Decizia civilă nr. 3127/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMI.
DOSAR NR. (...)
D. CIVILĂ NR. 3127/R/2011
Ședința publică din 21 septembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
JUDECĂTORI:
M.-C. V.
T.-A. N.
A.-A. C.
GREFIER:
M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul A. L., precum și recursul declarat de pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. C. împotriva sentinței civile nr. 344 din 1 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentat de doamna procuror S.
A.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentanta reclamantului-recurent A. L., avocat D. E., lipsă fiind reprezentantul pârâtului-recurent.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 20 iulie, reclamatul-recurent a depus la dosar prin registratura instanței întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului declarat de pârât.
La termenul de azi, reprezentanta reclamantului-recurent depune la dosar delegația de reprezentare.
C., din oficiu, pune în discuția părților, natura căii de atac promovate de reclamant, având în vedere că acesta și-a intitulat calea de atac apel, deoarece prin art. X. din L.a nr. 202/2010 s-au adus modificări art. 4 din L.a nr. 2., în sensul introducerii unui nou alineat, prin care se stabilește că hotărârea tribunalului este supusă recursului care este de competența curților de apel, iar sentința atacată în prezenta cauză a fost pronunțată la data de 4 mai 2011, după intrarea în vigoare a L. nr. 202/2010, precum și faptul că potrivit prevederilor art. XXVI din aceeași lege, modificările se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare.
Reprezentanta reclamantului-recurent și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că raportat la prevederile legale, natura căii de atac formulată de reclamant este recursul iar nu apelul.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta reclamantului-recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat în scris, și în consecință modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată aferente fondului cauzei. Solicită respingerea recursului declarat de pârât ca fiind nefondat, pentru motivele arătate în întâmpinarea depusă la dosar.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. pune concluzii în sensul respingerii recursului declarat de reclamant ca fiind nefondat și solicită admiterea recursului declarat de pârât.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 344 din 1 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), s-a admis excepția prescripției cu privire la capătul de cerere având ca obiect despăgubiri și, în consecință:
S-a respins ca prescrisă cererea de obligare la plata de despăgubiri formulată de reclamantul A. L., împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice.
S-a admis cererea de constatare a caracterului politic și în consecință:
S-a constat caracterul politic al condamnării reclamantului la pedeapsa de trei ani închisoare corecțională prin D. nr. 613/(...) a T.ui M. pentru Unitățile M.S.S.
S-a respins cerere privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că din actele aflate în arhiva CNSAS și depuse în copie la filele 91-141 din prezentul dosar, a reieșit că reclamantul a fost arestat la data de (...), a fost încarcerat în Penitenciarul Gherla, de unde a fost eliberat la data de (...), fiind grațiată executarea restului de pedeapsă prin D. nr. 381 din 2 septembrie 1954.
Prin sentința nr. 141 din (...), pronunțată de T. M. O. în dosarul nr. 119/1953, numitul A. L., născut la data de (...), în Paris, Franța, fiul lui L. și I., a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională, 200 lei amendă și trei ani interdicție corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209 partea II lit. f C.
Prin decizia nr. 613 din (...) a T.ui M. pentru unitățile M.S.S., în urma admiterii recursului procurorului, a fost schimbată încadrarea juridică a faptei din delictul de uneltire prev. de art. 209 C., în infracțiunea de asociere pentru crime și delicte prev. de art. 315 C., fiind păstrată pedeapsa închisorii de 3 ani.
În sarcina reclamantului, care ulterior, la transcrierea actului său de identitate, a luat numele de A. L., identitatea sa neputând fi pusă la îndoială, rezultând din data, locul nașterii și numele părinților, care sunt identice (f. 86), instanțele militate au reținut că a făcut parte din asociația I.K.E.S. (organizația tineretului anticomunist din C.), care a redactat și răspândit manifeste subversive, cu scopul de a răsturna ordinea socială existentă.
Din conținutul acestor hotărâri judecătorești rezultă că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 1 alin. 3 din L.a nr. 2., privind constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului.
Potrivit art. 4 alin. 1 din L.a nr. 2., persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. 2, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. 3.
Față de actele depuse la dosar și de prevederile L. nr. 2. menționate anterior, instanța a admis primul petit din acțiunea reclamantului și a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului la pedeapsa de trei ani închisoare corecțională prin D. nr.
6. august 1953 a T.ui M. pentru Unitățile M.S.S.
În ceea ce privește cererea având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a condamnării, instanța a invocat, din oficiu, excepția prescripției.
Analizând această excepție, instanța a reținut următoarele:
Solicitarea de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri a fost întemeiată, inițial, pe art. 5 din L.a nr. 2. și apoi, după declararea ca neconstituțional a acestui text de lege, pe art. 998 Cod civil, D. U. a D. O. și C. E. a D. O.
Instanța a observat că, așa cum a reținut chiar și C. E. a D. O., în deciziile sale, statele sunt libere să reglementeze termene și proceduri speciale de urmat pentru valorificarea unor drepturi.
Potrivit art. 1 din D. L. nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege. T. general de prescripție este de 3 ani.
Art. 8 din același act normativ arată că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care a pricinuit-o.
În speță, atât paguba cât și cel care a pricinuit-o au fost cunoscute chiar din momentul condamnării. S.ul represiv care exista în R.ia până în 22 decembrie 1989 constituie un caz de forță majoră care a împiedicat reclamantul să formuleze o acțiune cum este cea de față, de aceea se poate aprecia că până la data de 22 decembrie 1989, cursul prescripției acțiunii în despăgubiri a fost suspendat.
Însă, din momentul în care regimul comunist represiv întreținut cu sprijinul Securității a fost înlăturat, nimic nu împiedica reclamantul săformuleze acțiunea în despăgubiri pentru suferințele morale cauzate prin măsurile abuzive ale acelui regim.
Recunoașterea caracterului abuziv al măsurilor represive la care au fost supuși foștii deținuți politici și persoanele persecutate în timpul regimului comunist a fost făcută de către S. R. cu mult înaintea adoptării L. 2., prin D.-L. nr. 1., astfel încât termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsurile represive luate de organele comuniste a început să curgă cel mai târziu de la data adoptării D.ui-L. nr. 1..
După încheierea termenului de 3 ani de la acea dată, nu se mai poate discuta de întreruperea termenului de prescripție prin acte normative ulterioare, întrucât cauza întreruptivă trebuie să intervină înăuntrul termenului.
Raportând data introducerii prezentei acțiuni ((...)), la momentul la care s-a născut dreptul la acțiune în despăgubiri, respectiv data intrării în vigoare a D.ui-L. nr. 1., rezultă că dreptul la acțiune în despăgubiri era prescris la momentul înaintării cererii de chemare în judecată.
Neexercitarea dreptului de a formula acțiunea în despăgubiri în termenul stabilit de lege face inutilă analizarea fondului, adică a faptului dacă prin condamnarea suferită în timpul regimului comunist au fost încălcate drepturile conferite prin C. europeană a drepturilor omului ori dacă sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 Cod civil.
Astfel fiind, în temeiul art. 137 Cod pr.civ coroborat cu art. 1 și art. 8 din D. nr. 167/1958, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în despăgubiri pentru prejudiciul moral și pe cale de consecință, a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamant având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral produs ca urmare a condamnării sale politice.
Ca urmare a respingerii petitului principal, având ca obiect despăgubiri, petitul având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării fiind formulat doar pentru justificarea despăgubirilor solicitate, instanța a respins și petitul accesoriu privind cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentințe a u declarat recurs în termen legal atât reclamantul, cât și pârâtul.
Prin recursul promovat de reclamant, acesta a solicitat modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii acțiunii în totalitate și obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului reclamantul a invocat următoarele:
Prima instanță în mod greșit a aplicat decizia nr. 1358/2010 a C. C., aceasta încălcând principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. 2, principiul egalității în drepturi în fața legii și a autoritățilorpublice, fără privilegii și fără discriminări, prev. de art. 16 și art. 21 din
C..
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul L. nr. 2., s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice, reclamanții fiind titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E. a D. O.
Se creează un caz de insecuritate juridică și se aduce atingere drepturilor garantate de art. 6 P. 1 din C. E. a D. O.
Reclamantul apreciază că decizia nr. 1358/2010 C. C. nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării, fiind aplicabilă eventual celor înregistrate ulterior pronunțării sale.
Adoptarea L. nr. 2. reprezintă o recunoaștere a S.ui R. a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus condamnări penale cu caracter politic.
În opinia recurentului, instanța de fond în mod greșit a admis excepția prescripției dreptului la acțiune. L. adoptată după 1989 și practica judiciară constantă a primilor ani de după revoluție, nu a permis acordarea de despăgubiri civile personalelor condamnate injust pentru motive politice. Nici D. nr. 1. nu a permis acordarea de despăgubiri morale sau materiale persoanelor care au suferit o astfel de condamnare. S. act normativ care a oferit posibilitatea acordării unor despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit a fot L.a nr. 2..
Prin adoptarea acestei legi s-a făcut o repunere în termenul legal de prescripție, pentru cererile privind acordarea de despăgubiri morale, termenul în care asemenea cereri pot fi introduse fiind de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii.
Un alt motiv de recurs vizează greșita respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
La data promovării acțiunii, aceasta era întemeiată pe o dispoziție legală în vigoare - art. 5 alin. 1 lit. a din L.a nr. 2. - astfel încât toate cheltuielile efectuate cu privire la demararea procedurii judiciare au fost justificate.
Reclamantul nu poartă nicio vină pentru situația de incertitudine legislativă creată în R.ia în urma publicării deciziei C. C. nr. 1358/2010 și nici pentru pasivitatea P.ului care nu a respectat termenul de 45 de zile în care putea modifica prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L.a nr. 2..
Prin recursul promovat de pârât, acesta a solicitat modificarea în parte a hotărârii, în sensul înlăturării constatării caracterului politic al condamnării reclamantului.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că în speță este vorba despre constatarea unei stări de fapt, acțiunea impunându-se a fi respinsă ca inadmisibilă.
Prin întâmpinarea formulată (f. 10-11) reclamantul a solicitatrespingerea recursului pârâtului ca nefondat.
Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate, curtea constată că cel promovat e către reclamant este fondat în parte, iar cel declarat de pârât este nefondat.
I. Recursul reclamantului.
Pronunțarea de către Curtea Constituțională a unei decizii prin care se constată neconstituționalitatea unui text legal produce consecințele expres prevăzute de art. 31 alin. 1 din L.a nr. 47/1992
(decizia este definitivă și obligatorie), și de art. 31 alin. 3 din același act normativ (încetarea efectelor juridice a dispoziției constatate ca fiind neconstituțională după 45 de zile de la publicarea deciziei dacă P.ul sau Guvernul, după caz, nu intervine pentru a pune de acord prevederile constatate ca fiind neconstituționale cu dispozițiile C.).
Reiese că aplicarea deciziilor C. C. urmează regimul special reglementat prin art. 31 din L.a nr. 47/1992, neputând fi asimilată cu aplicarea legii care, într-adevăr, este guvernată de principiul neretroactivității, cu excepțiile expres prevăzute.
Printr-o decizie anterioară - nr. 169/(...) - Curtea Constituțională, referitor la efectele deciziei prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale, a reținut următoarele:
„Deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes.
Dispozițiile art. 23 alin. (3) si (6) din L.a nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., republicată, își au reazemul constituțional in mai multe dispoziții constituționale, după cum urmează: a) Conform art. 145 alin. (2) fraza întâi, teza întâi, "Deciziile C. C. sunt obligatorii [...]". Întrucât aceste prevederi nu disting, rezultă că ele se aplică și deciziilor pronunțate în temeiul art. 144 lit. c) din C.. b) Potrivit alin. (1), "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări", iar conform art. 51, "Respectarea C., a supremației sale și a legilor este obligatorie". În lumina acestor două texte constituționale trebuie observat că, în măsura în care deciziile C. C. nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a C. C. - să nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepția a fost ridicată, dar, pe de altă parte, sa se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident că asemenea consecințe ar fi contrare:
- asigurării "respectării C." si a "supremației" acesteia (art. 51 din legea fundamentala).
De altminteri, Curtea Constituțională a reținut că, indiferent de orice argumente care, într-un fel sau altul, ar tinde la concluzia că deciziile C. C., pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor deneconstituționalitate, nu ar produce efecte erga omnes fac abstracție de imposibilitatea ca o prevedere legală a cărei neconstituționalitate a fost stabilita - in mod definitiv, pe căile si de către autoritatea prevăzută de C.
- să se mai aplice încă.
Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor C. C., pronunțate în baza art. 144 lit. c) din C., prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-si de drept efectele pentru viitor, si anume de la data publicării deciziei C. C. in Monitorul Oficial al R.iei, potrivit tezei a doua din fraza întâi a alin. (1) din C.. În urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe P.ul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstitutional. Dar aceasta nu însemnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia C. C. și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc in continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației C., potrivit din aceasta.
Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor C. C., prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalență cu situația în care nu este respectată o lege adoptată de P. ori o ordonanța emisă de G. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autoritățile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competențelor atribuite prin C., de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situație identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor alin. (3) din C., potrivit cărora "R.ia este stat de drept [...]". Altfel s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituțional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, in lumina dispozițiilor art. 11 si 20 din C., răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a C. C. poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. pentru apărarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale, în pronunțarea unei hotărâri a C.
Europene a D. O. împotriva S.ui R..";
D. prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei dispoziții nu poate fi asimilată legii și nici aplicarea acestora nu este similară: decizia C. C. este definitivă și obligatorie, aplicându-se de la data publicării tuturor litigiilor care au ca temei de drept dispoziția legală cu privire la care s-a constatat neconstituționalitatea, iar legea este obligatorie de la data intrării în vigoare, aplicându-se însă numai de la acest moment, neputând retroactiva.
Pentru aceleași considerente nici motivul de recurs vizând crearea unei situații de insecuritate juridică și de discriminare nu este întemeiat. D. prin care se constată neconstituționalitatea este obligatorie, aplicabilă și litigiilor în curs de judecată, consecința fiind aceea a înlăturării temeiului de drept din sistemul normativ, acesta neputând constitui fundament juridic al unei acțiuni.
În concluzie, în mod corect prima instanță a făcut aplicarea în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a C. C., respingând acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L.a nr. 2., în urma declarării acestuia ca neconstituțional.
Reclamantul arată că incidența excepției prescripției dreptului material la acțiune a fost greșit reținută, întrucât prin adoptarea L. nr.
2. persoanele care se încadrează în prevederile acesteia sunt repuse în termenul de a promova cereri privind acordarea de despăgubiri morale, acesta fiind de 3 ani de la data intrării în vigoare a L. nr. 2..
Se pune deci problema stabilirii unui moment de la care termenul de prescripție începe să curgă. În speță, ar fi profund inechitabil să se afirme că termenul de prescripție ar fi început să curgă din anul 1953, anul condamnării reclamantului sau de la data de (...) când acesta a fost eliberat sau de la orice dată anterioară momentului (...), chiar dacă prevederile art. 998-999 C. civil și dispoziții legale similare actualului art. 504 C.pr.pen., existau și în reglementarea epocii totalitare. Această inechitate derivă din temerea pe care toți cetățenii români au resimțit-o de-a lungul tuturor deceniilor de perioadă totalitară pentru viața, libertatea și securitatea persoanei lor și a familiilor.
Odată însă încheiată această perioadă istorică, această temere nu a mai existat, nemaiputând fi invocată ca impediment în promovarea de către orice persoană care s-a considerat victimă a regimului politic totalitar - inclusiv prin condamnare cu caracter politic - a unei acțiuni întemeiată pe prevederile dreptului comun, de obligare a statului la despăgubiri pentru daunele morale suferite.
Eliminarea oricărei temeri în a solicita despăgubiri este întărită prin faptul că pe lângă înlăturarea regimului totalitar, la scurt timp după acest eveniment, în anul 1990 s-a adoptat D. nr. 1., prin care s-au acordat despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată la (...), precum și celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri.
Așa cum corect s-a arătat în motivele de recurs, despăgubiri pentru daunele morale suferite în urma condamnărilor politice, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, puteau fi solicitate oricând, însă cu respectarea termenului prev. de art. 3 alin. 1 din D. nr.
167/1958.
Întrucât potrivit celor arătate, în perioada anterioară prăbușirii regimului totalitar o astfel de acțiune în mod obiectiv nu putea fi promovată, date fiind riscurile majore la care s-ar fi expus potențialulreclamant, echitabil este ca momentul de la care începe să curgă termenul prescripției extinctive să fie stabilit la o dată la care o persoană avea posibilitatea reală, concretă, efectivă de a promova o atare acțiune, fără a-și expune unui pericol iminent viața și sănătatea proprie sau a familiei.
Acest moment este considerat de către curte cel al intrării în vigoare a D.ui - lege nr. 1. - aprilie 1990 - termenul de prescripție împlinindu-se în aprilie 1993. În ipoteza în care reclamantul aprecia că pe lângă drepturile prevăzute de acest act normativ, este îndreptățit să beneficieze și de alte drepturi - inclusiv daune morale - avea posibilitatea de a le solicita.
Critica vizând greșita neacordare a cheltuielilor de judecată, este însă întemeiată, recursul urmând a fi admis pe acest aspect, în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., pentru următoarele considerente:
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr.
599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al R.iei, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Față de aceste considerente C. reține că în urma eliminării temeiului legal al acțiunii, prin admiterea excepției de neconstituționalitate, statul este în culpă procesuală dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției L. nr. 2., iar înlăturarea acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamantului, ci doar statului care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Dat fiind că există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, pe principiul echității, curtea apreciază că statul trebuie să suporte plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 500 lei, reprezentând onorariu avocat (f. 150-151 dosar fond).
II. Recursul pârâtului.
Critica vizând inadmisibilitatea constatării caracterului politic al condamnării nu este fondată.
Reclamantul justifică un interes pentru constatarea faptului că a suferit o condamnare politică, această posibilitate fiindu-i recunoscutăprin însăși dispozițiile L. nr. 2. cu privire la care decizia nr. 1358/2010 nu face referire.
În urma înlăturării temeiului de drept care conferea posibilitatea acordării daunelor morale, recunoașterea faptului că în perioada regimului totalitar cetățenii care s-au opus acestuia au suferit condamnări politice, constituie în prezent singura reparație morală ce poate fi conferită acestora.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de reclamantul A. L. împotriva sentinței civile nr. 344 din 1 aprilie 2011 a T.ui C. pronunțată în dosar (...), pe care o modifică în parte în sensul că obligă pârâtul la plata sumei de 500 lei în favoarea reclamantului reprezentând cheltuieli de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge recursul declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice împotriva aceleași sentințe.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 21 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
M.-C. V. T.-A. N. A.-A. C.
GREFIER M. T.
Red. MV dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: O.R.G.
| ← Decizia civilă nr. 2274/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1690/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
