Decizia civilă nr. 5116/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR.5116/R/2012
Ședința decembrie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A. A. C.
JUDECĂTOR: A. C.
JUDECĂTOR: ANA I.
GREFIER: C. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta M. E. împotriva sentinței civile nr. 640 din 20 septembrie 2012 a T. C., pronunțată în dosarul nr. (...), privind și pe intimatul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE- D. G. A F. P. C., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 4 decembrie 2012, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.
Se constată că prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind cereri sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești si acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 640/(...) a T. C. a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la capătul de acțiune privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
A fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta M. E. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, în ce privește capătul de cerere referitor la constatarea caracterului politic al condamnării reclamantei.
Prin aceeași sentință a fost respinsă ca fiind prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamanta M. E. împotriva pârâtului S. R. prin Ministerul
Finanțelor Publice, având ca obiect despăgubiri morale.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 97/1962 a T. M. C., pronunțată în dosarul nr.102/1962 reclamanta M. E. a fost condamnată la pedeapsa de 2 aniînchisoare corecțională și confiscarea averii pentru delictul de instigare publică prev. de art.327 al.I C., sentință confirmată prin D. nr.287/1962 a T. M. R. C. .
Reclamanta a executat pedeapsa în intervalul (...)-(...) astfel cum rezultă din adresa nr.02650/(...) emisă de D. G. a M.-S. E. O.
În ceea ce privește capătul de acțiune privind constatarea caracterului politic a condamnări reclamantei, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art.4 alin.1 din L. nr.2. persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art.1 alin.2 pot solicita instanței să constate caracterul politic al condamnării lor.
Or, potrivit dispozițiilor art.1 alin.2 lit.a, din L. nr.2. condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute de art.327 Cod penal constituie de drept condamnări cu caracter politic. În consecință, în condițiile în care condamnarea reclamantei intră în categoria celor care constituie de drept condamnări cu caracter politic, instanța apreciază că nu se impune constatarea acestui caracter, cererea reclamantei în acest sens urmand a fi respinsă.
Prin Deciziile nr.1354/2010 și nr.1. publicate în M.Of al R.iei nr.761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a R.iei a constatat că dispozițiile art I pct.1 și art.II din Ordonanța de urgență a G. nr.62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.2., precum și dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza întâi sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte D. lege nr.1., republicat și Ordonanța de urgență a G. nr. 2. aprobată cu modificări și completări prin L. nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte L. nr.2.. Potrivit dispozițiilor art.3 alin,1 din L. nr.24/2000 republicată"; Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către G. art.6 alin 1-
Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative prevede că reglementările cuprinse în actul normativ trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului roman și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte. Reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă…iar despăgubirile sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcării drepturilor în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate În consecință, reglementarea criticată nu a fost temeinic motivată.
A mai reținut Curtea Constituțională că textul legal criticat este prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. P. legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor așa cum reiese din jurisprudența constantă a C. E. a D. O..
În condițiile declarării neconstituționale a acestor dispoziții legale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, raportat la prevederile art. 31 al.1,3 din L. nr.47/1992 și art.147 al.4 din Constituție.
Cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art.998-999 Cod civil, tribunalul apreciază că potrivit art.3 din D. nr.167/1958 acțiunile patrimoniale sunt supuse termenului de prescriție de 3 ani.
Totodată, potrivit art. 8 din D. nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și pe cel care este obligat la repararea lui.
Reclamanta a cunoscut elementele impuse de textul legal examinat pentru promovarea acțiunii. Chiar dacă o asemenea acțiune ar fi fost lipsită de succes în timpul regimului comunist, instanța apreciază că dreptul la acțiune a devenit efectiv începând cu data de 1 ianuarie 1990, odată cu schimbarea regimului comunist, în acest sens fiind și jurisprudența Înaltei Curți de C. și Justiție ( de ex. decizia nr.3769/2007, pronunțată în dosarul nr.(...), Secția civilă și de proprietate intelectuală).
De altfel, prin adoptarea D. L. nr.1. și intrarea acestuia în vigoare la 9 aprilie 1990, s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor la care au fost supuse unele persoane în perioada de după 6 martie 1945, perioada detenției fiind considerată vechime în muncă. Totodată, persoanelor condamnate politic li s-au acordat și o îndemnizație lunară pentru fiecare an de detenție precum alte drepturi .
În aceste condiții, dacă reclamanta aprecia că drepturile acordate prin acest act normativ sunt insuficiente pentru acoperirea prejudiciului suferit avea, posibilitatea să solicite acordarea de daune morale pentru condamnarea politică suferită.
Nu poate fi luat în considerare ca moment de început al termenului de prescripție data intrării în vigoare a Legii nr.2., întrucât caracterul ilicit, prejudiciul, precum persoana care răspunde au fost cunoscute și puteau fi invocate încă din anul 1990, așa cum s-a reținut anterior.
În consecință, neinvocându-se vreun caz de întrerupere a cursului prescripției, tribunalul apreciază că termenul de 3 ani de când reclamanta cunoștea sau trebuia să cunoască prejudiciul și putea acționa în cunoștință, expirase la data promovării prezentei acțiuni.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal reclamanta, solicitând modificarea sentinței în senul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului, care a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., recurenta a arătat următoarele:
Dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnărilor cu caracter politic se poate naște și poate fi instituit numai după ce respectivele condamnări au fost anulate prin lege ca nedrepte. L. nr. 2. a introdus astfel de reglementări de anulare a efectelor condamnărilor cu caracter politic. Prin urmare, orice discuție cu privire la un eventual moment anterior de la care ar fi început să curgă termenul de prescripție este inutilă din moment ce art. 2 din L. nr. 2. constituie, în mod evident, o repunere în termenul general de prescripție. Că aceasta a fost intenția legiuitorului o demonstrează și dispozițiile art. 5 alin. 1 din L. nr. 2..
Actele normative emise anterior Legii nr. 2., respectiv D. - lege nr. 1.
și OUG nr. 2. nu au anulat ca nedrepte condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și nu au recunoscut prin nicio dispoziție dreptul la despăgubiri pentru daune morale.
Prin aplicarea Deciziei nr. 1. a C. Constituționale se creează o discriminare între foștii deținuți politici care au obținut o hotărâre judecătorească definitivă înainte de intrarea în vigoare a acestei decizii și cei care nu aveau o astfel de hotărâre în acel moment, deși au formulat acțiune în termenul de 3 ani prevăzut de lege, discriminare care intră sub incidența art. 14 din Convenția E. a D. O. și a Libertăților Fundamentale.
C. C. cu toată ampla motivare prin care a căutat să justifice dispoziția nu se poate substitui aprecierii instanțelor de judecată în nicio situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi. Instanțele interne care alcătuiesc puterea judecătorească sunt singurele care au plenitudinea de competență și sunt investite cu puterea de a aprecia în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă sau direct o normă internațională.
A nega prerogativa instanțelor de a aprecia ele însele în mod independent și imparțial asupra modului de aplicare și interpretare a unei legi sub motiv că o anumită interpretare a aceleiași legi a fost făcută de Curtea Constituțională, ar echivala cu un regres în evoluția statului de drept, din perspectiva cerințelor al primului paragraf al art. 6 din Convenție.
Din motivarea C. Constituționale nu rezultă de ce doar despăgubirile acordate persoanelor prevăzute de L. nr. 2. constituie o povară pentru bugetul de stat, nu și cele acordate în temeiul dreptului comun în materia reparării erorilor judiciare.
Prin întâmpinarea depusă intimatul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice s-a opus admiterii recursului, invocând obligativitatea deciziilor C. Constituționale, cât și faptul că termenul de 3 ani de prescripție curge de la data de când reclamanta cunoștea sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat și putea acționa în consecință.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în consecință, în baza art. 304 pct. 9 și art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358/(...), Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr. 2. ca neconstituțional. La pronunțarea acestei decizii, curtea a reținut următoarele: S. R. a inițiat și adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada (...)- (...), prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite, precum și alte drepturi.
Astfel, în materia restituii bunurilor preluate de S. R. au fost adoptate
L. nr. 18/1991, L. nr. 169/1997, L. nr. 1/2000, L. nr. 112/1995, L. nr.
10/2001, L. nr. 247/2005, OUG nr. 83/1999, iar în ce privește reabilitarea persoanelor condamnate politic a fost adoptată OUUG nr. 2.. În ce privește acordarea altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit din punct de vedere moral și material ca urmare a persecuției politice supuse în regimul comunist cum sunt D.-L. nr.
1., OUG nr. 2. și L. nr. 2..
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum
și celor deportate ori ținute în prizonierat. C. a mai reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din D.-L. nr. 1. nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății.
Evocând practica C.E.D.O. în materie, precum și decizii din jurisprudența C. E. a D. O., curtea reține că în baza art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă"; în obținerea despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. 3 din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Existența celor două reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prev. de art. 14 din L. nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ.
Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională, reiese încă o dată incapacitatea S.ui R. de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancționată de C. E. a D. O. în cauza Faimblat împotriva R.iei), precum și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de C. E. a D. O. în cauza Păduraru împotriva R.iei, ceea ce denotă culpa exclusivă a S.ui R. în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional.
Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes";, potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992.
În ce privește prezenta cauză, instanța va mai analiza și dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamanta avea un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O..
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamantei i s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr.
1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-L. nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ.
Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridicinegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C. E. a D. O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.
Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.
Reclamanta și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile art. 998-999 C. civil.
Cu privire la acest temei juridic în raport de care instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă, curtea reține următoarele:
Conform prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958 „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite, prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât acest act normativ nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, est evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 Teza 1 din D. nr.
167/1958.
Așadar, în conformitate cu prev. art. 8 alin. 1 din D. nr. 167/1958, reclamanta ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru obligarea pârâtului la plata daunelor morale, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civil, în termen de 3 ani, termen care a început să curgă de la momentul în care reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Întrebarea care se pune în speță este aceea referitoare la momentul când reclamanta ar fi putut să promoveze acțiunea în justiție întemeiată pe art. 998 - 999 C. civil, pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
În legătură cu acest moment, curtea apreciază că după data de (...) reclamanta era liber și putea să se adreseze unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, cu atât mai mult cu cât la data de (...) a fost adoptat D. - lege nr. 1., act normativ care a reglementat drepturile persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate, la acel moment nemaiexistând nicio piedică în calea promovării unei astfel de acțiuni întemeiată pe dreptul comun care să aibă ca obiect repararea pagubelor pricinuite de regimul comunist.
Chiar dacă acest act normativ nu conține nicio prevedere care să se refere expres la faptul că astfel de persoane, persecutate din motive politice se pot adresa instanței de judecată cu acțiuni prin care să solicite reparareaefectivă a daunelor fizice și morale suferite, acest act normativ reprezintă un punct de pornire în a recunoaște că în perioada cuprinsă între 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, în R. au existat persoane persecutate din motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să li se recunoască anumite drepturi: vechime în muncă, etc.
Acceptând că reclamanta nu a înțeles să se prevaleze de această posibilitate datorită inexistenței unor prevederi speciale în conținutul acestui act normativ, curtea apreciază că reclamanta a avut deschisă calea unei astfel de acțiuni și din momentul în care a intrat în vigoare Constituția R.iei, care consacră în art. 21 alin. 1 și 2 accesul liber la justiție, prin precizarea că „. persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime"; și că „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept";.
Prin urmare, curtea constată că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă cel mai târziu din momentul publicării Constituției R.iei în
Monitorul Oficial, că nu se pune problema repunerii în termenul de prescripție prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2., aceasta fiind o lege specială care nu poate avea efecte în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dreptul comun. O eventuală repunere în termenul de prescripție trebuie să rezulte în mod expres din lege, cerință care nu este îndeplinită, în cauză nefiind invocate niciuna din condițiile generale în materia repunerii în termenul de prescripție. I. că L. nr. 2. repune în termenul de prescripție ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice civile, așa cum rezultă din art. 6 al Convenției E. a D. O., instituția repunerii în termenul de prescripție având caracter excepțional.
În raport de cele reținute, recursul reclamantei sub aspectul obligării pârâtului la plata daunelor morale este nefondat, sentința pronunțată de instanța de fond fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M. E. împotriva sentinței civile nr. 640 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER A. A. C. A. C. ANA I. C. B.
Red. IA dact. GC
2 ex/(...)
Jud. fond: M. O. S.
| ← Decizia civilă nr. 1831/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 566/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
