Decizia civilă nr. 558/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 558/R/2012
Ședința bruarie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. A. C.
JUDECĂTOR: ANA I.
JUDECĂTOR: A. C.
G.: C. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantele I. I. și A. G., precum și recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr.
1740 din 29 septembrie 2011 a T.ui M., pronunțată în dosarul nr. (...), privind și pe intimații și P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 2..
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termen și a fost comunicat.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin ambele motive de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ.
La data de 6 februarie 2012 și la data de 7 februarie 2012, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamantelor recurente I. I. și A. G., întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat de către pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Totodată, la data de 7 februarie 2012, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului recurent S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat de către reclamantele recurente.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de către reclamantele recurente.
În ce privește recursul declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, invocă excepția lipsei de interes cu privire la daunele morale, iar cu privire la capătul de acțiune privind daunele materiale și constatarea caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantelor, invocă nulitatea recursului declarat de pârât, având în vedere că nu este motivat.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1740 din 29 septembrie 2011 a T.ui M. a fost admisă în parte acțiunea civilă precizată, formulată de reclamantele: I. I., și A. G., moștenitoare ale reclamantului I. G., decedat în (...) în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și în consecință, s-a constatat caracterul politic al condamnării defunctului I. G. prin sentința penală nr. 1/(...), pronunțată de T. M. C. - Secția I-a, în dosarul nr. 1400/1949.
Prin aceeași sentință a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 cod civil având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamant de daune morale și au fost respinse capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral în cuantum de 500.000 euro și la despăgubiri materiale în cuantum de
523.089,15 lei.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele: Prin sentința nr. 1/(...) pronunțată de tribunalul M. C., antecesorul reclamantelor I. G. a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională și confiscarea averii pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 pct. III Cod penal, combinat cu art. 157 Cod penal și D. nr. 212/1948, la 3 ani închisoare corecțională pentru delictul de deținere ilegală de armament în baza art. 33, 35 din L. nr.
190/1947, combinat u art. 157, 158 Cod penal.
Prin urmare, condamnarea aplicată reclamantului I. G. pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire, prevăzută de art. 209 Cod penal combinat cu art. 157 Cod penal și D. 212/1948 este considerată de L. nr. 2. condamnare cu caracter politic și în temeiul art. 1 din L. nr. 2., tribunalul va constata caracterul politic al acestei condamnări.
În ceea ce privește capetele de cerere privind obligarea pârâtului la daune morale pentru prejudiciul moral suferit de reclamantul I. G., instanța a reținut următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1. Curtea Constituțională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În esență C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.
C. a constatat și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ";În România, respectarea [...] legilor este obligatorie";, având în vedere că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată. Astfel, în primul rând, violarea acestei legi s-a produs prin paralelismul de reglementare privind daunele morale realizat prin D.-lege nr. 1., și OUG nr. 2., pe de o parte, și prin L. nr. 2., pe de altă parte. În al doilea rând, încălcarea Legii nr. 24/2000 s-a produs prin faptul că reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată, astfel cum pretind expres dispozițiile acestui act normativ. În al treilea rând, textul de lege criticat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Prin D. nr. 12 pronunțată la data de (...) în dosarul nr. 14/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al P.ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, C. de conducere al C. de A. B. și C. de conducere al C. de A. G. și a stabilit că, urmare a deciziilor C. C. nr. 1. și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. D. este obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
D. nr. 1. a C. C. prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2. este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și- au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția. Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicările ce decurg din aceasta asupra acțiunii pronunțate de reclamant. La momentul pronunțării prezentei sentințe nu mai există un temei juridic în L. nr. 2. pentru acordarea daunelor morale.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, având ca obiect daune morale, întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a
S.ui Român, nici în temeiul art. 35 din D. nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998-999 C., întrucât, S. Român nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S.ui Român, trebuie analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.
Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamant, este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamantul și-a fundamentat cererea introductivă de instanță, precizată, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de D. nr.
1..
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1.,
„prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.
Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., reclamantul și respectiv reclamantele ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanții au cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reținută, este de subliniat faptul că reclamantul a cunoscut atât paguba - ce i-a fost cauzată - cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. Român prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989.
Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamantului nu putea, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată.
Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamantul ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.
T. a apreciat că după data de (...), reclamantul era liber să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat, mai ales că, la data de (...), în Monitorul Oficial al României nr. 50/(...), a fost publicat D.-lege nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a D.ui-lege nr. 1., respectiv, (...), prezenta acțiune bazată pe art. 998-999 C. civ., fiind deci prescrisă extinctiv.
Acordarea de despăgubiri în temeiul art. 998-999 Cod civil nu este posibilă și din următoarele motive:
Așa cum rezultă din deciziile C. E. a D. O. , nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.
În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. E. a D. O. s-a pronunțat în acest sens prin mai multe decizii, concluzionând că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie
2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și L. nr.
2., având acest scop.
Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.
Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii CEDO, în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.
În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O..
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.
Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control de constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.
În ceea ce privește precizarea de acțiune vizând daunele materiale, sunt de reținut următoarele:
A. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. arată că: orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile altor legi cu caracter reparatoriu.
A. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. nu se referă la cheltuieli judiciare sau despăgubiri civile dispuse prin hotărâri penale.
Cheltuielile judiciare sau amenzile penale dispuse prin hotărârea de condamnare nu intră în sfera de reglementare a art. 5 alin. 1 lit. b, nu intră în sfera noțiunii de „. confiscate";.
Nici art. 2 din L. nr. 2. nu se referă la cheltuielile judiciare și amenzi penale din hotărârile de condamnare. A. sunt norme judiciare de strictă interpretare.
Rezoluțiile Adunării Parlamentare a C.ui Europei sau declarația asupra prinicpiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptate de A. G. ONU nu pot constitui temeiul de drept pentru acordarea despăgubirilor deoarece declarațiile și rezoluțiile nu sunt prevăzute de tratat sau sunt folosite de C. M. UE pentru a-și exprima poziția cu privire la o anumită problemă, și ulterior pot să stea la baza unor acte normative. Așadar rezoluțiile și declarațiile nu pot constitui temei legal pentru acordarea despăgubirilor.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele, solicitând modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe disp. A. 304 pct. 9 cod.proc.civ., reclamantele au arărat următoarele:
Czu privire la cererea de acordare a despăgubirilor morale: decizia nr. 1. a C. C. nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci doar celor înregistrate ulterior pronunțării sale. A aprecia în alt mod ar înemna să se splice un tratament distinct unor persoane aflate în situații identice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată s- a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, este aplicabilă pe tot parcursul procesului, sens în care s-a pronunțat și C. C. prin decizia nr. 1..
În sensul aplicării principiului neretroactivității legii civile est și jurisprudența C., iar acest principiu este consacrat în legea internă art. 1 din Codul civil și art. 15 alin. 2 din Constituția României. Aplicarea acestui principiu asupra trecutului ar genera nesiguranța circuitului civil, neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și ordinii de drept.
Mai mult, la data promovării acțiunii, reclamantele aveau o speranță legitimă și, prin urmare, un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.
Referitor la cererea de acordare a despăgubirilor materiale întemeiată pe disp. art. 5 lit. b din L. nr. 2.: acest act normativ impune restabilirea legalității, respectiv înlăturarea tuturor efectelor produse în temeiul actului anulat. Prin urmare, sumele de bani reprezentând amenzi corecționale achitate în baaza sentinței de condamnare reprezintă bunuri incorporale însumate într-un patrimoniu care prezintă valoare pentru deținătorul acestuia și pentru moștenitorii lui. Repararea acestui prejudiciu se încadrează și în dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. C. și în jurisprudența C.
Sentința a fost atacată cu recurs și de pârâtul S. Român prin
Ministerul Finanțelor Publice - D. G. a F. P. M., care, după expunerea acțiunii promovată de reclamante, se referă la faptul că, condamnarea suferită de antecesorul acestora, nu poate fi înțeleasă ca o afectare a respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, din rațiuni politice, deoarece în acea perioadă Constituția României garanta libertatea conștiinței, dar în același timp prevedea și obligativitatea stagiului militar.
Soluțiile instanțelor care au stabilit că aceste fapte nu au caracter politic sunt legale, astfel că și în cauză se impune respingerea acțiunii pentru constatarea caracterului politic al condamnării dispuse prin sentința penală nr. 1/1950.
În următoarele aliniate, pârâtul se referă la decizia nr. 1. a C. C. și arată că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. au fost declarate neconstituționale, astfel că nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale.
La următorul punct al recursului pârâtul se referă în apărarea intereselor sale la excepția prescripției dreptului la acțiune, invocând în acest sens dispozițiile art. III din D. nr. 1., jurisprudența C., Deciziile nr.
1. și 1360 /2010 ale C. C. și dispozițiile art. 6 din Convenție, în raport de care concluzionează că acțiunea reclamantelor este prescrisă.
În finalul declarației de recurs, pârâtul solicită „față de considerentele expuse, admiterea recursului ca fiind fondat, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării pentru delictul de deținere ilegală de armament, în baza art. 3-35 din legea nr. 190/1947, combinat cu art. 157-158 din Codul penal";.
Prin întâmpinarea depusă, intimatele s-au opus admiterii recursului pârâtului.
Examinând recursul declarat de reclamante prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în consecință, în baza art. 304 pct. 9 și 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 1358/(...), Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. 1 lit. a Teza I din L. nr. 2. ca neconstituțional. La pronunțarea acestei decizii, curtea a reținut următoarele: S. Român a inițiat și adoptat o serie de reglementări pentru repararea suferințelor cauzate de regimul comunist în perioada (...) - (...), prin restituirea bunurilor preluate abuziv iar în măsura în care acest lucru nu este posibil prin acordarea de compensații pentru acestea, prin reabilitarea celor condamnați din motive politice și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite, precum și alte drepturi.
Astfel, în materia restituii bunurilor preluate de S. Român au fost adoptate L. nr. 18/1991, L. nr. 169/1997, L. nr. 1/2000, L. nr. 112/1995, L. nr. 10/2001, L. nr. 247/2005, OUG nr. 83/1999, iar în ce privește reabilitarea persoanelor condamnate politic a fost adoptată OUUG nr. 2.. În ce privește acordarea altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist au fost adoptate o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au avut de suferit din punct de vedere moral și material ca urmare a persecuției politice supuse în regimul comunist cum sunt D.-L. nr. 1., OUG nr. 2. și L. nr. 2..
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este acela de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Procedând la analizarea prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate și anume, acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și celor deportate ori ținute în prizonierat. C. a mai reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile legale criticate, având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din D.-L. nr. 1. nu pot fi considerate ca atare, că recunoașterea dreptului de a beneficia de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist și moștenitorilor de gradul II încalcă, de asemenea, principiul echității și dreptății.
Evocând practica C. în materie, precum și decizii din jurisprudența C. E. a D. O., curtea reține că în baza art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., persoanele în cauză nu au o „speranță legitimă"; în obținerea despăgubirilor morale și a constatat că acordarea acestor despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici contravine art. 1 alin. 3 din L. fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.
Existența celor două reglementări paralele încalcă și principiul unicității reglementării în materie prev. de art. 14 din L. nr. 24/2000 și cel al evitării paralelismelor instituit prin art. 16 din același act normativ.
Din ansamblul considerentelor expuse de Curtea Constituțională, reiese încă o dată incapacitatea S.ui Român de a pune ordine în sistemul său legislativ (sancționată de C. E. a D. O. în cauza Faimblat împotriva României), precum și incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerență a legislației aplicabile, sancționată de C. E. a D. O. în cauza Păduraru împotriva României, ceea ce denotă culpa exclusivă a S.ui Român în adoptarea textului legal declarat ulterior neconstituțional.
Admiterea excepției de neconstituționalitate a dispoziției pe care persoanele în cauză și-au fundamentat pretențiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenției Parlamentului (art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992), are ca și consecință lipsirea de fundament juridic a tuturor acțiunilor întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., această prevedere încetându-și efectele judiciare, decizia fiind obligatorie și cu efecte „erga omnes";, potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992.
În ce privește prezenta cauză, instanța va mai analiza și dacă, având în vedere dispozițiile Legii nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantele aveau un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței C. E. a D. O..
Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă, reclamantelor li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1.
Nu se pune problema încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deși la un moment dat acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., așa cum a reținut Curtea Constituțională în decizia nr.
1358/(...), a existat un alt act normativ, respectiv D.-L. nr. 1., în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind în principal paralelismul legislativ.
Din acest motiv nu se pune nici problema unei eventuale discriminări în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol, exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speță nu se poate vorbi nici de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în prima instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența C. E. a D. O., ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.
Problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. 2 din
Constituție nu se pune în cauză, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate care poate fi ridicată în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 1 și 2 din L. nr. 47/1992 de oricare dintre părți, poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.
În ce privește critica privind capătul de acțiune privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale reprezentând contravaloarea actualizată a cheltuielilor de judecată la care a fost obligat antecesorul reclamantelor prin sentința penală de condamnare, în susținerea căruia reclamantele au invocat dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., curtea reține următoarele:
Conform dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 22172009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile altor legi cu caracter reparatoriu";.
Din aceste dispoziții se constată că legea se referă la bunurile confiscate de statul comunist și nu la cheltuielile judiciare sau amenzile penale dispuse prin hotărârea de condamnare, astfel că aceste cheltuieli nu intră în sfera noțiunii de bunuri confiscate în sensul cerințelor art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2..
Drept urmare, curtea constată că în L. nr. 2. nu există un temei legal care să permită restituirea cheltuielilor de judecată la care cel condamnat politic a fost obligat prin hotărârea penală de condamnare.
În ce privește precizarea de acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civil, care a fost respinsă de instanța de fond ca prescrisă, curtea constată că această soluție nu a fost criticată de către reclamante prin declarația de recurs, astfel că nu va mai fi analizată.
Examinând recursul declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul
Finanțelor Publice - D. G. a F. P. M., curtea reține următoarele:
Prin sentința nr. 1/(...) pronunțată de T. M. C. în dosarul nr.
1400/1949 reclamantul I. G., decedat pe parcursul procesului, cauza fiind continuată de moștenitoarele acestuia, a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională și confiscarea averii pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 pct. III Cod penal, combinat cu art. 157 Cod penal și D. nr. 212/1948, la 3 ani închisoare corecțională pentru delictul de deținere ilegală de armament în baza art. 33, 35 din L. nr. 190/1947, combinat cu art. 157, 158 Cod penal.
Prin urmare, criticile pârâtului referitoare la faptul că reclamantul a fost condamnat pentru faptul că nu și-a îndeplinit obligația de satisfacere a stagiului militar, nu au legătură cu prezenta cauză.
Cu privire la celelalte motive de recurs invocate de pârât referitoare la declararea ca neconstituționale a prev. art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. prin D. nr. 1. a C. C., la neaplicarea în cauză a prev. art. 3 din D. nr. 1., curtea constată că, față de soluția pronunțată de instanța de fond constând în admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 C.civil, având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale și respingerea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale bazat pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., pârâtul nu are interes să le susțină, atâta vreme cât aceste cereri au fost respinse.
În finalul declarației de recurs pârâtul arată că, „față de considerentele expuse, solicită admiterea recursului ca fiind fondat, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării pentru delictul de deținere ilegală de armament, în baza art. 3-35 din legea nr. 190/1947, combinat cu art. 157-
158 din Codul penal";. Pârâtul nu arată însă motivele pentru care această condamnare nu reprezintă condamnare cu caracter politic.
Or, potrivit dispozițiilor art. 303 Cod proc.civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar potrivit dispozițiilor art. 306 pct. 1 Cod proc.civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. 2.
În consecință, în baza acestor texte de lege, având în vedere că pârâtul nu și-a motivat recursul, curtea va constata nulitatea recursului declarat de pârât împotriva sentinței civile numărul 1740 din (...) a T.ui M..
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele I. I. ȘI A. G. și constată nul recursul declarat de pârâtul S. Român prin Ministerul
Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. M. împotriva sentinței civile numărul
1740 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
G.
A. A. C. ANA I.
A. C. C. B.
Red. IA dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: D.Țiplea
| ← Decizia civilă nr. 1800/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă | Decizia civilă nr. 4446/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă → |
|---|
