Decizia civilă nr. 941/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R.IA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 941/R/2011
Ședința publică din 11 martie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A.-A. P. JUDECĂTORI: C.-M. CONȚ
I.-D. C. GREFIER : A. A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. G., împotriva sentinței civile nr. 6601 din (...) a T.ui S. pronunțată în dosar nr.
(...), privind și pe pârâtul intimat S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, R. PRIN D. G. A F. P. A J. S., având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent personal și reprezentantul pârâtului intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamantul B. G. a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și de timbru judiciar în baza art. 4 alin. 4 raportat la art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care C. constată că la data de (...) pârâtul intimat a înregistrat la dosar întâmpinare, în două exemplare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală, iar în temeiul art. 242 alin. 2 C.pr.civ., solicită judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Instanța înmânează reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. un exemplar din întâmpinarea pârâtului intimat.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. asupra recursului declarat de reclamant.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea recursului în parte, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca nefondată.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că hotărârea instanței de fond este nelegală pentru că acțiunea reclamantului a fost respinsă ca inadmisibilă, însă instanța de fond trebuia să soluționeze cauza pe fond și nu pe excepție.
C U R T E A
Prin sen tinț a c iv il ă nr. 6601/(...), pronunț ată de T ribun alul S ăl aj î n dosar nr. (...), s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul B. G., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 Euro, în echivalent în lei, cu titlu de daune morale; s-a respins cererea având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că, așa cum rezultă din fișa matricolă penală, depusă în probațiune, reclamantul a fost condamnat la 13 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 209 C., prin sentința penală nr. 500/1959 a T.ui M. T., fiind arestat la data de (...) și eliberat din detenție după o perioadă de 5 ani.
Reclamantul și-a întemeiat prezenta acțiune, având ca obiect repararea prejudiciului moral încercat în urma acestei condamnări penale, pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2..
Însă, prin D. C. C. nr. 1358/(...), s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. sunt neconstituționale.
În aceste condiții, ca urmare a declarării ca neconstituțional a textului art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., care prevedea dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, această prevedere legală și-a încetat existența, situație în care acțiunea reclamantului este inadmisibilă, urmând a fi respinsă.
Întrucât pârâtul nu a căzut în pretenții, în temeiul art. 274 C., se impune respingerea cererii reclamantului, pentru obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Împ o tr iv a aces te i sen tințe a decl ar at recur s, î n termen legal, reclamantul B. G., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate ca fiind nelegală, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în fața instanței defond, pentru cercetarea și dezbaterea fondului.
În motivarea recursului, s-a arătat că instanța de fond a respins acțiunea fără a intra în cercetarea fondului, raportându-se în mod exclusiv la D. nr. 1. a C. C., decizie care, în opinia recurentului, încalcă principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituție.
Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul L. nr. 2. nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice, iar modificarea legislației pe parcursul unui proces este în contradicție cu drepturile și libertățile fundamentale ale omului, reglementate prin C. E. a D. O., norme care vizează dreptul la un proces echitabil.
S-a arătat de către recurent că R.ia este singurul stat fost comunist, membru al C.ui Europei și al U.E. în care victimelor regimului totalitar comunist li se refuză acordarea de compensații bănești.
Încercarea G., a legiuitorului sau a C. C. de a limita sau desființa dreptul la primirea de daune morale de către cei care au suferit condamnări pe timpul regimului comunist, drept recunoscut prin apariția L. nr. 2., în timpul procesului, este un abuz.
Tot în motivarea recursului s-a invocat jurisprudența C.E.D.O., concluzionându-se în sensul că, aplicând direct C., potrivit principiuluipreeminenței sale, consacrat în art. 20 alin. 2 din Constituția R., precum și jurisprudența C.E.D.O., în cauză pot fi acordate direct daunele morale solicitate.
Pr in în tâmp in are a f or mul ată în c auz ă, p âr âtul in timat S . R. pr in
M in is terul F in anțelor Pu blice prin D. G. a F. P. S., a solicitat respingerearecursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, cu motivarea că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. au fost declarate neconstituționale prin D. nr. 1358/(...), iar mai apoi prin D. nr.
1360/(...) ale C. C., astfel încât instanța de judecată trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. S-a mai arătat de către intimat că prejudiciul suferit de reclamanți în perioada anilor cât au fost strămutați, unde este cazul, a fost suficient reparat în temeiul Decretul-lege nr. 118/1990.
Recursul este fondat în parte.
Reclamantul a sesizat instanța T.ui S. cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., având ca obiect obligarea pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 250.000
Euro în echivalent în lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea pronunțată de către Tribunalul Militar Timișoara prin sentința penală nr. 500/1959, prin care a fost condamnat la 7 ani muncă silnică pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 C.
Prin aceiași cerere reclamantul a solicitat obligarea pârâtului, în temeiul art. 274 C., la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că infracțiunea pentru care a fost condamnat constituie, de drept, conform art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr.
2., condamnare cu caracter politic.
Prin urmare, singurul petit cu care reclamantul a învestit instanța a fost cel având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, petit care a fost întemeiat exclusiv pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2..
Însă, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. a fost declarat neconstituțional prin D. C. C. nr. 1358/(...).
Astfel, prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin
Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, reținându-se în considerentele acestei decizii că
L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.
Art. 147 din Constituția R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*)
(modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor șidându-se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele :
„ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C..
(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile C. C. se publica în Monitorul Oficial al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr.
177/2010 pentru modificarea și completarea L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :
„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.
(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
(4) Deciziile pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două
Camere ale P.ului, G. și instanței care a sesizat Curtea Constituțională.
(5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";
Din coroborarea art. 147 din Constituția R. Revizuită cu art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..
Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiileconstituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice.
Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza L. nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
Susținerea reclamantului recurent, conform căreia, instanța poate să aplice direct C. și să admită astfel cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor morale solicitate, nu poate fi primită, motivat pe următoarele considerente:
În primul rând, reclamantul recurent și-a întemeiat cererea introductivă de instanță exclusiv pe prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr.
2., și abia în fața instanței de recurs - după pronunțarea de către C. a deciziilor nr. 1354/2010 și 1. - a invocat un nou temei juridic al cererii sale, respectiv, dreptul la un proces echitabil, consacrat în art. 6 C.E.D.O.
Or, această invocare a unui nou temei juridic al cererii de chemare în judecată, pentru prima dată prin memoriul de recurs, intră sub incidența excepției inadmisibilității, reglementată de art. 316 C., coroborat cu art. 294 alin. 1 C. proc. civ., texte legale care în mod imperativ prohibesc schimbarea cauzei juridice ori a obiectului cauzei în recurs.
În al doilea rând, este adevărat că art. 148 alin. 2 din Constituție consacră principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul intern, întrucât prevede că "tratatele constitutive ale Uniunii Europene" și "celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu" au prioritate față de
"dispozițiile contrare din legile interne", dar nu este mai puțin adevărat că instanța de apel nu are posibilitatea la acest moment să analizeze conformitatea unei prevederi din dreptul național - declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională a R. - cu anumite dispoziții comunitare, - care nici nu au fost invocate procedural, în fața primei instanțe, de către reclamant - respectiv, să înlăture aplicarea unei norme juridice interne, în favoarea unei norme comunitare, dat fiind că această normă juridică internă și-a încetat efectele juridice în conformitate cu prevederile art. 147 din Constituție.
Este nefondată susținerea reclamantului recurent, conform căreia doar în R.ia victimelor regimului totalitar comunist li se refuză acordarea de compensații bănești, având în vedere că legiuitorul român de după anul
1989 a încercat, prin mai multe acte normative adoptate de-a lungul timpului, să repare nedreptățile cauzate propriilor cetățeni de statul comunist în perioada anterioară anului 1989.
Astfel, în materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, prin fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la restituirea terenurilor, iar prin nr. 1. pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor L. fondului funciar nr. 18/1991 și ale L. nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 8 din
12 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii integrale în natură. Totodată, prin nr. 1. pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cumodificările ulterioare, apoi prin nr. 1. privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989, republicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, a fost stabilit dreptul la restituire în natură, iar în măsura în care aceasta nu este posibilă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă. nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 653 din 22 iulie
2005, cu modificările și completările ulterioare, a unit procedurile administrative de restituire a bunurilor vizate de legile menționate mai sus.
De asemenea, cetățenii aparținând minorităților naționale au beneficiat de reglementări speciale în materia restituirii proprietăților, potrivit Ordonanței de urgență a G. nr. 8. privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din R.ia, republicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005.
În raport de toate aceste reglementări, C. constată că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
În ceea ce privește persoanele condamnate politic sau persecutate din motive politice de regimul comunist, C. constată că, în materia acordării altor drepturi acestor categorii de persoane, există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.
Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr.
118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 631 din 23 septembrie
2009, prevederile Ordonanței de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, prevederile L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu ( 4 din Decretul-lege nr.
118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat
(autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale ( 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale depsihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit ( 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2.]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile L. nr. 1. [. 5 alin. (1) lit. b) din L. nr. 2.]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [. 5 alin. (1) lit. c) din L. nr. 2.].
Așa cum a statuat în mod obligatoriu și Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării P.are a C.ui Europei.
C. apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
De altfel, C. E. a D. O. a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, instanța de la S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, C. E. a D. O. a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (H. din 23 noiembrie
2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Ungariei, prin H. nr. 1 din 8 februarie 1995, stabilind că măsura compensăriiprevăzută de A. nr. X. din 1992, care reglementa acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, C. constată, în deplin acord cu jurisprudența C. C. și a
C. Europene, că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și nr. 2., având același scop, contravenind astfel dispozițiilor L. nr. 24/2000.
C. reține, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de 4 din Decretul-lege nr.
118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Pe de altă parte - așa cum a statuat și Curtea Constituțională - , prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății.
Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Totodată, astfel cum a statuat și C. E. a D. O., tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă"
(astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a C. Europene a D.
O.) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la S. - de exemplu, prin H. din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
Totodată, prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza
Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare laobținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea Constituțională a statuat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
C. observă că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către C. E. a D. O.
Această problemă a legislației incoerente și ineficiente a R. în materia restituirilor a fost menționată și de C. E. a D. O. prin H. din 9 decembrie
2008, în Cauza Viașu împotriva R..
Or, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din nr. 2. sunt lipsite de claritate și previzibilitate, conducând la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă a normei juridice și o încălcare, totodată, a principiului legalității.
Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C. Europene a D. O. (H. din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, H. din 23 noiembrie
2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, H. din 8 iulie 2008 în
Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei).
Constatându-se, așadar, că în prezent, nu există o normă juridică în
L. specială nr. 2., care să servească drept temei juridic al cererii reclamantului, de acordare a despăgubirilor morale - întrucât singurul temei juridic prevăzut în L. specială nr. 2., art. 5 alin. 1 lit. a teza I, a fost decalrat neconstituțional prin D. nr. 1358/(...) a C. C. a R. -, C. urmează să aprecieze în sensul că se impune respingerea acestui petit din cererea de chemare în judecată, însă ca nefondat, iar nu ca inadmisibil, așa cum eronat s-a apreciat de către prima instanță.
Afirmația reclamantului recurent, conform căreia D. nr. 1. nu poate fi luată în considerare și nu se aplică în speță, întrucât ar însemna să retroactiveze, este evident neîntemeiată, reclamantul ignorând prevederile art. 147 alin. 1 și 4 din Constituția R. revizuită și ale art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992, republicată, dispozițiile legale care prevăd imperativ faptul că Deciziile C. C. sunt obligatorii erga omnes, de la momentul publicării lor în Monitorul Oficial, fiind incidente în toate cauzele care se întemeiază pe norma juridică declarată neconstituțională prin respectivele decizii, acesteanefiind obligatorii strict în litigiul în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate.
Nefondată este și argumentația reclamantului recurent, conform căreia dacă s-ar ține seama de D. nr. 1. a C. C., ar însemna practic să se recunoască efecte retroactive acestei decizii, având în vedere că nu poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea acesteia.
Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. 2 din Constituția R. și art. 1 C.civ., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.
Drept urmare, C. constată că, față de declararea ca neconstituțional a textului art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., reclamantul nu mai poate invoca, la acest moment, o normă juridică din L. specială nr. 2., pe care să își întemeieze cererea având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale, însă, această împrejurare nu este de natură să atragă inadmisibilitatea acestei cereri, ci doar să îi confere un caracter neîntemeiat ori nefondat.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse și a prevederilor art. 3041 și art. 304 pct. 9 C., C. urmează să admită în parte recursul reclamantului, să modifice în parte sentința recurată, în sensul că se impune respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată, iar nu ca inadmisibilă. Fără cheltuieli de judecată în recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. D E C I D E Admite în parte recursul declarat de reclamantul B. G., împotriva sentinței civile nr. 6601 din (...) a T.ui S., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în parte, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul B. G., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondată, în loc de inadmisibilă. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 11 martie 2011. PREȘEDINTE JUDECĂTORI A.-A. P. C.-M. CONȚ I.-D. C. A. A. M. GREFIER Red.CMC/dact.MS 3 ex./(...) J.fond: A.R.P.
| ← Decizia civilă nr. 54/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 224/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
