, respectiv dreptul la acțiune a început să curgă în anul 1990, anul intrării în vigoare a D.ui -Lege nr.1., act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la (...) precum și celor deportate în străinătate sau constituite în prizonieri, la acel moment nemaiexistând nici o piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiate pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea tuturor pagubelor pricinuite în perioada regimului comunist.
Nu se poate pune problema unei repuneri în termenul de prescripție prin intrarea în vigoare a L. nr. 2., Legea nr. 2. fiind o lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O astfel de interpretare este de natură să aducă atingere principiului securității raporturilor juridice civile, astfel cum acesta rezultă din art.6 al Convenției E. a D. O., instituția repunerii în termenul de prescripție având caracter excepțional. O eventuală repunere în termenul de prescripție trebuie să rezulte în mod expres din lege, în cauză nefiind aplicabile și nefiind de altfel invocate condițiile generale în materie de repunere în termenul de prescripție reglementate de art.19 din D. nr.167/1958.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.312 alin.3 C.pr.civ. C. va admite în parte recursul declarat de reclamanții H. V. și H. Z. împotriva sentinței civile nr. 101 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o va modifica în sensul că va respinge ca prescris petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, menținând restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Admite în parte recursul declarat de reclamanții H. V. și H. Z. împotriva sentinței civile nr. 101 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în sensul că respinge ca prescris petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 21 iunie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. C. V. M. D.-L. B.
Grefier,
S.-D. G.
Red.A.C./dact.L.C.C.
2 ex./(...) Jud.fond: C. V. B.
| ← Decizia civilă nr. 1309/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 4842/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
