Decizia civilă nr. 321/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 321/R/2012
Ședința ianuarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I.
JUDECĂTOR: A. C.
JUDECĂTOR: A. A. C.
G.: C. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta P. P., precum și recursul declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. B.-N. împotriva sentinței civile nr. 1. din 22 septembrie 2011 a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe intimatul P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin motivele de recurs declarate de către reclamanta recurentă, precum și de către pârâtul recurent, s-a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta parchetului de pe lângă C. de A. C. invocă excepția lipsei de interes în ce privește primele două motive de recurs, iar în ce privește al treilea motiv de recurs invocă excepția nulității acestuia motiv.
Solicită respingerea recursului declarat de către reclamanta recurentă ca fiind neîntemeiat.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1655 din 22 septembrie 2011 a T. M., a fost admisă în parte acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta P. P., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în loc. Salcâmi, jud. Constanța, în perioada (...)-(...), pentru defunctele P. D. și U. D.
Prin aceeași sentință a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 cod civil având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamant de daune morale și au fost respinse capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la suma de 600.000 euro sau echivalentul în lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral și
9.000 lei despăgubiri materiale.
Pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 577/(...) pronunțată de T. M. O., definitivăprin decizia penală nr. 96/1954 a T. M. Unitatea MAI, Mâț I. a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru delictul prevăzut de art. 209 Cod penal, art. 414 Cod penal și art. 14 lit. a din D. nr. 163/1950, iar mama reclamantei, U. D. și bunica ei P. D., au fost dislocate din localitatea de domiciliu L. și li s-a stabilit domiciliul forțat în loc. Jegălia Nouă devenită com. Salcâmi jud. Constanța.
În conformitate cu dispozițiile art.1 alin. 1 din L. nr. 2. cu modificările ulterioare: Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada (...)- (...) pentru fapte săvârșite înainte de (...) sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de (...), iar conform alin.2 lit. h , constituie de drept condamnare cu caracter politic, condamnările pentru fapte le prevăzute în D. nr. 163/1950.
Conform art. 3 din L. nr. 2., constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enunțate la pct. a-f.
Având în vedere ansamblul probelor administrate, în baza art. 4, art. 3 din L. nr. 2., tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii administrative a dislocării antecesoarelor reclamantei și a stabilirii de domiciliu obligatoriu pentru acestea.
În ceea ce privește capetele de cerere privind obligarea pârâtului la daune morale pentru prejudiciul moral suferit, instanța a reținut următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1. C. C. a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ";În R.ia, respectarea [...] legilor este obligatorie";, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr.
24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin D.- lege nr. 1., și OUG nr. 2., pe de o parte, și prin L. nr. 2., pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea L. nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de legecriticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția R.iei, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.
Prin D. nr. 12 pronunțată la data de (...) în dosarul nr. 14/2011 Înalta
Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al P.ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, C. de conducere al C. de A. B. și C. de conducere al C. de A. G. și a stabilit că, urmare a deciziilor C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. D. este obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor L. nr. 2., instanța a reținut următoarele: legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare, astfel că, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, având ca obiect daune morale, întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ., tribunalul a reținut următoarele:
Art. 998 C. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a
S.ui R., nici în temeiul art. 35 din D. nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998-
999 C., întrucât, S. R. nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S.ui R., trebuie analizată în cauză prescripțiadreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.
Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamantă, este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamanta și-a fundamentat cererea introductivă de instanță, precizată, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de D. nr.
1..
Reclamanta, prin precizarea de acțiune, formulată la data de (...), înregistrată pe rolul T. M., a investit Tribunalul Maramureș cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 998-999 C. civ.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce le-a fost cauzat antecesoarelor reclamantei prin dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 C. civ., S. R. fiind ținut, în opinia reclamantei să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1.,
„prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., reclamanta ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999
C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanta a cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută, este de subliniat faptul că reclamanta a cunoscut atât paguba - ce le-a fost cauzată antecesoarelor sale
- cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. R. prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamanta sau antecesoarele sale nu puteau, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce le-a fost cauzată antecesoarelor reclamantei.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamanta ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C., pentru repararea pagubei morale ce le-a fost cauzată antecesoarelor ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
T. a apreciat că după data de (...), reclamanta era liberă să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat antecesoarelor, mai ales că, la data de (...), în Monitorul Oficial al R.iei nr. 50/(...), a fost publicat D.-L. nr. 118/(...),privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 0(...).
Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 0(...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între 0(...) - (...), în R.ia au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi : recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc.
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a D.ui-lege nr. 1., respectiv, (...), prezenta acțiune bazată pe art. 998-999 C. civ., fiind deci prescrisă extinctiv.
Referitor la acordarea de despăgubiri în temeiul art. 998-999 Cod civil tribunalul a reținut că nu este posibilă și din următoarele motive:
Așa cum rezultă din deciziile C. E. a D. O., nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, sens în care a statuat și C. prin mai multe hotărâri.
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și L. nr.
2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din P. nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O..
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din P. 1.
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control de constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. arată că: orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile altor legi cu caracter reparatoriu.
Art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. nu se referă la cheltuieli judiciare sau despăgubiri civile dispuse prin hotărâri penale.
Îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. B din L. nr. 2. trebuie dovedită de reclamantă în condițiile art. 1169 Cod civil.
În speță, reclamanta a solicitat ca instanța să dispună Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității să depună înscrisuri în dovedirea despăgubirilor materiale solicitate. Instanța a solicitat, cu adresele de la filele 18, 27, 73 din dosar, comunicarea de către C. a tuturor documentelor deținute privind pe mama și bunica reclamantei.
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a comunicat cu adresa de la fila 74 că au fost epuizate toate căile de verificare și s-auexpediat toate documentele existente. În dosarul comunicat de C. nu se află documente privind bunurile enumerate în acțiune.
Reclamanta nu a propus alte mijloace de probă în dovedirea susținerilor privitoare la despăgubirile materiale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal reclamanta, solicitând în principal casarea în parte a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea cauzei pe fond, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii în totalitate.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct.
8 și 9 Cod proc.civ., recurenta a arătat următoarele:
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune: prin L. nr. 2. ale cărei dispoziții sunt de imediată aplicare, recurenta a fost repusă în termenul general de prescripție de 3 ani conform dreptului comun, chiar în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a d din L. nr. 2. au fost declarate neconstituționale.
În ce privește fondul cauzei: decizia nr. 1. a C. C. reținută de instanța de fond nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci eventual cauzelor înregistrate ulterior pronunțării sale. Mai mult, de la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul L. nr. 2., s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.
Incertitudinea juridică în cauză a privat-o pe reclamantă de dreptul la un proces echitabil, potrivit convenției și s-a încălcat principiul securității juridice, care este inerent ansamblului prevederilor convenției. Principiul neretroactivității legii civile este consacrat de art. 1 din Codul civil și art. 15 alin. 2 din Constituție, iar efectul ex nunc al actelor C. C. constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept.
Prin decizia nr. 1354/2010 prin care s-a declarat neconstituțional art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010, s-a reținut că principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de C. în P. nr. 12 la C. și art. 1 din P. nr. 1 adițional la C.
Au fost încălcate aceste dispoziții, cât și cele ale art. 2 și 3 din C., cât
și dreptul recurentei la un proces echitabil și dreptul la apărare, întrucât instanța nu a încuviințat cererea în probațiune privind comunicarea e către C. a datelor referitoare la P. D. S. cauzei de către instanța de fond prin încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. 5 Cod proc.civ., prin neadministrarea tuturor probelor necesare aflării adevărului, a dus la soluționarea cauzei cu încălcarea prevederilor art. 4 pct. 3 din L. nr. 2..
Sentința pronunțată de Tribunalul Maramureș a fost atacată cu recurs și de pârâtul S. R., care a solicitat modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 309
Cod proc.civ., recurentul s-a referit la faptul că prin dispozițiile art. 1 alin.
3 din L. nr. 2. se urmărește a se completa cadrul legislativ referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale cuvenite victimelor regimului comunist.
În următorul aliniat pârâtul se referă la decizia nr. 1. a C. C., decizie din care, în următoarele pagini redă motivarea instanței C. C. șiconcluzionează că, față de obligativitatea acestei decizii, S. R. nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale.
În ultimul aliniat al declarației de recurs, pârâtul arată „pentru motivele de mai sus, solicităm admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării dispuse față de reclamant";.
Examinând recursul declarat de reclamantă, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în consecință, în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Cu privire la cererea de casare în parte a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, motivat pe faptul că instanța a încălcat dispozițiile art. 129 alin. 5 Cod proc.civ.:
Conform dispozițiilor art. 1291pct. 5 Cod proc.civ. „ judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc";. Conform dispozițiilor art. 1291pct. 1 Teza I Cod proc.civ., „părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului";. Recurenta a susținut că nu s-au respectat dispozițiile art. 129 Cod proc.civ., privind rolul activ al instanței în administrarea probelor. Critica nu poate fi primită întrucât procesul civil este, în general un proces al intereselor private, rolul activ al judecătorului urmând a fi înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, respectiv principiul disponibilității și contradictorialității. În cauză ambele părți au avut posibilitatea de a propune și administra probatorii. Astfel, în ședința publică din (...) instanța a încuviințat cererea în probațiune a reclamantei de întocmire a unor adrese către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și Asociația foștilor deținuți politici Filiala M., prin care solicita comunicarea documentelor ce priveau pe defuncta U. D. și P. D. În ședința publică din 16 iunie reprezentanta reclamantei a declarat în fața instanței că înțelege să renunțe la judecată în ceea ce privește capătul de acțiune privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 9.000 lei, cerere de care instanța nu a putut lua act, având în vedere dispozițiile art. 246 Cod proc.civ., și întrucât nu s-au mai formulat alte cereri în probațiune, instanța a lăsat cauza în pronunțare, amânând pronunțarea în baza art. 260 Cod proc.civ. Reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei cu motivarea că C. a răspuns doar parțial instanței de judecată, comunicând actele solicitate doar cu cele referitoare la defuncta U. M., fără a comunica și actele solicitate cu defuncta P. D. Cererea a fost încuviințată, astfel că la 30 iunie s-a repus cauza pe rol, stabilindu-se termen de judecată pentru (...), termen pentru care s-a revenit u adresă către C., prin care s-au solicitat documentele privitoare la defuncta P. D., adresă la care C. comunică faptul că nu mai deține alte acte cu privire la această persoană. În ședința publică din (...) reclamanta asistată de avocat, a declarat că nu mai are alte cereri în probațiune și solicită judecarea cauzei în lipsă. Prin urmare, instanța de fond nu a încălcat dispozițiile textelor legale invocate, neavând obligația, ci posibilitatea de a dispune administrarea uneiprobe, obligația de a-și proba pretențiile revenind reclamantei în condițiile art. 1169 C. civil. C. celor afirmate, așa cum s-a arătat în aliniatele precedente, recurenta nu a formulat în condițiile legii alte cereri în probațiune, dimpotrivă, la termenul de judecată la care s-a soluționat pricina a declarat că nu mai are de formulat cereri noi. Cu privire la fondul cauzei: Prin decizia nr. 1358/(...), Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr. 2. ca neconstituțional. La pronunțarea acestei decizii, curtea a reținut următoarele: S. R. a inițiat și adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada (...)- (...), prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite, precum și alte drepturi. Astfel, în materia restituii bunurilor preluate de S. R. au fost adoptate L. nr. 18/1991, L. nr. 169/1997, L. nr. 1/2000, L. nr. 112/1995, L. nr. 10/2001, L. nr. 247/2005, OUG nr. 83/1999, iar în ce privește reabilitarea persoanelor condamnate politic a fost adoptată OUUG nr. 2.. În ce privește acordarea altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit din punct de vedere moral și material ca urmare a persecuției politice supuse în regimul comunist cum sunt D.-L. nr. 1., OUG nr. 2. și L. nr. 2.. Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat. C. a mai reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din D.-L. nr. 1. nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății. Evocând practica C. în materie, precum și decizii din jurisprudența C. E. a D. O., curtea reține că în baza art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă"; în obținerea despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. 3 din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă. Existența celor două reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prev. de art. 14 din L. nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ. Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională, reiese încă o dată incapacitatea S.ui R. de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancționată de C. E. a D. O. în cauza Faimblat împotriva R.iei), precum și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de C. E. a D. O. în cauza Păduraru împotriva R.iei, ceea ce denotă culpa exclusivă a S.ui R. în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional. Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes";, potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992. În ce privește prezenta cauză, instanța va mai analiza și dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamanta avea un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din P. nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O.. Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamantei i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din P. 1. Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din P. nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-L. nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ. Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul P.ui nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile. În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din C., întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C. E. a D. O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces. Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională. Urmare declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., reclamanta și-a precizat temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 998-999 C. civil. Cu privire la acest temei juridic în raport de care instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă, curtea reține următoarele: Conform prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 1. „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite, prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";. Întrucât acest act normativ nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, est evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 Teza 1 din D. nr. 1.. Așadar, în conformitate cu prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., reclamanta ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civil, în termen de 3 ani, termen care a început să curgă de la momentul în care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Întrebarea care se pune în speță este aceea referitoare la momentul când reclamanta ar fi putut să promoveze acțiunea în justiție întemeiată pe art. 998 - 999 C. civil, pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată antecesorului ei. În legătură cu acest moment, curtea apreciază că după data de (...) reclamanta era liberă și putea să se adreseze unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, cu atât mai mult cu cât la data de (...) a fost adoptat D. - lege nr. 1., act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, la acel moment nemaiexistând nicio piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiată pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite de regimul comunist. Chiar dacă acest act normativ nu conține nicio prevedere care să se refere expres la faptul că astfel de persoane, persecutate din motive politice se pot adresa instanței de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă a daunelor fizice și morale suferite, acest act normativ reprezintă un punct de pornire în a recunoaște că în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în R.ia au existat persoane persecutate din motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi: vechime în muncă, etc. Acceptând că reclamanta nu a înțeles să se prevaleze de această posibilitate datorită inexistenței unor prevederi speciale în conținutul acestui act normativ, curtea apreciază că reclamanta a avut deschisă calea unei astfel de acțiuni și din momentul în care a intrat în vigoare Constituția R.iei, care consacră în art. 21 alin. 1 și 2 accesul liber la justiție, prin precizarea că „. persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime"; și că „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept";. Prin urmare, curtea constată că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă cel mai târziu din momentul publicării Constituției R.iei în Monitorul Oficial, că nu se pune problema repunerii în termenul de prescripție prin intrarea în vigoare a L. nr. 2., aceasta fiind o lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O eventuală repunere în termenul de prescripție trebuie să rezulte în mod expres din lege, cerință care nu este îndeplinită, în cauză nefiindinvocate niciuna din condițiile generale în materia repunerii în termenul de prescripție. I. că L. nr. 2. repune în termenul de prescripție ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice civile, așa cum rezultă din art. 6 al C.i E. a D. O., instituția repunerii în termenul de prescripție având caracter excepțional. De altfel, prin decizia nr. 1. Î. C. de C. și Justiție în recurs în interesul legii a stabilit că, urmare a deciziilor C. C. nr. (...) și nr. (...), dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. În raport de cele reținute, recursul reclamantei sub aspectul obligării pârâtului la plata daunelor morale este nefondat, sentința pronunțată de instanța de fond fiind legală. În ce privește recursul declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a J. M. și prin mandatara D. G. a F. P. - A. F. P. M., curtea apreciază că este nul pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 303 alin. 1 Cod proc.civ., „recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs";, iar conform alin. 2 din același articol „termenul pentru depunerea motivelor de recurs se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte";, iar conform dispozițiilor art. 306 alin. 1 Cod proc.civ., „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. 2";. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 Cod proc.civ., dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. În cauză, pârâtul recurent nu s-a conformat cerințelor textelor citate, întrucât nu a adus critici cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond, criticile lui din ultimul aliniat al declarației de recurs constând în „admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării dispuse față de reclamant";, nepunând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 Cod proc.civ. Această cerere reprezintă o afirmație generală, afirmație care, fără arătarea motivelor de modificare și dezvoltarea lor așa cum cere art. 303 alin. 3 Cod proc.civ., nu reprezintă o motivare în sensul procedural al termenului. Celelalte critici formulate de pârâtul recurent se referă la dispozițiile L. nr. 2., privind repararea daunelor morale și materiale cuvenite victimelor regimului comunist, însă pârâtul nu are interes în formularea acestor critici, atâta vreme cât prin sentința pronunțată instanța de fond a admis doar în parte acțiunea reclamantei, în sensul că a constatat caracterul politic al măsurii administrative, al dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu pentru defunctele P. D. și U. D. și a respins celelalte capete de acțiune privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale și materiale și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 C. civil. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. D E C I D E : Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P. P. și constată nul recursul declarat de pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile numărul 1655 din (...) a T. M. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din (...). PREȘEDINTE JUDECĂTORI G. ANA I. A. C. A. A. C. C. B. Red. IA dact. GC 2 ex/(...) Jud.primă instanță: D. Țiplea
| ← Decizia civilă nr. 4717/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 5086/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
