Decizia civilă nr. 4894/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 4894/R/2011
Ședința oiembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A. A. C.
JUDECĂTOR: ANA I.
JUDECĂTOR: A. C. G.: C. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul M. N., precum și recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE-D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 1298 din 30 iunie
2011 a T. M. în dosarul nr. (...), privind și pe intimatul P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termen, au fost comunicate
și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin ambele motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ.
La data de 18 noiembrie 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamantului recurent M. N., note de ședință prin care solicită respingerea recursului declarat de către pârâtul recurent.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate.
C U R T E A
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul T. M. sub nr. (...), la data de (...), reclamantul M. N. a chemat în judecată în calitate de pârât S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-l oblige pe pârât la plata sumei de 150.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral și 200.000 lei despăgubiri materiale actualizate cu rata inflației, reprezentând contravaloarea actualizată a amenzii penale dispuse prin sentința penală nr. 4. a T. M. C.
La data de (...), reclamantul a depus la dosar precizare de acțiune,invocând drept temei juridic al acțiunii precizate și art. 998 - 999 Codul civil
și solicitând și constatarea caracterului politic al condamnării.
La data de (...), reclamantul a depus o nouă precizare de acțiune, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 179.147,80 lei reprezentând despăgubiri materiale actualizate cu rata inflației la data introduceriiacțiunii, până la data plății efective, reprezentând contravaloarea amenzii penale de 1.000 lei stabilită prin sentința 4..
Prin sentința civilă nr. 1298 din (...) pronunțată de Tribunalul
Maramureș în dosarul nr. (...) s-a admis în parte acțiunea civilă precizată, formulată de reclamantul M. N. în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
S-a constatat caracterul politic al condamnării pentru delictul de instigare publică prevăzut de art. 327 alin. 1 Cod penal, dispusă prin S. penală 469/(...), pronunțată de T. M. C.
A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 Cod civilavând ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamant de daune morale.
S-au respins capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului ladaune morale și despăgubiri materiale actualizate.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Condamnarea aplicată tatălui reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publică, prevăzută de art. 327 Cod penal este considerată de L. nr. 2. condamnare cu caracter politic și în temeiul art. 1 din L. nr. 2., tribunalul a constatat caracterul politic al acestei condamnări.
În ceea ce privește capetele de cerere privind obligarea pârâtului la daune morale pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, sunt de reținut următoarele considerente:
În au fost publicate Deciziile C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989.
Obiectul celor doua excepții de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
C. a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, observând și paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1..
C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ";În România, respectarea [...] legilor este obligatorie";, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin D.-lege nr. 1., și O. nr. 2., pe de o parte, și prin L. nr. 2., pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea L. nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de legecriticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
În ceea ce privește precizarea de acțiune din (...), sunt de reținut următoarele:
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor L. nr. 2., sunt de reținut următoarele: legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.
Prin principiul aplicării imediate a legii noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.
L. civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.
Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s- a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.
În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, numai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.
Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
De asemenea, este de reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi. Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
D. nr. 1. a C. C. prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2. este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și- au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția. Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicările ce decurg din aceasta asupra acțiunii pronunțate de reclamant. La momentul pronunțării prezentei sentințe nu mai există un temei juridic în L. nr. 2. pentru acordarea daunelor morale.
În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamanții și-au întemeiat ulterior cererea, prin precizarea de acțiune depusă la fila dosar, la data de
(...), respectiv, art. 998-999 Cod civil, tribunalul a constatat următoarele:
Art. 998 cod civil constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a
S.ui Român, nici în temeiul art. 35 din D. nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998-999 Cod civil, întrucât, S. Român nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S.ui Român, trebuie analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.civ.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat antecesorului reclamanților prin condamnare, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 Cod civil, S. Român fiind ținut, în opinia reclamanților, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, acțiuneatrebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 167/1958.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr.
167/1958, „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 167/1958.
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr.
167/1958, reclamanții ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998
- 999 Cod civil, în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanții au cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută, este de subliniat faptul că reclamanții au cunoscut atât paguba - ce i-a fost cauzată antecesorului lor
- cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. Român prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamanții nu puteau, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la nici un demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată antecesorului reclamanților.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamanții ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 Cod civil, pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată antecesorului lor, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
T. apreciază că după data de (...), reclamanții erau liberi să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat antecesorului lor, mai ales că, la data de (...), în Monitorul O. al României nr. 50/(...), a fost publicat D.-Lege nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).
Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în România au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi : recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie
1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei,indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc. .
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a D.ui-lege nr. 1., respectiv, (...), prezenta acțiune bazată pe art. 998-999 Cod civil, înregistrată la (...), fiind deci prescrisă extinctiv.
Acordarea de despăgubiri în temeiul art. 998-999 Cod civil nu este posibilă și din următoarele motive:
Așa cum rezultă din deciziile C. Europene a D. O. , nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. E. a D. O. a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și L. nr.
2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii C., în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a D. O.
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control de constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin urmare, se constată prin aceeași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, D.-lege nr. 1., republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada
6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1..
Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. E. a D. O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie
2002 în Cauza Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor
L. nr. 24/2000, republicată.
Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic
di fe ri t apl i cat pe rso anelo r care sol ici tă des păg u bi ri pen tru pre ju dici ul mo ral suferit
pri n con damn are es te dete rmi n at de cele ri tate a cu care a fost sol uțio n ată ce re re a de
către in stanțele de j u dec ată, pri n pron un țarea u nei ho tărâri ju dec ăto re ști de fi ni ti ve,
se con stată că S . a cre at o ine ch itate dat fi in d că pe rso anele ce au o bți nu t h o tărâri
j u dec ăto re ști i re vo cabile an te rio r de cl arări i ca n ec on sti tu țio n ale a di spo ziții lo r le g ale
i n ci den te și î n pre zenta cauză su n t în mo d e vi den t î n tr -o situ ație de avantaj care
i n du ce o si tu ație de di sc ri mi n are față de pe rso anele ale căro r pro ce du ri judiciare
su nt î ncă î n cu rs de des fășu rare .
Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie
2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, sunt aplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.
Față de aces te a se co nstată că și în situ ați a apari ției ace stei di sc rimi n ări prin
du rata di fe ri tă a pro ce du ril o r j u di ci are , re cl aman ții nu pot sol icita aco rdare a de
des păgu bi ri , având î n ve de re i zvo ru l disc ri min ări i .
Cu privire la stabilirea unui ase mene a crite riu , ale ato riu și ex te rio r con du i tei
pe rso anei , Cu rte a Con stitu țio n al ă mai reține că es te î n con tradi cție cu prin ci piul
eg ali tății în fața leg ii , co nsacrat de art. 16 al in . ( 1) di n Con sti tu ție, co n fo rm cărui a,
î n si tu ați i eg ale , tratamen tul juridic aplicat nu poate fi diferit.
A stfel , du rata pro ces ul ui și fin ali zare a ace stu i a depin d adese a de o se rie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau
nee xe rci tare a căilo r de atac pre văzu te de lege și al te î mpre ju rări care po t să î n târzie
sol u ți on are a cauzei . De ase mene a, nu ține seama de faptu l că, î n n u me ro ase
cazu ri , du rata proce selo r și , în con sec in ță, data rămân e ri i de fin iti ve a ho tărâri lo r
n u de pi nd nu mai de ati tu dine a pe rso anei care are astfe l de ce re ri sau de si tu ați i de
n atu ră o biec ti vă, ci se dato re ază un o r al te ci rcu mstan țe , care țin de o rg an i zarea
j u sti ției și de g radu l de î n cărcare a ro lu ri lo r i n stan țel o r ju dec ăto reș ti .
În cee a ce pri veș te mo dul de aco rdare a des păg ubi ril o r, reg le mentat pri n O.
de u rgen ță a G . n r. 6., C. o bse rvă exi ste n ța unu i tratame n t di sti n ct apl icat
pe rso anelo r î ndre ptățite l a de spăg ubi ri pentru con damn ări po li tice , î n fun cție de
mo me n tu l l a care i nstan ța de j ude cată a pro nu n țat h otărâre a de fi ni tivă - de și au
depus ce re ri în acel ași ti mp și au u rmat acee ași proce du ră pre văzu tă de L. n r. 2. -,
și co nsi de ră că ace sta es te dete rmin at de o se rie de ele men te ne pre văzu te și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
In sti tu i re a un ui tratame nt di sti n ct între pe rso anele î ndre ptăți te l a
des păgu bi ri pen tru con damn ări po li tice , în fu n cție de mo me n tul în care in stan ța de
j u dec ată a pro nu nțat h o tărâre a de fi ni ti vă, n u are o ju sti fi care o biec tivă și
re zo n abi l ă. În ace st sen s, Cu rte a Con sti tuți on al ă, prin D. nr. 599 din 14 aprilie
2009, pu bli cată în Mon i to rul O . al României, Parte a I, n r. 329 di n 18 mai 2009, a
statu at că vi ol are a pri n ci pi ul ui eg ali tăți i și ne di sc ri mi n ării exi stă atu nci când se
apl i că u n tratame nt dife re nți at u no r cazu ri eg ale , fără să ex iste o mo tivare o bie cti vă
și re zo n abi l ă, sau dacă ex istă o dispro po rție î n tre sco pul u rmări t pri n tratame n tul
i neg al și mi jl o ace le fo lo si te .
Î n ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect acordarea de daune materiale reprezentând amendă penală reactualizată, sunt de reținut
următoarele: Art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. arată că orice persoană care a
suferit condamnări cu caracter politic poate solicita obliga rea statului la
acordarea de des păgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor
confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu i -au fost
restituite sau nu a oținut despăgubiri p rin echivalent în co ndițiile altor legi
cu caracter reparat oriu. Art. 5 alin. 1 lit b din L. nr. 2. nu se referă la
amenzile penale st abilite prin hotărâ rea de condamnar e ci la bunuri
confiscate. Prin urmare și acest capăt de cerere va fi respins ca neîntemeiat.
Raportat la considerentele mai sus expuse, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă precizată, conform dispozitivului, a constatat caracterul politic al condamnării și a respins capetele de cerere vizând daunele morale și despăgubirile materiale.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat la 100 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat justificat cu chitanța depusă la dosar.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul M. N. șipârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de D. G. A F. P. M..
1.Prin recursul declarat de reclamantul M. N. s-a solicitatîn principal casarea sentinței civile nr. 1. a T. M., cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea cauzei pe fond, iar în subsidiar modificarea înparte a sentinței în sensul admiterii acțiunii formulate.
În motivare s-a arătat că instanța de fond face o analiză sumară și incompletă a temeiurilor de drept invocate, cererea de chemare în judecată nefiind analizată prin prisma tuturor temeiurilor de drept invocate, respectiv art. 1 din L. nr. 2., D. Universală a D. O., C. E. a D. O., Tratatul de P., jurisprudența C..
H. pronunțată este nelegală și raportat la dispozițiile art. 129 alin. 5
C.pr.civ., în baza temeiului de drept invocat instanța de fond având obligația de a lămuri cauza sub toate aspectele pentru o cunoaștere temeinică șicorectă a situației de fapt în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
În mod greșit instanța de fond constată prescripția dreptului la acțiune. Prin L. nr. 2. ale cărei dispoziții sunt de imediată aplicare recurentul a fost pus în termenul general de prescripție de 3 ani, conform dreptului comun chiar în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din
L. nr. 2. au fost declarate neconstituționale, încetându-și efectele.
D. nr. 1. a C. C. nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării, ci doar cauzelor înregistrate ulterior pronunțării sale. La data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la acțiune și o speranță legitimă în sensul jurisprundenței C., legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului. În acest sens este și jurisprudența C., hotărârea pronunțată în cauza Belcic c. Croația.
În condițiile în care alte instanțe de judecată, respectiv C. de A. O., s- a pronunțat în sensul admiterii pretențiilor formulate, prin respingerea acțiunii recurentului s-a încălcat principiul aplicării unitare a legii consacrat de C. E. a D. O.
Principiul neretroactivității legii civile este consacrat de art. 1 din
Codul civil și art. 15 alin. 2 din Constituția României.
S-a invocat și Procolul nr. 12 la C. privind interzicerea discriminării.
În ceea ce privește daunele morale s-a arătat că s-a dovedit condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate în temeiul art. 327 alin. 1
Cod penal, în privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor existând criterii stabilite de practica instanței supreme și jurisprudența C., criterii care trebuie avute în vedere.
S-a invocat de asemenea încălcarea art. 5 din D. Universală a D. O., art. 3 din Tratatul de P. încheiat la (...), a prevederilor Constituției României din 1948, a art. 2 și 3 din C. E. a D. O., art. 52 din Constituția României.
În ceea ce privește despăgubirile materiale constând în suma achitată cu titlu de cheltuieli de judecată, actualizată s-a arătat că această sumă intră în categoria bunurilor incorporabile care au ieșit din patrimoniul condamnatului în mod forțat, incluzându-se în categoria bunurilor confiscate.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 312 raportat la art. 304 pct.
8 și 9 și art. 3041 C.pr.civ.
2.Prin recursul declarat de către pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, respectiv a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării.
În motivare s-a arătat că defunctului M. Iosif i-a fost aplicată o condamnare cu caracter politic, infracțiunea prevăzută de art. 327 Cod penal fiind considerată astfel de L. nr. 2..
Celelalte considerente menționate în cererea de recurs susțin soluția instanței de fond de respingere a cererii de acordare a daunelor morale și materiale, invocându-se decizia nr. 1. a C. C..
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041
C.pr.civ.
Analizând recursurile declarate de către reclamantul M. N. și cel declarat de către pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICEprin D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 1298 din 30 iunie 2011 a T.
M., C. reține următoarele:
Reclamanta a solicitat în principal casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea cauzei pe fond.
Din considerentele sentinței recurate rezultă că instanța de fond a analizat fondul cauzei și a respins în parte acțiunea ca nefondată și nu ca inadmisibilă, situație în care nu se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Reclamata și-a fundamentat inițial acțiunea pe dispozițiile art. 1, 4 și
5 din L. nr. 2., iar ulterior reclamantul a arătat că își completează temeiul de drept al acțiunii, invocând dispozițiile art. 998-999 C. civil, art.35 din D. nr.31/1954, art.52 din Constituție, Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza Dictaturii Comuniste din România, Rezoluția nr. 1096/1996 a A. P. a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481/2006 a A. P. a Consiliului Europei, privind necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare, D. asupra principiilor de bază ale justiției privind victimelor infracțiunilor și abuzului de putere adoptată de A. G. a ONU prin rezoluția nr. 4., D. de la V., a A. P. a O. pentru Securitate și Cooperare în Europa din 2009, precum și jurisprudența C. Europene a D. O.
După cum rezultă din cele mai sus reținute, reprezentanta reclamantei a invocat ca temei legal al acțiunii în despăgubiri atât dispozițiile L. nr.2. cât și dispozițiile generale în materia răsputerii civile delictuale, precum și o serie de acte adoptate de instituții internaționale.
Nu este fondată critica reclamantei potrivit căreia instanța nu a analizat cererea de chemare în judecată prin prisma tuturor temeiurilor de drept invocate.
T. a arătat că nu pot fi acordate daune morale pentru prejudiciul suferit de reclamant în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. pentru că aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale.
Apoi a fost analizată cererea reclamantului întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, art. 998-999 C. civil, art.35 din D. nr.31/1954 însă și raportat la dispozițiile art. 1 și 3 din D. nr.
167/1958, care reglementează prescripția în materia acțiunilor patrimoniale.
Instanța a analizat și celelalte temeiuri de drept invocate, concluzionând în sensul că nu există dispoziții în dreptul intern sau internațional care să poată constitui temei de drept al acțiunii. În lipsa opțiunii statului de a acorda despăgubiri, acesta nu poate fi obligat la acordarea acestora. Actele normative internaționale invocate de reclamant stabilesc principii de condamnare internațională a crimelor regimurilor comuniste totalitare, însă nu stabilesc modul în care aceste state vor repara prejudiciul creat propriilor cetățeni, ca urmare a abuzului de putere, urmând ca măsurile reparatorii să fie alese de fiecare stat.
Nu este deci fondată critica potrivit căreia instanța nu a respectat dispozițiile art. 129 al. 5 C.Pr.Civ. deoarece a analizat fiecare cerere cu care a fost investită și a răspuns tuturor argumentelor invocate de reclamant.
În ceea ce privește solicitarea subsidiară de modificare a sentinței și admitere a acțiunii, curtea apreciază că nici acest motiv subsidiar de recurs nu este fondat.
Reclamantul a invocat faptul că decizia nr. 1. pronunțată de C. C. nu era aplicabilă cauzelor aflate pe rol, ci eventual cauzelor înregistrate ulterior pronunțării sale. Dispozițiile art. 31 din L. nr. 47/1992 stipulează faptul că decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege este definitivă și obligatorie, iar dela data publicării în Monitorul oficial, deciziile sunt opozabile erga omnes, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. 4 Constituție.
Așadar, la data publicării deciziei de neconstituționalitate, reclamanta nu avea o hotărâre irevocabilă, ci acțiunea se afla pe rolul tribunalului, nefiind pronunțată sentința. Întrucât dispozițiile legale în baza cărora reclamantul a promovat acțiunea au fost declarate neconstituționale, judecătorul era obligat să aplice dispozițiile deciziei de neconstituționalitate, potrivit normelor legale mai sus arătate.
Dispozițiile deciziei 1. nu au fost aplicate cu încălcarea principiului neretroactivității, întrucât acest principiu vizează aplicarea legii civile și nu aplicarea unor decizii ale C. C., care au alt regim juridic, după cum reiese din L. nr. 47/1992.
Jurisprudența în materie a fost constantă, în sensul că dispozițiile declarate neconstituționale au produs efecte asupra tuturor cauzelor înregistrate în instanță, dând eficiență efectului „erga omnes"; deciziilor C. C. de la data publicării acestora.
De altfel, în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și
Justiție prin decizia nr.12/(...), fiind admis recursul în interesul legii și stabilindu-se că urmare a deciziilor C. C. nr.1. și 1360/2010 dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din L. nr.2. și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul O..
Se constată că în mod corect a apreciat instanța de fond că dreptul la acțiune este prescris raportat la precizarea temeiului de drept al acțiunii, respectiv art. 998 C.civil, soluția fiind amplu motivată și din această perspectivă.
Sunt incidente în cauză prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958, respectiv dreptul la acțiune a început să curgă în anul 1990, anul intrării în vigoare a D.ui -Lege nr.1., act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la (...) precum și a celor deportate în străinătate sau constituite în prizonieri, la acel moment nemaiexistând nici o piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiate pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite în perioada regimului comunist, pagube referitor la care s-a apreciat că nu au fost reparate prin măsurile dispuse prin acest decret lege.
Prin adoptarea D.ui Lege nr. 1. intrat în vigoare la 9 aprilie 1990 s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor la care au fost supuse unele persoane în perioada următoare datei de 6 martie 1945, perioada detenției fiind considerată vechime în muncă, respectiv 1 an de detenție constituind 1 an și 6 luni vechime în muncă. Totodată, persoanelor condamnate politic li s-a acordat și o îndemnizație lunară de 200 lei/pe an de detenție. Prin același act normativ foștilor condamnați politic li s-a acordat numeroase alte drepturi, astfel cum s-a reținut de către tribunal.
Totodată, din considerentele Deciziilor nr. 1. și 1360/2010 ale C. C. reiese că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice au fost adoptate mai multe acte normative, art.4 din D. lege nr. 1. republicat și art.5 alin.1 lit.a din L. nr. 2. având aceeași finalitate, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate sau constituite prizonieri. Diferența constă doar în modalitatea de plată, respectiv prestații lunare sau o sumă globală. În consecință, în mod corect a apreciat instanța de fond că dreptulla acțiunea întemeiată pe dreptul comun nu s-a născut la apariția L. nr. 2. atâta timp cât anterior, persoanelor condamnate politic li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru daunele morale.
Acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.998,999 C.civ. ar fi oricum nefondată, astfel cum a arătat instanța de fond, având în vedere considerentele C. C. din decizia nr.1., considerente care nu vor fi reluate în prezenta decizie. Aceste considerente au fost analizate și apreciate ca fiind pertinente de către tribunal, aprecierea C. fiind în același sens, adică că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a repara prejudiciile de genul celor invocate de reclamanți.
De asemenea instanța de fond a analizat acțiunea și din perspectiva actelor internaționale și a practicii C., concluzionând în același sens, adică că nu se poate reține în sarcina statului vreo obligație de reparare a prejudiciilor cauzate în perioada regimului comunist.
Obligația statului nu poate fi decât una morală, rămânând la latitudinea sa modalitatea pe care înțelege să o aleagă în vederea reparării acestor prejudicii. Ori, în condițiile în care după anul 1989 a fost adoptat în acest sens D.-Lege nr.1., se poate aprecia că statul a acționat deja în ceea ce privește repararea prejudiciilor cauzate de fostul regim comunist, acesta fiind motivul pentru care noua lege care se referă la aceeași problemă, L. nr.2., a fost declarată neconstituțională în partea referitoare la repararea prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri bănești.
Stabilindu-se în sens contrar, adică al existenței unei obligații a statului de reparare a acestor prejudicii cauzate de fostul regim comunist având în vedere principiile răspunderii civile delictuale, indiferent de opțiunea statului, s-ar ajunge la situația în care statul democrat ar fi considerat răspunzător de toate faptele organelor statului comunist săvârșite anterior anului 1989, trebuind să răspundă material, deși practic este vorba despre un întreg context istoric, context istoric care nu poate da naștere unei răspunderi civile a statului decât în situația în care acesta optează în acest sens.
Nu sunt fondate criticile reclamantului potrivit cărora prin sentința pronunțată au fost încălcate dispozițiile art. 1 din protocolul nr. 1 la C. E. a D. O.
La data intrării în vigoare a L. nr. 2. reclamanta nu avea un „bun"; sau „o speranță la bun"; în sensul jurisprudenței C. E. a D. O. generate de aplicarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C. pe care să îl prezerve sau să îl confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărârea judecătorească pe care să o execute după momentul rămânerii ei definitive în apel.
Pe de altă parte, în considerentele deciziei nr. 1. Curtea
Constituțională a analizat cererile reclamanților și din perspectiva speranței la bun, constatând că în cauzele înregistrate, reclamanții nu au dobândit o
„speranță la bun";, instanțele nemaiavând posibilitatea să mai analizeze din altă perspectivă această noțiune.
Reclamantul nu este discriminat în raport cu alte persoane în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 12 la C., deoarece toți reclamanții aflați în situația lui beneficiază de același tratament juridic.
Nu se poate pune problema săvârșirii unui abuz sau a unei discriminări prin aplicarea deciziei C. C., raportat la considerentele anterioare, atâta timp cât dispoziția referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate, acest lucru fiind reținut și de C. E. a D. O.(Cauza Slavov
și alții contra Bulgariei). În această hotărâre se apreciază că eventualele efecte negative pentru una sau alta dintre părțile proceselor aflate pe rol, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept, neputându-se pune problema încălcării art.1 din Protocolul nr.1 la C. și în consecință nici a art.14 din C., simpla posibilitate recunoscută prin lege de a obține despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut neavând semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.
Faptul că alte instanțe de judecată au o altă practică în cazuri similare nu este un argument suficient de puternic pentru ca instanța să procedeze identic, deoarece practica judiciară nu constituie izvor de drept, iar sarcina de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii revine Înaltei Curți de C. și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 126 al. 3 din Constituție.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate, curtea constată că în mod corect instanța de fond a respins și această cerere.
Teza potrivit căreia suma de 1000 lei reprezentând cheltuieli judiciare reprezintă bunuri incorporale care au ieșit din patrimoniul reclamantului în mod forțat pot fi incluse în categoria bunurilor confiscate, tinde să modifice noțiunea de bunuri confiscate prevăzută de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2.. În considerentele deciziei C. C. nr. 1557/2010 legiuitorul a apreciat că modificarea și completarea textelor de lege intră în competența legiuitorului și nu a instanței, care, nu poate pe bază de interpretare să modifice o noțiune expres prevăzută de un act normativ.
2.Neîntemeiat se apreciază a fi și recursul declarat de pârâtul S. R. Singura critică referitoare la sentința pronunțată de tribunal care se poate desprinde din motivarea incoerentă a motivelor de recurs, se referă la caracterul politic al condamnării dispuse împotriva antecesorului reclamantului M. N., defunctul M. Iosif, fiind vorba despre o condamnare care are de drept caracter politic.
Faptul că instanța de fond a constat prin dispozitivul sentinței atacate caracterul politic de drept al condamnării dispuse prin sentința penală, în condițiile în care pârâtul nu contestă acest caracter, nu poate fi apreciat ca fiind un motiv pertinent de recurs, critica fiind practic lipsită de orice interes din perspectiva pârâtului.
Având în vedere că nu se verifică criticile de nelegalitate invocate de părți, în temeiul art. 312 alin.1 Cod proc.civ., curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. N. și cel declarat de către pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 1298 din 30 iunie 2011 a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o va menține ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. N. și cel declarat de către pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 1298 din 30 iunie 2011 a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 24 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTOR,
JUDECĂTOR,
A. A. C. ANA I.
A. C.
G., C. B.
Red.A.C./dact.L.C.C.
2 ex./(...)
Jud.fond: Țiplea D.
| ← Decizia civilă nr. 219/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 3310/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
