Decizia civilă nr. 3454/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția Civilă, de M. și A. S., pentru Minori și Familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3454/R/2011
Ședința publică din 6 octombrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I.
JUDECĂTOR: A. C. JUDECĂTOR: A. A. C. GREFIER : C. B.
S-a luat spre examinare recursul formulat de reclamanții C. N. și D. I., împotriva sentinței civile nr. 341 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe intimații S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. C. și P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termen, a fost comunicat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că la data de 30 septembrie 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice întâmpinare prin care solicită respingerea recursului și judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
C U R T E A:
Prin sentința civilă nr. 341 din (...) a T.ui C. a fost admisă excepția prescripției cu privire la capetele de cerere având ca obiect despăgubiri și, în consecință, au fost respinse ca prescrise cererile de obligare la despăgubiri formulate de reclamantele C. N. și D. I., împotriva pârâtului S. R. prin M. F.
P.
Prin aceeași sentință, a fost respinsă cererea de constatare a caracterului politic al deportării, ca lipsită de interes și a fost respinsă dererea pentru obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că din actele aflate în arhiva CNSAS și depuse în copie la dosar, a rezultat că reclamantele au avut fixat domiciliul obligatoriu, pe termen nelimitat,împreună cu toată familia, în baza HCM nr. 337/1954, în sat C., comuna R., raion Brăila.
Instanța a reținut că potrivit art. 3 din L. nr. 2., constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocare, stabilirea de domiciliu obligatoriu etc., dacă au fost întemeiate pe unele acte normative enumerate expres în lege, între care se află și HCM nr. 337/1954. În consecință, nu se mai impune ca instanța să hotărască dacă măsura fixării domiciliului obligatoriu suferită de reclamante a avut sau nu caracter politic, acest fapt fiind stabilit prin lege. În consecință, această cerere urmează a fi respinsă ca lipsită de interes.
În ceea ce privește cererile având ca obiect despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamante ca urmare a măsurii stabilirii de domiciliu obligatoriu, instanța a invocat, din oficiu, excepția prescripției, reținând următoarele:
Solicitarea de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri a fost întemeiată, inițial, pe art. 5 din L. nr. 2. și apoi, după declararea ca neconstituțional a acestui text de lege, pe art. 998 Cod civil, L. 2., jurisprudența CEDO, C. E. a D. O., Constituția R. și art. 504, 506 C.pr.pen.
Instanța a observat că, așa cum a reținut chiar și C. E. a D. O., în deciziile sale, statele sunt libere să reglementeze termene și proceduri speciale de urmat pentru valorificarea unor drepturi.
Potrivit art. 1 din D. L. nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege. T. general de prescripție este de 3 ani.
Art. 8 din același act normativ, arată că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care a pricinuit-o.
În speță, atât paguba cât și cel care a pricinuit-o au fost cunoscute chiar din momentul condamnării. S.ul represiv care exista în R.ia până în 22 decembrie 1989 constituie un caz de forță majoră care a împiedicat reclamanții să formuleze o acțiune cum este cea de față, de aceea se poate aprecia că până la data de 22 decembrie 1989, cursul prescripției acțiunii în despăgubiri a fost suspendat.
Însă, din momentul în care regimul comunist represiv întreținut cu sprijinul Securității a fost înlăturat, nimic nu împiedica reclamantii să formuleze acțiunea în despăgubiri pentru suferințele morale cauzate prin măsurile abuzive ale acelui regim.
Recunoașterea caracterului abuziv al măsurilor represive la care au fost supuși foștii deținuți politici și persoanele persecutate în timpul regimului comunist a fost făcută de către S. R. cu mult înaintea adoptării Legii 2., prin D.-L. nr. 1., astfel încât termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsurile represive luate de organele comuniste a început să curgă cel mai târziu de la data adoptării D.ui-L. nr. 1..
După încheierea termenului de 3 ani de la acea dată, nu se mai poate discuta de întreruperea termenului de prescripție prin acte normative ulterioare, întrucât cauza întreruptivă trebuie să intervină înăuntrul termenului.
Raportând data introducerii prezentei acțiuni ((...)), la momentul la care s-a născut dreptul la acțiune în despăgubiri, respectiv data intrării învigoare a D.ui-L. nr. 1., rezultă că dreptul la acțiune în despăgubiri era prescris la momentul înaintării cererii de chemare în judecată.
Neexercitarea dreptului de a formula acțiunea în despăgubiri în termenul stabilit de lege face inutilă analizarea fondului, adică a faptului dacă prin condamnarea suferită în timpul regimului comunist au fost încălcate drepturile conferite prin C. europeană a drepturilor omului ori dacă sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998
Cod civil.
De asemenea, nici prevederile art. 504 - 506 C.pr.pen. nu sunt aplicabile în speță, întrucât acestea se referă la numite cazuri, în care, în urma rejudecarii, se stabilește prin hotărâre definitivă că nu a fost săvârșită fapta imputată ori că acea fapta nu există, fiind reglementată și o procedură specială. Atfel, conform art. 405 alin. 2 C.pr.pen, acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită în termen de un an de la rămînerea definitiva a hotărîrii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire.
Astfel fiind, în temeiul art. 137 Cod pr.civ coroborat cu art. 1 și art. 8 din D. nr. 167/1958, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în despăgubiri pentru prejudiciul moral și pe cale de consecință, a respins ca prescrise cererile formulate de reclamante având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral produs ca urmare a măsurii stabilirii de domiciliu forțat.
Ca urmare a respingerii petitelor principale, instanța a respins și petitul accesoriu privind cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal reclamanta, solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., recurenta a arătat că măsura luată împotriva familiei ei având ca obiect dislocare și stabilirea de domiciliu obligatoriu au caracter politic, astfel că respingerea acțiunii sub acest aspect este nelegală.
În ce privește cererea de acordare a daunelor morale, recurenta a arătat că raportat la dispozițiile art. 2 și 5 din L. nr. 2., are calitatea de persoană îndreptățită, că acordarea daunelor morale se justifică prin aceea că a executat o condamnare penală pe nedrept, pentru simplul fapt că erau rude cu un condamnat politic. Prin respingerea cererii ei, instanța de fond a încălcat prev. art. 20 și 21 din Constituția R., art. 1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O. art. 1, 4 și 16 din Constituția R., art. 14 din C. E. a D. O.
și art. 13 din Protocolul nr. 7 la C. E. a D. O.
Recurenta a mai criticat sentința atacată și cu privire la neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de promovarea acțiunii, arătând că instanța de fond în mod nelegal nu a acordat aceste cheltuieli și nu arată motivul pentru care a respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinarea depusă, S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului, arătând că acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 22172009, text de lege declarat neconstituțional prin decizia nr. 1. a C. C. a R., astfel că acțiunea reclamantei nu mai are suport legal.
În ce privește jurisprudența C.E.D.O. invocată de recurentă, intimatul a arătat că aceasta nu poate constitui prin ea însăși un temei de drept al acțiunii în justiție, că din însăși jurisprudența C.E.D.O. se desprinde tez potrivit căreia calificarea juridică a acțiunilor se face de judecătorul cauzeidupă regulile prevăzute de dispozițiile procesuale aparținând dreptului intern și nu în raport de jurisprudența unei instanțe.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este întemeiat în parte și în consecință, în baza art. 304 pct. 9
Cod proc.civ. și 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l admită în parte pentru următoarele considerente:
Cu privire la cererea de constatare a caracterului politic al deportării suferite de reclamante prin decizia M. nr. 1., curtea apreciază hotărârea instanței de fond ca legală, pentru următoarele considerente:
Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative.
Conform deciziei MAI nr. 1., reclamanta C. N. a fost deportată
(strămutată) împreună cu familia ei din Poșaga, jud. Alba și li s-a fixat domiciliul în R. Călmățui jud. Brăila.
Potrivit dispozițiilor art. 3 din L. nr. 2., constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative enumerate expres de lege, între care se află și HCM nr. 337/1954.
Cum decizia nr. 15229 a MAI a fost emisă în conformitate cu HCM nr.
337/1954, nu se mai impune ca instanța să hotărască dacă măsura fixării domiciliului obligatorul suferită de reclamante a avut sau nu caracter politic, aceasta fiind prevăzută de lege ca având de drept caracter politic.
În ce privește cererea având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale, întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., hotărârea instanței de fond este legală pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358/(...), Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr. 2. ca neconstituțional. La pronunțarea acestei decizii, curtea a reținut următoarele: S. R. a inițiat și adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada (...)- (...), prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite, precum și alte drepturi.
Astfel, în materia restituii bunurilor preluate de S. R. au fost adoptate
L. nr. 18/1991, L. nr. 169/1997, L. nr. 1/2000, L. nr. 11.95, L. nr.
10/2001, L. nr. 247/2005, OUG nr. 83/1999, iar în ce privește reabilitarea persoanelor condamnate politic a fost adoptată OUUG nr. 214/1999. În ce privește acordarea altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit din punct de vedere moral și material ca urmare a persecuției politice supuse în regimul comunist cum sunt D.-L. nr. 1., OUG nr. 214/1999 și L. nr. 2..
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat. C. a mai reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din D.-L. nr. 1. nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății.
Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum și decizii din jurisprudența C. E. a D. O., curtea reține că în baza art. 5 alin. 1 lit. a din
L. nr. 2., persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă"; în obținerea despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. 3 din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Existența celor două reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prev. de art. 14 din L. nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ.
Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională, reiese încă o dată incapacitatea S.ui R. de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancționată de C. E. a D. O. în cauza Faimblat împotriva R.), precum și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de C. E. a D. O. în cauza Păduraru împotriva R., ceea ce denotă culpa exclusivă a S.ui R. în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional.
Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes";, potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992.
T. de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziții legale în prezenta materie, compatibile cu Constituția este depășit, situație în care dispozițiile legale declarate neconstituționale au rămas fără efecte juridice.
În ce privește prezenta cauză, instanța va mai analiza și dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantele aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamantelor li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr.
1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-L. nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ.
Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C. E. a D. O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.
Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din
Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.
Reținând aceste considerente, raportat la deciziile C. C., sentința pronunțată de Tribunalul Cluj fără a aștepta expirarea termenului de 45 de zile este legală.
De altfel, prin D. nr. 12/(...) Curtea Constituțională, a stabilit că urmare a deciziilor C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010 dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Urmare declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din
L. nr. 2., reclamantele și-au precizat temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 998-999 C. civil.
Cu privire la acest temei juridic în raport de care instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă, curtea reține următoarele:
Conform prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite, prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât acest act normativ nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, est evident că termenul de prescripțieeste cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 Teza 1 din D. nr.
167/1958.
Așadar, în conformitate cu prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958, reclamantul ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civil, în termen de 3 ani, termen care a început să curgă de la momentul în care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Întrebarea care se pune în speță este aceea referitoare la momentul când reclamantul ar fi putut să promoveze acțiunea în justiție întemeiată pe art. 998 - 999 C. civil, pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată antecesorului ei.
În legătură cu acest moment, curtea apreciază că după data de (...) reclamantul era liber și putea să se adreseze unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, cu atât mai mult cu cât la data de (...) a fost adoptat D. - lege nr. 1., act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, la acel moment nemaiexistând nicio piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiată pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite de regimul comunist.
Chiar dacă acest act normativ nu conține nicio prevedere care să se refere expres la faptul că astfel de persoane, persecutate din motive politice se pot adresa instanței de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă a daunelor fizice și morale suferite, acest act normativ reprezintă un punct de pornire în a recunoaște că în perioada cuprinsă între 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, în R.ia au existat persoane persecutate din motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi: vechime în muncă, etc.
Acceptând că reclamantul nu a înțeles să se prevaleze de această posibilitate datorită inexistenței unor prevederi speciale în conținutul acestui act normativ, curtea apreciază că reclamantul a avut deschisă calea unei astfel de acțiuni și din momentul în care a intrat în vigoare Constituția R., care consacră în art. 21 alin. 1 și 2 accesul liber la justiție, prin precizarea că „. persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime"; și că „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept";.
Prin urmare, curtea constată că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă cel mai târziu din momentul publicării Constituției R. în
Monitorul Oficial, că nu se pune problema repunerii în termenul de prescripție prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2., aceasta fiind o lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O eventuală repunere în termenul de prescripție trebuie să rezulte în mod expres din lege, cerință care nu este îndeplinită, în cauză nefiind invocate niciuna din condițiile generale în materia repunerii în termenul de prescripție. I. că L. nr. 2. repune în termenul de prescripție ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice civile, așa cum rezultă din art. 6 al Convenției E. a D. O., instituția repunerii în termenul de prescripție având caracter excepțional.
Reclamantele și-au preciza acțiunea și pe prev. art. 504-506 C.proc. penală, fără a arăta motivele pentru care consideră că le sunt aplicabile dispozițiile acestor texte de lege. S. instanței de fond cu privire la acest temei de drept este legală pentru următoarele considerente:
Conform art. 504 C.proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, iar conform art. 405 alin. 2 Cod proc. penală, acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită în termen de 1 an de la hotărârea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de sub scoatere de sub urmărire penală. Față de starea de fapt din dosar și dispozițiile acestor texte, în mod legal a reținut instanța de fond că aceste prevederi nu sunt aplicabile în speță.
Motivul de recurs invocat de reclamante vizează cheltuielile de judecată cu privire la care pârâtul nu a fost obligat prin sentința civilă atacată.
Instanța de fond a reținut că, urmare respingerii capetelor de acțiune principale, urmează a fi respins și petitul accesoriu privind cheltuielile de judecată.
C. constată că hotărârea instanței de fond este nelegală sub aspectul neobligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamante pentru următoarele considerente:
În urma dispariției temeiului legal al acțiunii prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., S. este în culpă procesuală, dat fiind că acesta a provocat existența prezentului proces, introducerea acțiunii fiind datorată apariției Legii nr. 2., iar dispariția acestui temei legal nu se datorează în nici o măsură reclamanților, ci doar S.ui care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată.
Având în vedere că există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat din nou sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituțional și a născut pentru persoanele ce au formulat acțiuni doar speranțe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, pe principiul echității, curtea apreciază că statul trebuie să suporte plata cheltuielilor de judecată.
În consecință, curtea va admite în parte recursul declarat de reclamante, va modifica parțial sentința atacată în sensul că, în baza art. 274 Cod proc.civ., va obliga pârâtul să plătească reclamantelor suma de 400 lei cheltuieli de judecată la instanța de fond, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței de la f. 144.
Celelalte dispoziții ale sentinței atacate vor fi menținute.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de reclamantele C. N. și D. I. împotriva sentinței civile numărul 341 din 1 aprilie 2011 a T.ui C. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o modifică parțial, în sensul că obligă pârâtul să le plătească reclamantelor cheltuieli de judecată în sumă de 400 lei.
Menține restul dispozițiilor sentinței. D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 6 octombrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER ANA I. A. C. A. A. C. C. B.
Red. IA dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: O.R.G.
| ← Decizia civilă nr. 5021/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 3175/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
