Decizia civilă nr. 5158/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 5158/R/2011
Ședința cembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I.
JUDECĂTOR: A. C.
JUDECĂTOR: A. A. C.
GREFIER: C. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul M. M., precum și recursul declarat de pârâtul S. R.-MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. B.-N. împotriva sentinței civile nr. 1593 din 15 septembrie
2011 a T. B.-N. în dosarul nr. (...), privind și pe intimatul P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.
221/2009.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reclamantul recurent M.
M., personal, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 25 noiembrie 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamantului recurent, întâmpinare la recursul declarat de pârâtul recurent.
La data de 30 noiembrie 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului recurent întâmpinare prin care solicită constatarea nulității recursului formulat de către reclamantul recurent.
Reclamantul recurent arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reclamantul recurent solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, modificarea sentinței atacate în sensul obligării S.ui R. la plata daunelor morale și la plata daunelor materiale.
Consideră că și-a motivat recursul și nu este de acord cu admiterea excepției nulității invocate de către pârâtul recurent.
În ce privește recursul declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice solicită respingerea acestuia pentru motivele invocate prin întâmpinarea depusă la dosar.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției nulității recursului declarat de către reclamantul recurent, iar în ce privește recursul declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1593 din 15 septembrie 2011 a T. B.-N. a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul M. M.,împotriva pârâtului S. R. - prin Ministerul Finanțelor Publice - prin D. G. a F. P. B.-N., și, în consecință, pârâtul S. R. a fost obligat să plătească reclamantului suma de 3.000 lei cu titlu de despăgubiri, echivalentul celor două animale confiscate, fiind respinsă cererea de acordare de daune morale.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin S. penală nr.718/1958 pronunțată în dosar nr.493/1958 de T. M. al R. a III-a M. C., rămasă definitivă prin respingerea recursului prin D. nr.1. a T. S. al R. pronunțată în dosar nr.189/1958, antecesorul reclamantului, M. I. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire împotriva securității interne și externe a R. prev.de art.1 lit.";C"; comb. cu art.7 din D.199/1950 și art.157 Cod penal, acesta executând pedeapsa începând din 14 ianuarie 1958 și până la (...).
În conformitate cu art.2 al.1 din L. nr. 221/2009 constituie condamnarea cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru fapte săvârșite înainte de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar al.2 lit.";i"; prevede că, constituie de drept condamnarea politică pronunțată pentru faptele prev.în D.199/1950 pentru modif.L.16/1945 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea statului și propășirea economiei naționale.
În raport de aceste dispoziții legale, și a faptului că antecesorul reclamantului a fost condamnat pentru fapte prev.în D.199/1950, condamnarea acestuia constituie de drept condamnare cu caracter politic, ceea ce îl legitimează pe reclamant să solicite despăgubiri morale și materiale. Cu referire la temeinicia cererii de despăgubiri se reține că:
În conformitate cu art.5 al.1 lit.";a"; din L.221/2009 la cererea celui condamnat în condițiile art.2 al.2 din lege sau soțul, respectiv descendenții acestuia până la gr.al II-lea pot solicita instanței obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Capătul de acțiune privind acordarea daunelor morale a fost respinsă pentru următoarele considerente:
Prin D. C. C. nr.1358/(...) publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, disp.art.5 al.1 lit.";a"; din L.221/2009 au fost declarate neconstituționale, cu efectul inițial de suspendare și ulterior expirării termenului de 45 zile prev.de art.147 al.1 teza I-a din Constituție și, respectiv art.28 al.3 din L.47/1992 modificată, cu efectul de încetare a efectelor juridice așa cum prevăd aceleași texte legale.
Într-o asemenea situație, cererea reclamantului este lipsită de fundamentul de drept al acțiunii, iar instanței în lipsa acestui fundament îi este imposibil să aprecieze asupra temeiniciei acțiunii, ea, instanța neputând realiza silogismul necesar pronunțării oricărei hotărâri judecătorești.
În privința obligativității Deciziei nr. 1. a C. C. sunt de reținut disp. art. 147 al. 4 din Constituție și de art. 31 al. 1 din L. nr. 47/1992, modificată, care prevăd că la data publicării în Monitorul Oficial al R.iei, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Aceste dispoziții legale duc la concluzia că obligativitatea deciziei, fiind erga omnes, se impune și instanțelor judecătorești și au putere și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare.
De altfel, asupra caracterului și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională (D. nr. 186 din 18 noiembrie 1999, D. nr.
169 din 2 noiembrie 1999), stabilind că obligativitatea deciziilor C. C. pentru instanțele judecătorești decurge din principiul înscris în art. 51 din
Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea
Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.
În cauză nu se putea reține nici faptul că ar exista o denegare de dreptate în sensul art. 3 din Codul civil, întrucât ipoteza textului pertinentă cauzei nu este îndeplinită.
Astfel, instanța nu a refuzat judecata, ci se s-a pronunțat asupra cererii în contextul unei dispoziții legale, declarate neconstituționale în timpul procesului. Așadar ipoteza că legea nu prevede, nu este similară cu ipoteza existenței unei legi, dare care în cursul judecății este declarată neconstituțională.
Nici precizarea de acțiune făcută de reclamant înainte de dezbaterea în fond a acțiunii, potrivit căreia daunele morale sunt pentru suferințele proprii, care nu este o modificare de acțiune, întrucât și prin acțiunea introductivă reclamantul a solicitat despăgubiri sub forma daunelor morale în sumă de 250.000 Euro atât pentru condamnarea antecesorului său cât și pentru suferințele proprii, nu este întemeiată, aceasta întrucât dispozițiile art.5 al.1 nu reglementează o asemenea ipoteză de obținere de despăgubiri sub forma daunelor morale, respectiv atunci când, deși au existat suferințe ale reclamantului, ele nu sunt consecința directă a unei condamnări sau măsuri administrative, cu caracter politic, ci doar atunci când este o consecință indirectă a unei condamnări a unui membru de familie în grad de rudenie prevăzut de lege.
Faptul că în disp. art. 5 al. 1 se regăsește și legitimarea descendenților pentru solicitarea de despăgubiri, nu prezintă relevanță față de D. nr. 1. a C. C., care declară textul sus arătat, neconstituțional și pentru motivul că prin legitimarea descendenților s-a diluat scopul pentru care au fost introduse despăgubirile pentru daunele morale, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gr.II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daunele morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
În privința cererii de despăgubiri materiale, instanța având în vedere disp. art. 5 al. 1 lit.";b"; din L:221/2009, urmează a o admite în parte pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit disp. art.5 al. 1 lit.";b"; persoana care a suferit o condamnare cu caracter politic sau descendenții acesteia până la gr. al II-lea, pot solicita despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Din starea de fapt deja expusă rezultă neîndoios că reclamantul are legitimare procesuală activă privind solicitarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate urmare a condamnării antecesorului său, așa cum deja s-a arătat.
În ce privește cerința precizată de text, respectiv aceea că bunurile să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, instanța a constatat că este îndeplinită îndeplinită, contrar susținerilor din întâmpinarea pârâtului.
Astfel, în dispozitivul sentinței penale nr. 718/1958, prin care s-a dispus condamnarea antecesorului reclamantului, este menționat că
„conform art. 4 din D. nr. 1999/1950 și art. 25 pct. 6 Cod penal se dispune confiscarea în întregime a averii tuturor condamnaților cu respectarea disp. de c.f.";.
Anterior luării acestei măsuri a confiscării a cărei dată a fost 27 mai
1958, a fost luată măsura sechestrului asigurator la 20 martie 1958, asuprabunurilor imobile casă și teren și asupra bunurilor mobile una bivoliță și un vițel de bivol de cca. 6 luni, aparținând familiei celui condamnat, sens în care s-a întocmit un proces-verbal de sechestru asigurator. U. respingerii recursurilor prin D. nr. 1. a T. S. al R., a fost întocmit la 10 septembrie
1958, în baza acestei decizii, un nou proces-verbal de sechestru penal în care se consemnează aceleași bunuri.
Așadar, fiind îndeplinite cerințele disp. art. 5 al.1 lit.";b"; din L. nr.
221/2009, reclamantul sau familia lui, neprimind despăgubiri până în prezent, și nici nu le-au fost restituite, pentru cele două animale confiscate, instanța a admis cererea pentru suma de 3.000 lei.
În privința cuantumului despăgubirilor, instanța a reținut din probele administrate, respectiv declarațiile de martori, că valoarea de piață la zi a celor două animale este de 3.000 lei. Această valoare se coroborează cu valoarea celor două animale așa cum a fost apreciată prin procesul-verbal din 10 septembrie 1958.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal pârâtul
S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. B. N., solicitând în principal modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii în totalitate, iar în subsidiar, diminuarea cuantumului despăgubirilor materiale acordate.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 și art. 312 alin. 3 Cod proc.civ., recurenta a arătat următoarele:
Din dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 221/2009, rezultă că pentru a beneficia de dispozițiile acestui text de lege este necesar să se facă dovada măsurii de confiscare, fie prin sentința de condamnare, fie ca efect al măsurii administrative după caz, cât și a faptului că bunurile respective nu au făcut obiectul unei proceduri de restituire prevăzute de alte acte normative, respectiv L. nr. 1. și L. nr. 2.. Față de aceste cerințe, reclamanta nu a făcut dovada faptului că măsura confiscării din dispozitivul sentinței de condamnare a și fost pusă în executare.
Mai mult, instanța de fond reține în mod greșit că măsura confiscării este dovedită de sentința de condamnare și de procesul verbal din (...), pentru că instanța pune semnul egalității între măsura sechestrului asigurător dovedită d probele administrate în cauză și măsura confiscării nedovedită.
S. a fost atacată cu recurs și de către reclamantul M. M., care a solicitat modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii în totalitate.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., recurentul a arătat că față de suferințele suportate de familia lui, constând în suferințele fizice la care au fost supuși în faptul că dintr-o familie înstărită a devenit o familie lipsită de posibilități materiale de supraviețuire, în faptul că nu și-au putut continua studiile, că mama lor s-a îmbolnăvit grav, statul este dator să plătească daune morale, așa cum a solicitat prin acțiune, fără a se reține decizia nr. 1. a C. C. ca temei al respingerii acțiunii.
În declarația de recurs reclamantul a prezentat starea de fapt cu privire la daunele materiale solicitate, fără a aduce însă critici sentinței cu privire la acest aspect.
Prin întâmpinarea depusă pârâtul a solicitat în principal să se constate nulitatea recursului declarat de reclamant, iar în subsidiar, s-a opus admiterii recursului, invocând în sprijinul poziției sale deciziile nr. 1. și 1360/2010 ale C. C. a R.iei și faptul că în cauză nu s-a doveditconfiscarea celor două animale a căror contravaloare o solicită reclamantul.
Examinând recursul declarat de reclamant, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în baza art.304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358/(...), Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr. 221/2009 ca neconstituțional. La pronunțarea acestei decizii, curtea a reținut următoarele: S. R. a inițiat și adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada (...)- (...), prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite, precum și alte drepturi.
Astfel, în materia restituii bunurilor preluate de S. R. au fost adoptate
L. nr. 18/1991, L. nr. 169/1997, L. nr. 1/2000, L. nr. 112/1995, L. nr. 1., L. nr. 2., OUG nr. 83/1999, iar în ce privește reabilitarea persoanelor condamnate politic a fost adoptată OUUG nr. 214/1999. În ce privește acordarea altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit din punct de vedere moral și material ca urmare a persecuției politice supuse în regimul comunist cum sunt D.-L. nr.
1., OUG nr. 214/1999 și L. nr. 221/2009.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat. C. a mai reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din D.-L. nr. 1. nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății.
Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum și decizii din jurisprudența C. E. a D. O., curtea reține că în baza art. 5 alin. 1 lit. a din
L. nr. 221/2009, persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă"; în obținerea despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. 3 din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Existența celor două reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prev. de art. 14 din L. nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ.
Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională, reiese încă o dată incapacitatea S.ui R. de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancționată de C. E. a D. O. în cauza Faimblat împotriva R.iei), precum și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de C. E. a D. O. în cauza Păduraru împotriva R.iei, ceea ce denotă culpa exclusivă a S.ui R. în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional.
Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 221/2009, această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte
„erga omnes";, potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992.
Termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale în prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice.
În ce privește prezenta cauză, instanța va mai analiza și dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 221/2009 pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul avea un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O..
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamantului i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr.
1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-L. nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ.
Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C. E. a D. O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.
Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din
Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate afost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.
Examinând recursul declarat de pârâtul S. R., prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în baza art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 221/2009,
„persoana care a suferit o condamnare cu caracter politic sau descendenții acesteia până la gradul al doilea pot solicita despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, sau ca efect al măsurii administrative";.
Prin sentința penală nr. 718/1958 a T. M. C. rămasă definitivă prin respingerea recursului prin decizia nr. 1. a T. S. al RPR, antecesorul reclamantului, M. I. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 1 lit. c combinat cu art. 7 din D. nr. 199/1950 și art. 157 Cod penal.
Prin aceeași sentință s-a dispus confiscarea în întregime a averii condamnatului M. I., conform art. 4 din D. nr. 199/1950 și art. 25 pct. 6 din Codul penal. Anterior măsurii confiscării, la data de 20 martie 1958 s-a instituit sechestrul asigurător asupra tuturor bunurilor imobile, casă și teren și asupra bunurilor mobile, una bivoliță și un vițel de bivol de cca. 6 luni care au aparținut condamnatului și familiei lui (f. 124), iar la data de
27 mai 1958 a fost luată măsura confiscării acestor bunuri, conform procesului verbal din (...) (f. 117) în care se consemnează că „executorul judecătoresc a primit și a predat următoarele bunuri mobile și imobile, fosta proprietate a condamnatului M. I. din com. Teaca sat. P. : casă țărănească de locuit, grajd, fânaț, l bivoliță și un vițel de bivoliță";.
Prin urmare, susținerile pârâtului recurent că în cauză nu s-a dovedit confiscarea bunurilor a căror contravaloare a fost acordată de instanța de fond, sunt nefondate.
Cererea pârâtului cu privire la constatarea nulității recursului declarat de reclamant este nefondată, pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art. 306 alin. 1 Cod proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. 2. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 Cod proc.civ., dar și dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.
Aceste cerințe sunt îndeplinite în cauză, reclamantul invocând în sprijinul recursului său dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., în raport de care a formulat critici privind modul de judecată al instanței raportat la respingerea capătului de acțiune privind acordarea daunelor morale, având în vedere decizia nr. 1. a C. C..
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. M. și cel declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice - D. G. a F. P. B. N. împotriva sentinței civile nr. 1593 din (...) a T. B.-N. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER ANA I. A. C. A. A. C. C. B.
Red. CAA dact. GC
2 ex/(...) Jud.apel: N. N.
| ← Decizia civilă nr. 4848/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 2274/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
