Decizia civilă nr. 3305/2013. Prestație tabulară

Comentarii

0

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._ Cod operator 8428

DECIZIA CIVILĂ NR. 3305/R/2013

Ședința publică din 28 iunie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C. -M. CONȚ JUDECĂTORI: I. -D. C.

A. -A. P. GREFIER: A. -A. M.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții H. L. și D.

A., împotriva deciziei civile nr. 49/A/_ a Tribunalului B. -Năsăud, pronunțată în dosar nr._, privind și pe pârâții intimați G. E., I. I. ,

I. I., N. N., P. I., R. ANA, R. I. și S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect prestație tabulară.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentantul reclamanților recurenți, domnul avocat A. Ț., și reprezentanta pârâtului intimat I. I., doamna avocat C. C. - C., a cărui împuternicire avocațială pentru redactarea și susținerea întâmpinării la recursul reclamanților a fost depusă la fila 24 dosar recurs, fiind expediată prin fax, lipsă fiind părțile persoane fizice, personal și reprezentantul pârâtului intimat S. R.

, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul declarat de reclamanții H. L. și D. A. se află la primul termen de judecată, a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părților adverse și nu a fost legal timbrat la data înregistrării sale.

S-a făcut referatul cauzei după care:

Se constată că la data de 26 iunie 2013 a fost înregistrată la dosar, prin registratura instanței, o întâmpinare, care a fost expediată prin fax de către intimatul I. I. la data de 26 iunie 2013, și prin care se solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată (f. 17 - 24).

Se constată, totodată, că la această întâmpinare a fost anexată împuternicirea avocațială nr. 519/_, expediată tot prin fax, care atestă împrejurarea că doamna avocat C. C. - C. a fost împuternicită de către intimatul I. I. pentru redactarea întâmpinării la recurs și pentru reprezentare în prezentul dosar (f. 24 ).

Reprezentanta pârâtului intimat I. I., doamna avocat C. C. - C., depune la dosar împuternicirea avocațială nr. 519/_, în original, care atestă împrejurarea că aceasta a fost împuternicită pentru redactarea întâmpinării la recurs și pentru reprezentare în prezentul dosar, precum și exemplarul original al

întâmpinării pe care a expediat-o prin fax.

Curtea învederează doamnei avocat C. C. - C. împrejurarea că această întâmpinare nu a fost depusă cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. 2 C. proc. civ., astfel încât, exceptând eventualele chestiuni de ordine publică invocate în cuprinsul său, aceasta va fi luată în considerare de către instanță ca și concluzii scrise.

La întrebarea instanței, adresată domnului avocat A. Ț., referitoare la împrejurarea dacă are împuternicire avocațială pentru reprezentare în fața Curții de Apel Cluj, acesta arată că a depus împuternicire avocațială pentru reprezentare în dosarul nr._ al Tribunalului B. - Năsăud, în care s-a menționat că respectiva împuternicire este și pentru calea de atac a recursului.

Curtea adresează domnului avocat A. Ț. invitația de a indica exact fila, din dosarul Tribunalului B. -Năsăud, la care se găsește împuternicirea avocațială pentru reprezentare în fața Curții de Apel Cluj și, totodată, lasă cauza la a doua strigare, pentru a da domnului avocat A. Ț., posibilitatea de a depune la dosar împuternicire avocațială pentru reprezentare în fața Curții de Apel Cluj, având în vedere afirmația domnului avocat, că "va produce"; o împuternicire avocațială de reprezentare în fața instanței de recurs, până la închiderea dezbaterilor..

La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul reclamanților recurenți, domnul avocat A. Ț. și reprezentanta pârâtului intimat I. I., doamna avocat C. C. - C., lipsă fiind părțile persoane fizice, personal și reprezentantul pârâtului intimat S. R.

, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Domnul avocat A. Ț. depune la dosar împuternicirea avocațială nr. 030779/_, care atestă împrejurarea că acesta a fost împuternicit de reclamanții recurenți H. L. și D. A. pentru formularea și susținerea recursului în dosarul civil nr._ al Curții de Apel.

De asemenea, depune la dosar chitanța care atestă plata taxei judiciare de timbru pentru recurs, în cuantum de 1.106 lei și timbre judiciare în valoare de 6 lei.

Curtea constată că recursul declarat de reclamanții H. L. și D. A. este legal timbrat.

Reprezentantul reclamanților recurenți depune la dosar, cu titlu de practică judiciară, o xerocopie de pe Decizia nr. 21/_, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosar nr. 111/1993, într-o speță similară cu speța din prezenta cauză.

Curtea, din oficiu, în temeiul art. 316 C. proc. civ., raportat la art. 137 alin. 1 C. proc. civ., invocă și pune în discuția reprezentanților părților două excepții, după cum urmează:

Excepția inadmisibilității criticilor formulate direct împotriva sentinței fondului, excepție întemeiată pe dispozițiile art. 282 alin. 1 C. proc. civ. și art. 299 alin. 1 C. proc. civ. .

Excepția inadmisibilității acelor motive de recurs ce vizează netemeinicia hotărârii atacate, prin reanalizarea stării de fapt a cauzei, ca urmare a reaprecierii probelor administrate în cauză, având în vedere că aceste motive de recurs se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 10 și 11 C.pr.civ., care au fost abrogate prin art. I pct. 111¹și pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Totodată, față de împrejurarea că recursul pendinte a fost întemeiat pe dispozițiile Noului Cod Civil, Curtea, din oficiu, pune în discuția reprezentantului reclamanților recurenți și reprezentantei pârâtului intimat I. I., incidența în cauză a art. 223 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod Civil, potrivit căreia "Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite";, text legal potrivit căruia, procesul pendinte, fiind promovat anterior

intrării în vigoare a NCC, și vizând două convenții încheiate sub imperiul Vechiului Cod civil, este supus dispozițiilor Vechiului Cod Civil.

Pe cale de consecință, Curtea constată că invocarea, în recursul pendinte, a dispozițiilor art. 1660, art. 1665, art. 1669 alin. 1, art. 1238 etc. NCC intră sub incidența art. 223 din Legea nr. 71/2011.

Reprezentantul reclamanților recurenți arată că prin recurs a invocat prevederile art. 1660 N.C.C. și art. 1665 N.C.C. în plus.

Reprezentantul reclamanților recurenți și reprezentanta pârâtului intimat I.

I. arată nu au de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.

Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantului reclamanților recurenți și reprezentantei pârâtului intimat I. I., asupra recursului care formează obiectul prezentului dosar și, totodată, pune în vedere acestora să se refere și la excepțiile invocate, din oficiu, de către Curte.

Reprezentantul reclamanților recurenți arată

că a venit în fața Curții de Apel Cluj cu credința că legea este favorabilă părților pe care le reprezintă.

Totodată, arată că instanța de apel a dat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 1071 și 1076 C. civ., în vigoare la acea vreme.

De asemenea, arată că art. 1076 C. civ., în vigoare la acea vreme, face ca antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată să devină înscris autentic.

Totodată, arată că niciodată imobilul în litigiu nu a fost predat pârâtului I.

I., iar acest contract nu are o prestație, iar din contractul de vânzare-cumpărare autentic lipsesc următoarele: obiectul, prețul și cauza, astfel încât, acest contract este nul.

Mai arată că, în speță, cauza este ilicită și atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentic și, totodată, face referire la Decizia nr. 21/_, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosar nr. 111/1993, care a fost pronunțată într-o speță similară cu speța din prezenta cauză și pe care a depus-o la dosar cu titlu de practică judiciară.

De asemenea, reprezentantul reclamanților recurenți arată că vânzătoarea imobilului în litigiu, numita Horea F., a trăit în acest imobil vreme de 22 de ani și nu a fost tulburată de vreun nepot.

Totodată, arată că atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, vânzătorii imobilului în litigiu au fost de acord cu validarea antecontractului de vânzare-cumpărare, sub semnătură privată, iar contractul de vânzare- cumpărare autentic este lovit de nulitate, având în vedere aspectele menționate anterior.

Arată că este incredibil ce se întâmplă în prezenta speță, având în vedere aspectul că timp de 10 ani pârâtul I. I. nu a știut că nu mai este proprietar al imobilului în litigiu și, de asemenea, arată că bunica pârâtului I. I. a fost grav bolnavă și aceasta a introdus apelul în prezenta cauză.

În concluzie, reprezentantul reclamanților recurenți solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei atacate, iar pe cale de consecință și a sentinței civile nr. 605/2012, pronunțată de Judecătoria Năsăud, iar pe fond, admiterea acțiunii, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate "validitatea"; înscrisului sub semnătură privată, denumită Convenție, încheiată la data de_ și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 898/_, cu cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în cauză.

Reprezentanta pârâtului intimat I. I.

, referitor la incidența în cauză a art. 1076 C.civ., arată că nu se poate reține culpa clientului său, având în vedere că din analiza corectă a stării de fapt, în baza probelor de la dosar, instanța de apel

a dedus desființarea tacită a antecontractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată.

De asemenea, arată că Decretul nr. 144/1958 a fost aplicabil la acel moment, iar cu privire la contractul de vânzare-cumpărare autentic, arată că instanța de apel a reținut că acest contract este valid.

În concluzie, reprezentanta pârâtului intimat I. I. solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanții H. L. și D. A., pentru aspectele menționate în întâmpinarea pe care a depus-o la dosar și pe care instanța a spus că o va lua în considerare ca și concluzii scrise. De asemenea, solicită obligarea reclamanților recurenți la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 2.500 lei, achitat conform chitanței nr. 775/_, pe care o depune la dosar.

Reprezentanta pârâtului intimat I. I. arată că probabil nu se cunoaște regimul cărților funciare de către reclamanții recurenți, respectiv faptul că nu se cere proprietarului unui imobil să-și verifice cartea funciară pentru a vedea dacă mai este sau nu proprietar al acelui imobil.

Totodată, arată că este de acord cu toate excepțiile invocate, din oficiu, de către Curte.

Reprezentantul reclamanților recurenți depune la dosar "Concluzii scrise";. Curtea reține cauza în pronunțare.

C U R T E A

Prin sentința civilă nr. 1704/1999 pronunțată la data de_ de

Judec ător ia N ăs ăud în dos arul nr. 1522/1999

s-a admis acțiunea precizată de reclamanta Horea F. împotriva pârâților R., Ana, R. I., G. E., I. I. și în consecință s-a constatat validitatea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 6 iunie 1998 în baza căruia reclamanta a cumpărat de la pârâta R. Ana și antecesorul pârâților R. I. și G. E., defunctul R. Adalbert, imobilul casă, anexe gospodărești și teren înscris în CF 1722/a nr. top. 843/8 cu prețul de 300.000 lei; s-a dispus ca sentința să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 898/14 iulie 1988 în baza căruia aceiași vânzători au înstrăinat aceste imobile pârâtului I. I. ; s-a dispus radierea întabulării pârâtului I. I. din CF 1722/a nr. top. 843/8 și întabularea dreptului de proprietate pe numele reclamantei.

Împ o tr iv a aces te i se n tințe a decl ar at ape l l a d ata de 2 iun ie 2006 p âr âtul I.

I.

.

Pr in dec iz ia c iv il ă nr. 58/A d in 15 s ep te mbr ie 2010, pronunț ată de

Tribunalul B. -Năsăud în dosar nr._, s

-a respins ca neîntemeiată excepția tardivității apelului invocată de intimații N. N., P. I., H. L. și D. A., urmașii reclamantei intimate, decedată pe parcursul judecării apelului.

S-a admis apelul declarat de pârâtul I. I., împotriva sentinței civile nr. 1704/1999 pronunțată la data de_ de Judecătoria Năsăud în dosarul nr. 1522/1999, hotărârea atacată a fost desființată și trimisă cauza spre rejudecare Judecătoriei Năsăud.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în considerentele deciziei sale, următoarele:

"La data de 15 august 1999 defuncta Horea F., decedată după declararea căii de atac, la data de 13 august 2009 a investit instanța de fond cu o

acțiune în executarea silită a unui antecontract de vânzare-cumpărare, în nulitatea unui contract autentic de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă și pârâtul apelant I. I., înțelegând să cheme în judecată și pe pârâtul I. I., a cărui citare s-a solicitat a se realiza la domiciliul reclamantei din I. M. nr. 107.

Din chiar cuprinsul acțiunii introductive rezultă că la data sesizării instanței de fond pârâtul apelant nu locuia la domiciliul reclamantei. În acest sens, pentru justificarea demersului procesual, în acțiune se subliniază textual următoarele "nu aș fi recurs la această acțiune, dar acest pârât (I. I. - s.n.) a plecat de la domiciliul meu și nu mă întreține deloc, astfel că sunt nevoită să încerc un contract de întreținere cu alte persoane";.

În aceste condiții, în care era evident că la data promovării acțiunii pârâtul apelant nu mai locuia la domiciliul indicat (I. M. nr. 107), instanța de fond era datoare să ceară reclamantei să efectueze demersuri pentru indicarea domiciliului real și faptic al pârâtului apelant, în vederea îndeplinirii procedurii de citare.

Aceasta întrucât scopul citării este acela de încunoștințare a părții despre existența procesului, pentru ca ea să se poată prezenta și să-și poată face apărările pe care le consideră necesare.

Însăși intimații urmași ai reclamantei cunosc faptul că apelantul nu locuia efectiv la domiciliul reclamantei. Astfel, prin întâmpinarea depusă în apel se arată textual că "este adevărat că apelantul lucra în B., dar el venea săptămânal și la I. M., astfel că a avut cunoștință de proces …"; Având în vedere scopul citării, acela de cunoaștere de către parte a faptului că este chemată în instanță, citarea trebuie făcută la locul unde partea locuiește efectiv, indiferent că acest loc este domiciliul sau reședința părții.

Ca atare, faptul că apelantul venea săptămânal la I. M., nu înlătură obligația imperativă de citare a acestuia la locul unde locuiește efectiv.

Or, așa cum s-a arătat în acțiunea introductivă, la data promovării acțiunii este cert că apelantul nu locuia la locul unde a fost citat.

Așa cum rezultă din copia carnetului de muncă al apelantului, la data promovării acțiunii acesta era angajat al U.M. 02110 B., având obligația de a- și stabili domiciliul în localitatea B., unde era dislocată unitatea militară, astfel cum rezultă din adresa nr. 347/A-12376.

Totodată, din cuprinsul adeverinței emisă de Primăria comunei I. M. rezultă că până în anul 2005 domiciliul apelantului a fost în I. M., strada Principală, nr. 823 și nicidecum la nr. 107 unde a fost citat.

Coroborând cuprinsul adeverințelor emise de unitatea militară unde era angajat apelantul și de Primăria comunei I. M., acte ce atestă obligația apelantului de a locui în B., faptul că domiciliul său era la un alt număr de casă decât cel la care a fost citat, cu poziția defunctei reclamante din acțiunea introductivă, care atestă că la momentul promovării acțiunii apelantul nu locuia la domiciliul său, rezultă fără niciun dubiu că la data introducerii acțiunii apelantul nu locuia la adresa unde a fost citat, aspect ignorat de instanța de fond.

Regula este judecata cu legala citare a părților. Ca atare, ori de câte ori nu există prevederi derogatorii, care să reglementeze judecata fără citarea părților, instanța de judecată este obligată să dispună citarea părților și să verifice pentru fiecare termen de judecată dacă procedura de citare cu toate părțile este sau nu legal îndeplinită.

În cazul în care instanța de judecată constată că partea care lipsește nu a fost legal citată și nu este prezentă personal sau prin mandatar, este obligată să dispună amânarea judecării cauzei în vederea legalei citări a părții.

Neîndeplinirea acestei obligații atrage nulitatea actului îndeplinit în condițiile în care procedura de citare nu era îndeplinită, precum și nulitatea tuturor actelor întocmite ulterior acestui moment, dacă sunt legate de actul principal.

Este adevărat că atât procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul de judecată din_ la care s-a soluționat cauza, cât și dovada de comunicare a sentinței pronunțată de instanța de fond poartă mențiunea găsirii destinatarului I. I. la domiciliul la care a fost citat, a primirii dovezii și aplicării semnăturii în fața factorului poștal (f. 21 și 27 dosar fond).

Conform art. 100 alin. 4 C.proc.civ., un asemenea proces-verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.

Întrucât apelantul a contestat semnătura aplicată pe aceste procese- verbale, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize grafice.

Astfel, după ce Serviciul criminalistic al IPJ B. -Năsăud și Laboratorul interjudețean de expertize criminalistice Cluj-Napoca a concluzionat că nu se poate stabili dacă semnăturile contestate de apelant au fost sau nu executate de acesta, Institutul Național de Expertize Criminalistice, căruia i s-a solicitat efectuarea unei noi expertize, a concluzionat că semnăturile aplicate la poziția

"semnătura primitorului actului"; pe procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare din_ și pe dovada de primire și procesul verbal de predare din_ nu aparțin apelantului, nefiind executate de acesta.

Procedura înscrierii în fals este reglementată de art. 180 C.proc.civ., această procedură, spre deosebire de procedura verificării de scripte, care poate avea ca obiect numai un înscris sub semnătură privată, putând avea ca obiect atât un înscris sub semnătură privată, cât și unul autentic, așa cum sunt cele două acte a căror semnătură este contestată de apelant.

În urma declanșării acestei proceduri de apelant s-a dispus efectuarea expertizei grafice, atât la nivelul local, interjudețean, cât și în ultimă instanță la nivel central.

Institutul Național de Expertize Criminalistice a confirmat faptul că semnăturile nu aparțin apelantului, astfel încât dovada că faptele constatate personal de factorul poștal (găsirea apelantului la domiciliul indicat, predarea dovezilor de citare și comunicare acestuia și aplicarea semnăturii în fața factorului poștal) sunt reale, a fost răsturnată prin dovedirea caracterului fals al semnăturii, astfel că aplicarea dispozițiilor art. 100 alin. 4 C.proc.civ. a fost înlăturată.

Atâta timp cât codul de procedură civilă reglementează procedura înscrierii în fals, ca mijloc de înlăturare a unui înscris opus unei părți, nu a fost reținută apărarea intimaților urmași ai defunctei reclamante, în sensul că procesul-verbal de citare și de comunicare a actului de procedură trebuie declarat fals prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Contrar poziției intimaților, tribunalul a apreciat că dovada realității consemnărilor factorului poștal poate fi înlăturată și pe calea înscrierii în fals prevăzută de art. 180 C.proc.civ.

Atâta timp cât s-a dovedit prin expertiză de specialitate că semnătura grafică aplicată pe procesul-verbal de citare pentru ultimul termen de judecată și pe dovada de comunicare a hotărârii atacate nu aparțin apelantului, este evident că nici celelalte consemnări ale factorului poștal privitoare la găsirea apelantului la domiciliul la care a fost citat, la semnarea actului de apelant în fața factorului poștal nu corespund adevărului, acestea fiind contrazise tocmai de concluziile expertizei grafice care constată că semnătura aplicată nu aparține apelantului.

Or, din moment ce semnătura aplicată pe cele 2 acte în discuție nu s-a executat de apelant este evident că apelantul nu a semnat în fața factorului poștal și nici nu s-a întâlnit cu acesta.

Cererea intimaților de efectuare a unei contraexpertize sau de solicitare a avizului comisiei superioare de expertiză a fost apreciată ca neîntemeiată.

Potrivit art. 10 din HG nr. 368/1998, Institutul Național de Expertize Criminalistice efectuează în toate cazurile noua expertiză criminalistică, exceptând cazurile complexe sau cele pentru care laboratoarele interjudețene nu au condiții tehnice sau resurse umane, când efectuează prima expertiză.

Efectuarea noii expertize (care mai poartă denumirea și de contraexpertiză) are loc în condițiile în care în cauză s-a efectuat o primă expertiză de unul din laboratoarele interjudețene aflate în subordinea institutului, care potrivit art. 11 din HG nr. 368/1998 au printre alte atribuții și aceea de efectuare a primei expertize.

Ca atare, conform art. 10 sus menționat, în toate cazurile INEC-ul efectuează o singură nouă expertiză. Or, o asemenea nouă expertiză s-a efectuat în cauză, după cea realizată de Laboratorul interjudețean Cluj, astfel încât o altă expertiză (denumită contraexpertiză) nu mai poate fi dispusă și nici efectuată, fiind prohibită de textul legal menționat.

În ceea ce privește cererea de solicitare a avizului comisiei superioare, aceasta a fost apreciată ca nefiind întemeiată, întrucât pe lângă INEC nu funcționează o asemenea comisiei cu rol de avizare a concluziilor expertizelor criminalistice, așa cum există în domeniul medicinii legale.

Astfel, în domeniul medicinii legale există înființată prin lege Comisia Superioară medico-legală, care funcționează conform art. 5 alin. 2 din OG nr. 1/2000 republicată, pe lângă Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici" B. .

OG nr. 1/2000, republicată, care reglementează organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, prevede expres în capitolul 4 modul de organizare și atribuțiile Comisiei superioare medico-legale.

Or, HG nr. 368/1998 ce reglementează competența și atribuțiile INEC și ale laboratoarelor criminalistice interjudețene nu cuprinde nicio reglementare privitoare la existența pe lângă INEC a vreunei comisii de avizare a expertizelor criminalistice, ceea ce înseamnă că o asemenea comisie nu există.

În privința expertizelor grafice întocmite în cauză, nu se poate reține existența unor concluzii contradictorii. Aceasta întrucât, laboratorul interjudețean Cluj nu a putut stabili dacă semnătura este sau nu a apelantului, în timp ce INEC-ul, pe baza aceluiași material, a formulat o concluzie certă în privința semnăturii contestate.

Concluziile INEC-ului au fost formulate pe baza aceluiași material prezentat și laboratorului interjudețean, punându-se la dispoziție în plus raportul de expertiză criminalistă întocmit de Laboratorul interjudețean Cluj.

Ca atare, la data efectuării expertizei INEC-ul cunoștea concluziile laboratorului din subordinea sa, aspect ce rezultă din chiar cuprinsul expertizei efectuate, în care se consemnează concluzia laboratorului interjudețean.

Cu toate acestea, s-a reținut că deosebirile de ordin particular legate de tipul și alcătuirea semnăturilor, dimensiunea, continuitatea grafismului dovedesc că semnăturile contestate nu aparțin apelantului.

Pe de altă parte, din cuprinsul art. 10 lit. b din HG nr. 368/1998 rezultă că Institutul Național de Expertize Criminalistice B. îndrumă și controlează activitatea laboratoarelor interjudețene sub aspect științific și metodologic. Expertiza efectuată la nivel interjudețean este întocmită de un singur expert, în timp ce lucrarea efectuată de INEC B. este întocmită de 3 experți. În aceste

condiții, în lipsa existenței unei comisii de avizare a expertizelor criminalistice, constituită prin lege, rezultă că în ipoteza unei contradicții între expertize, cea efectuată de INEC, entitate ce îndrumă și controlează științific activitatea laboratoarelor din subordine, se impune a fi luată în considerare.

În condițiile în care apelantul nu a fost citat de la locul unde locuia efectiv, judecata s-a făcut cu citarea nelegală a părții, motiv de nulitate a hotărârii pronunțate, prevăzută de art. 107 C.proc.civ., fiind încălcate dispozițiile art. 85 C.proc.civ.

Dat fiind faptul că semnătura aplicată pe dovada de comunicare a hotărârii nu aparține apelantului, tribunalul a constatat că hotărârea nu s-a comunicat apelantului la data de_, ci la data de 28 mai 2009 la care apelantul, prin cerere scrisă, a solicitat comunicarea unei copii a sentinței pronunțate.

Raportat la această dată a comunicării și având în vedere momentul declarării apelului, 2 iunie 2009, potrivit ștampilei aplicată pe plicul poștal de expediție, tribunalul a constatat că apelul este declarat în termen, excepția tardivității nefiind întemeiată.

Constatându-se că apelul este în termen declarat, că judecata în primă instanță s-a realizat în lipsa apelantului, care nu a fost legal citat, tribunalul în

baza art. 297 alin. 2 C.proc.civ. a respins ca neîntemeiată excepția tardivității apelului, a admis apelul declarat, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Năsăud.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs H. L., D. A., P. I.

ș N. N.

, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei în sensul respingerii ca tardiv formulat a apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1704/1999 pronunțată de Judecătoria Năsăud.

Pârâtul I. I. prin întâmpinare

a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 5676/R/_, pronunțată în dosar nr._

, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții H.

L., D. A., N. N. și P. I. împotriva deciziei civile nr. 58/A/din_ a Tribunalului B. Năsăud pronunțată în dosar nr._, pe care a menținut-o.

A fost obligat recurentul să plătească intimatului I. I. suma de 2.100,51 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

La pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel Cluj a avut în vedere următoarele considerente

:

"În motivele de recurs se arată că apelul se îndreaptă împotriva unei sentințe pronunțate la 15 septembrie 1999, potrivit dispozițiilor art. 284 C.proc.civ. termenul de apel este de 15 zile de la comunicare. Potrivit procesului- verbal de comunicare a sentinței, aceasta i-a fost comunicată personal, apelantul semnând de primire. Potrivit dispozițiilor art.100 alin. 4 C.proc.civ. procesul- verbal de comunicare face dovada până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat. Simpla efectuare a unei expertize grafice care concluzionează că semnătura de pe actele de comunicare nu aparține destinatarului nu este de natură a duce la concluzia că acesta nu a luat la cunoștință de actele comunicate.

Curtea reține că acest motiv de recurs nu poate fi primit dat fiind faptul că semnătura aplicată pe dovada de comunicare a hotărârii nu aparține apelantului, astfel că în mod corect tribunalul a constatat că hotărârea nu s-a comunicat apelantului la data de_, ci la data de 28 mai 2009 la care apelantul, prin cerere scrisă, a solicitat comunicarea unei copii a sentinței pronunțate, prin urmare apelul a fost formulat în termenul legal prevăzut de art. 284 Cod procedură civilă.

Mai trebuie arătat că tribunalul a respectat procedura constatării falsului dat fiind că potrivit art. 184 Cod procedură civilă "Când nu este caz de judecata penala, sau daca acțiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanța civila, prin orice mijloace de dovada."

Or în cauză plângerea penală a apelantului prin care defaimă drept false procesele verbale de comunicare a citației a fost soluționată prin neînceperea urmăririi penale prin rezoluția Parchetului de lângă Judecătoria Năsăud nr. 1457/P/2009 din data de_ deoarece făptuitorul Sîngeorzan I., agentul procedural, a decedat la data de_ .

Față de faptul că acțiunea publică nu mai putea fi pusă în mișcare deoarece agentul procedural care a completat procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul de judecată din_ la care s-a soluționat cauza, cât și dovada de comunicare a sentinței pronunțată de instanța de fond a decedat, este evident că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 184 Cod procedură civilă iar instanța civilă era obligată să cerceteze ea însăși falsul, ceea ce s-a și efectuat.

Efectuarea expertizei grafice în cauză care concluzionează că semnătura de pe actele de comunicare nu aparține destinatarului se încadrează în procedura de constatare a falsului, descrisă în aliniatul anterior, și este în mod evident de natură a duce la concluzia că acesta nu a luat la cunoștință de actele comunicate, prin urmare sunt întrunite dispozițiilor art.100 alin. 4 C.proc.civ. anume procesul-verbal de comunicare face dovada până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat, iar în cauză s-a făcut exact dovada contrară, anume că faptele constatate personal de agentul procedural nu corespund realității.

Mențiunea găsirii destinatarului I. I. la domiciliul la care a fost citat, a primirii dovezii și aplicării semnăturii în fața factorului poștal s-a dovedit a fi neconformă cu realitatea, deci pârâtul nu a fost legal citat, fiind întrunite condițiile art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, în forma de la data soluționării apelului, "În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe."

Susțin recurenții că trebuie observat că este vorba de niște acte semnate în urmă cu 11 ani de zile astfel că este normal ca semnătura actuală să nu semene cu cea făcută în urmă cu 11 ani.

Curtea reține că acest motiv de recurs inadmisibil deoarece recursul reprezintă o cale extraordinară de atac care poate fi declarată numai pentru motivele de nelegalitate, expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - pct. 9 C.pr.civ., or motivul invocat se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 10 C.pr.civ. potrivit căruia ";când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii" și art. 304 pct. 11 C.pr.civ. potrivit căruia ";modificarea unei hotărâri se poate cere, când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate"; care au fost abrogate prin art. I pct. 1111 și pct. 112 din OUG nr. 138/2000 astfel încât dezvoltarea unui motiv de recurs care nu mai este prevăzut după modificarea art. 304 prin OUG nr. 138/2000 este inadmisibilă în prezenta cale extraordinară de atac.

Arată recurenții că pe aceleași înscrisuri sunt semnăturile agentului procedural care trebuiau și ele să fie verificate dacă sunt sau nu ale acestuia. Pentru a ajunge la concluzia caracterului fals al mențiunilor de pe procesele- verbale de comunicare era necesară o verificare mult mai amplă raportată la semnătura agentului procedural, la declarația acestuia cu privire la contextul în

care a făcut acele mențiuni precum și administrarea altor probe care să certifice sau infirme mențiunile respective.

Și acest motiv de recurs se încadrează parțial în dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 care au fost abrogate.

Mai trebuie menționat că ceea ce interesa în speță în procedura prevăzută de art. 184 Cod procedură civilă era legala citare a apelantului iar faptul că semnătura aparține agentului procedural este fără relevanță cât timp s-a dovedit că semnătura apelantului este falsă.

Consideră recurenții că prin admiterea unui apel după 11 ani de zile se pun în pericol raporturile juridice create în baza actelor emise în urmă cu această perioadă de timp.

Curtea constată că de fapt prin admiterea apelului dat fiind că apelantul nu a fost legal citat și s-a pronunțat o hotărâre judecătorească în acest fel, printr- o opozabilitate viciată, se asanează o neregularitate indiferent de durata de timp trecută de la data pronunțării hotărârii, dacă între timp nu au intervenit alte dispoziții care să acopere neregularitatea.

Recurenți arată că având în vedere dispozițiile art.180 C.proc.civ. era necesară împrocesuarea agentului procedural care a întocmit dovezile de comunicare și abia în contradictoriu cu acesta să se fi stabilit dacă una sau alta din semnături aparțin autorilor menționați. În situația dată consideră că trebuia urmată procedura înscrierii în fals și în urma administrării unui probator adecvat dacă procurorul ajungea la concluzia că actul este fals să solicite el anularea lui.

Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit dat fiind că agentul procedural nu mai putea fi împrocesuat cât timp acesta a decedat la data de_ iar procurorul nu mai putea să ajungă la concluzia că actul este fals și să solicite el anularea lui tocmai din acest motiv, al decesului agentului procedural.

În temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.

În temeiul prevederilor art. 274 Cod procedură civilă va obliga pe numitul recurent, aflat în culpă procesuală față de respingerea recursului, să plătească intimatului I. I. suma de 2100,51 lei, cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu avocat și cheltuieli de transport, potrivit chitanțelor de la fila 47-48";.

În rejudecare, dos ar ul a f ost înreg is tr at pe rolul Judec ător ie i N ăs ăud sub nr._

.

Prin sentința civilă nr. 605/_, pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosar nr. 284/265/R/2011

, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților H. L. și D. A. și axată pe lipsa interesului; s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții H. L. și D. A., în calitate de moștenitori și continuatori ai acțiunii civile introductive formulată de autoarea reclamantă Horea F., decedată în cursul procesului în contradictoriu cu pârâții I. I., R. Ana, G. E.

, R. I. și în contradictoriu cu moștenitoarele reclamantei decedate Horea F., respectiv N. N., P. I., I. I. .

Au fost obligați reclamanții să plătească pârâtului I. I. suma de 3.440 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței sale, următoarele

:

"Instanța de fond, în baza probatoriului administrat, a reținut faptul că potrivit extrasului de carte funciară și colii desfășurate proprietarii tabulari

inițiali ai imobilelor în litigiu au fost numiții R. Bela (Adalbert) și soția R. Ana, cu titlu de cumpărare bun comun.

Conform încheierii de carte funciară nr. 467/_ s-a înscris contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 898/_ de fostul notariat de stat local Năsăud, în temeiul căruia pârâtul I. I. - minor, asistat de reprezentanții săi legali, părinții, a dobândit dreptul de proprietate cu titlu cumpărare bun propriu, asupra imobilelor construcții din litigiu constând din casă de locuit și anexe.

Ulterior, prin operațiunea de validare a convenției sub semnătură privată invocată în cauză s-a notat dreptul de proprietate asupra imobilelor din litigiu cu titlu de cumpărare în favoarea defunctei Horea F. și în temeiul hotărârii

judecătorești casate.

În speță s-a reluat discuția și s-au reiterat argumentele privind validarea acestei convenții de către instanță și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic concomitent cu constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare autentic și prin invocarea ipotezei de vânzare a lucrului altuia, axată pe o cauză nelicită și contrară bunelor moravuri și ordinii publice, cu incidența prevederilor art. 948, 966, 968 Cod civil.

S-a reținut totodată faptul că nu s-a mizat pe anterioritatea titlului reprezentat de înscrisul sub semnătură privată chiar și în contextul în care din conținutul convenției se remarcă achitarea unui avans la data de 25 octombrie 1987 de 120.000 lei vechi și respectiv a diferenței de preț în două tranșe la data de 6 iunie 1988 (100.000 lei) și respectiv până la data finală de 30 iunie 1990 pentru achitarea sumei de 80.000 lei (în șase rate).

S-a observat că prin considerentele invocate chiar în redactarea acțiunii introductive s-a prezentat și teza prețului fictiv, cât și într-o altă variantă ipoteza unei simulații (prin interpunere de persoane, fictivitate sau deghizare) și în scopul expus de către pârâții R. prin întâmpinare, doar inițial, în sensul evitării preluării la stat a locuinței reclamantei Horea F. .

În adoptarea soluției instanța a avut ca premisă definiția înscrisului autentic și forța probantă pe care o reclamă un atare înscris.

Astfel, înscrisul autentic reprezintă acel înscris efectuat cu solemnitățile cerute de lege de un funcționar public care are dreptul de a funcționa în locul unde actul s-a încheiat conform prevederilor art. 1171 Cod civil, prin raportare și la situația de facto și legea în vigoare.

Astfel, în categoria înscrisurilor autentice se include și înscrisul autentic notarial, iar acesta se bucură de o prezumție de autenticitate și validitate, iar în ipoteza în care se contestă autenticitatea, sarcina probei revine părții adverse.

Mai mult înscrisul autentic face dovada până la înscrierea în fals, în ceea ce privește constatările personale ale agentului instrumentator, iar celelalte mențiuni fac dovada până la proba contrară.

O atare probă contrară poate viza și elementele contractului printre care se regăsește și prețul, achitarea efectivă de către cumpărător și fictivitatea acestuia.

În speță nu s-a justificat o astfel de probă contrară care să vizeze fondul și conținutul actului și chiar aspectele legate de preț (derizoriu, fictivitatea, sau aspectul de simulație), astfel încât s-a reținut forța probantă și avantajele înscrisului autentic și valabilitatea actului de vânzare-cumpărare din data de 14 iulie 1988 ca operațiune juridică consacrată și care nu poate fi răsturnată prin invocarea convenției sub semnătură privată.

De asemenea, în speță, invocarea aspectelor de nulitate, cât și cele care vizează rezoluțiunea convențiilor în baza dispozițiilor art. 1020, art. 1021 Cod civil, sau respectiv a unui temei axat pe acțiunea în simulație implică o delimitare, o distincție și cu privire la regimul juridic al fiecărei sancțiuni, cu consecințele aferente și cu probatoriul adecvat, astfel încât invocarea concomitentă a acestor temeiuri poate fi posibilă în cazul acțiunii în nulitate și a

acțiunii în simulație, dar exclude implicit sancțiunea rezoluțiunii care atrage și distincția pentru cauzele anterioare, concomitente sau ulterioare încheierii actului propriu-zis.

Deoarece înscrierea sau încheierea efectuată în evidentele de carte funciară în temeiul unui titlu desființat (sentința casată) atrage o rectificare a intabulării sau înscrierii efectuate implicit prin soluția adoptată de către instanță în speță în sensul respingerii acțiunii civile și cu consecința directă, negativă asupra petitului de constatare validitate a convenției sub semnătură privată se mențiune contractul de vânzare-cumpărare autentic notat în favoarea cumpărătorului- pârât I. I., iar notarea efectuată în favoarea autoarei Horea F. rămâne practic fără suport, fără temei.

Evident că pentru notările subsecvente ale terților dobânditori cu titlu oneros sau cu titlu gratuit se poate promova acțiunea în rectificare ce poate fi introdusă fie concomitent, fie separat după admiterea acțiunii de fond.

În drept s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1171 cod civil coroborat cu art. 948, art. 966, art. 968 Cod civil, art. 274 C.proc.civ.

Ulterior, la data de 19 septembrie 2012, s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâtul I. I., reținându-se în motivare că potrivit dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată"; părții adverse și prin corelare cu cuantumul justificat prin dovezi.

În concret și reținând concluziile scrise depuse de către mandatarul pârâtului s-a solicitat expres cuantumul total de 3.440 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată și reprezentând onorarii avocat în toate stadiile procesuale aferente evidențiate (fond, rejudecare și apel) și conform chitanțelor justificative anexate și modului de calcul expus în detaliu în cadrul concluziilor scrise.

Prin modul de calcul al instanței s-au reținut cheltuielile de judecată pretinse în cuantum total de 3.440 de lei reprezentând onorarii avocat în toate stadiile procesuale aferente evidențiate (fond, rejudecare și apel).

Astfel, s-au reținut următoarele cheltuieli: suma de 500 de lei/onorariu avocat în apel; suma de 2940 lei/onorariu avocat în prezentul dosar.

Este real că prin decizia civilă nr. 58/A/2010 a Tribunalului B. -Năsăud s-a menționat că problema cheltuielilor de judecată se impune să fie soluționată odată cu fondul cauzei, în funcție de soluția adoptată și respectiv că partea care a câștigat procesul, ca urmare a rejudecării după casare, are în mod exclusiv dreptul la toate cheltuielile de judecată.

De asemenea, în aceeași ordine de idei s-a subliniat faptul că instanța nu poate acorda mai mult decât se solicită, iar la fondul cauzei s-a menționat expres că se vor reda printr-o notă de cheltuieli în cuprinsul concluziilor scrise atât cuantumul total pretins, cât și în detaliu prin raportare la fiecare tip de cheltuială efectuată.

În speță instanța a acordat exact cât s-a cerut și justificat prin chitanțele atașate.

În consecință instanța a apreciat că modalitatea de calcul a fost corectă și reprezintă atributul instanței cu privire la acordarea acestor cheltuieli în contextul în care sunt efectiv justificate și probate și implicit solicitate, iar omisiunea privind solicitarea de către petent și a contravalorii expertizelor grafologice efectuate în apel, cât și a taxei judiciare aferente comportă o altă discuție, dar nu rezidă într-o eroare materială.

În drept s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 281 alin. 1 C.pr.civ.";

Împotriva aces te i sen tințe au decl ar at recurs recl ama nț ii

¸

solicitând

admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii formulate.

În motivare s-a arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii și este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 19 septembrie 2012 adeclarat recurs pârâtul I. I.

, solicitând admiterea recursului, modificarea încheierii atacate în sensul acordării tuturor cheltuielilor de judecată.

Recuren tul I. I., leg al c itat, pr in în tâmp in are a depus ă l a dos ar f aț ă de

recursul decl ar at de recl amanț i,

(f. 32) s-a opus admiterii recursului, solicitând obligarea recurenților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

L a ter menul de jude c ată d in d ata de 6 f ebru ar ie 2013 (f . 44) c ale a de atac

(decl ar ată în c auz ă d e p ărț i) a f ost c al if ic ată c a f iind apelul ș i n u recursul

.

L a ter men ul de jud ec ată d in d ata de 27 februarie 2013 (f. 64) pârâtul apelant I. I., prezent în instanță, a arătat că renunță la judecarea apelului declarat

, întrucât i s-a admis cererea de completare a dispozitivului în privința cheltuielilor de judecată solicitate.

T ribun alul B is tr iț a N ăs ăud, pr in dec iz ia c iv il ă nr. 49/A/_, pronunț ată în

dosar nr. 284/265/R/2011

, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții

H. L. și D. A. (în calitate de moștenitori și continuatori ai acțiunii civile introductive formulată de autoarea reclamantă Horea F., decedată în cursul procesului) împotriva sentinței civile nr. 605/_ pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosarul nr. 284/265/R/2011, care a fost menținută ca legală și temeinică.

S-a luat act de renunțarea apelantului I. I. la judecarea apelului declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunțată la data de_ de Judecătoria Năsăud în dosarul nr. 284/265/R/2011.

Au fost obligați apelanții H. L. și D. A., în solidar, să plătească apelantului I. I. suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat.

Motivând decizia pronunțată, Tribunalul a reținut în considerentele acesteia, următoarele

:

"Contrar susținerii apelanților, analizând cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, tribunalul constată că instanța de fond a examinat toate apărările formulate.

Defuncta Horea F., decedată la data de 13 august 2009 (f. 10 dosar apel nr._ ) a sesizat instanța la data de 15 iunie 1999 cu o acțiune prin care a solicitat executarea silită a antecontractului de vânzare-cumpărare intitulat convenție din 6 iunie 1988 având ca obiect construcțiile și terenul de 250 m.p. din cartea funciară nr. 1722/a I. M. topografic 843/8 și prețul de 300.000 lei; anularea contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. 898/14 iulie 1988.

În justificarea demersului său reclamanta a arătat că la data de_ a cumpărat imobilele de la proprietarii tabulari R. Bela și R. Ana, achitând cu acea ocazie suma de 120.000 lei.

La data de 6 iunie 1988 a mai predat vânzătorilor suma de 100.000 lei, obligându-se ca până la data de 30 iunie 1990 să achite restul de preț de 80.000 lei în 6 rate.

Întregul preț a fost achitat, iar reclamanta a intrat în posesia imobilelor la data de 6 iunie 1988, cu ocazia redactării și semnării înscrisului sub semnătură privată.

Ulterior, reclamanta l-a adus în imobil pe pârâtul I. I., minor la acea dată, în speranța că acesta o va îngriji la bătrânețe, însă părinții acestuia au condiționat rămânerea minorului în imobil de înscrierea bunului pe numele copilului, fapt acceptat de reclamantă.

Sub aspectul nulității actului autentic s-a invocat lipsa calității de proprietari ai vânzătorilor la data încheierii actului notarial; simulația, respectiv

fictivitatea, pe considerentul plății prețului de către reclamantă, a întocmirii documentației de înstrăinare pe numele acesteia.

Aceste motive au fost reiterate și de reclamanții apelanți, în calitate de continuatori ai acțiunii pornite de reclamanta decedată pe parcursul judecății (f.

32 dosar fond rejudecare). Prin urmare, analiza trebuie raportată la obiectul cererii și la temeiurile de fapt invocate.

În această analiză tribunalul reține că între defuncta Horea F., în calitate de promitent cumpărător și promitenții vânzători R. Adalbert și R. Ana s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 6 iunie 1988 având ca obiect imobilul casă de locuit, anexe gospodărești și teren în suprafață de 250 m.p., precum și prețul de 300.000 lei (f. 5 dosar fond inițial).

În privința prețului în cuprinsul convenției părților s-a menționat achitarea sumei de 120.000 lei la data de 25 octombrie 1987, a sumei de 100.000 lei la data încheierii convenției - 6 iunie 1988, diferența urmând a fi plătită în 6 rate până la termenul limită de 30 iunie 1990.

Între aceeași promitenți vânzători și promitenții cumpărători Horea I., Horea F. și D. E. s-a încheiat anterior, la data de 25 martie 1988, un act sub semnătură privată intitulat "chitanță"; în care se menționează faptul vânzării imobilului din I. M. de la nr. 107 către promitenții cumpărători pentru suma

de 300.000 lei, achitată în 5 rate în intervalul_ -_ (f. 137 dosar fond rejudecare).

Ambele acte sub semnătură privată poartă semnătura părților contractante și au același obiect, aspect necontestat în cauză.

La data de 14 iulie 1988, imobilul casă și anexe situat în I. M. la nr. administrativ 107 este înstrăinat de vânzătorii R. Adalbert și R. Ana cumpărătorului I. I., minor la acea dată, asistat de părinții săi, pentru suma de

100.000 lei, conform contractului autentic de vânzare-cumpărare nr. 898/1988 (f. 6 dosar inițial), dreptul său de proprietate fiind înscris în coala funciară nr. 1722/a I. M. sub B4 (f. 81 dosar fond rejudecare).

Motivele de nulitate absolută invocate de defuncta reclamantă și anume: lipsa calității de proprietari a vânzătorilor; simulația, fictivitatea nu pot fi reținute de tribunal.

Nu subzistă teza lipsei calității de proprietari a vânzătorilor la momentul încheierii actului autentic, întrucât antecontractul anterior încheiat, la 6 iunie 1988, de care s-a prevalat defuncta reclamantă și apoi reclamanții apelați, nu a fost apt să transfere dreptul de proprietate la momentul încheierii sale, datorită lipsei formei autentice cerută ad validitatem, conform art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 144/1958, aplicabil la momentul încheierii actului.

Prin urmare, actul sub semnătură privată a dat naștere numai unei obligații de a face, aceea de a încheia în viitor contractul în formă autentică.

Dat fiind faptul că o asemenea obligație nu a fost îndeplinită până la momentul încheierii actului autentic, la data de 14 iulie 1988, vânzătorii aveau calitatea de proprietari tabulari ai imobilelor în litigiu, calitate care le dădea dreptul să încheie actul autentic.

Prin urmare, problema vânzării lucrului altuia nu se poate pune, atâta timp cât prin actul sub semnătură privată nu s-a dobândit un drept de proprietate.

Dispozițiile art. 1176 C.civ. invocate de apelanți nu sunt relevante atât timp cât în cauză nu s-a negat, contestat existența și conținutul convenției din 6 iunie 1988.

Faptul că potrivit acestui text legal înscrisul sub semnătură privată recunoscut de cel căruia i se opune (în speță de promitenții vânzători sau moștenitorii acestora) are același efect ca înscrisul autentic între cei care l-au

semnat, adică întreg cuprinsul înscrisului sub semnătură privată, cu mențiunile sale privitoare la actul juridic pe care îl constată sau la faptele relatate, face credință, ca și actul autentic, până la dovada contrară, nu schimbă calificarea înscrisului ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare și nicidecum un veritabil act de vânzare-cumpărare, apt să transfere dreptul de proprietate.

Invocarea art. 1176 C.civ. nu transformă natura juridică a înscrisului sub semnătură privată căruia îi lipsește condiția formei autentice cerută ad validitatem din antecontract de vânzare-cumpărare în contract de vânzare- cumpărare.

În lipsa îndeplinirii condiției de formă ad validitatem înscrisul sub semnătură privată nu a fost apt să transfere dreptul de proprietate de la promitentul vânzător la promitentul cumpărător.

Pe de altă parte, așa cum rezultă chiar din motivarea acțiunii introductive, ulterior încheierii convenției din 6 iunie 1988, reclamanta a acceptat încheierea actului autentic, astfel încât în aceste condiții, în care și-a exprimat acordul la încheierea actului notarial (acord nedovedit ca fiind afectat de vreun viciu de consimțământ), iar acest fapt a avut ca și consecință încheierea de vânzători a contractului autentic, practic în acest moment părțile din actul sub semnătură privată (promitenții vânzători și defuncta reclamantă) încheiat la 6 iunie 1988 au pus capăt consensual relației lor contractuale, desființând tacit convenția încheiată.

În ceea ce privește fictivitatea și simulația, tribunalul constată că prin acțiunea introductivă defuncta reclamantă a invocat generic caracterul simulat și fictiv al actului autentic, fără a releva în ce constă fictivitatea sau modalitatea simulației.

Nici prin cererea de apel reclamanții apelanți nu detaliază aceste posibile cauze de nulitate, ci doar înțeleg să impute instanței de fond, la modul general, lipsa rolului activ, determinată de necercetarea caracterului ilicit, contrar ordinii publice și bunelor moravuri a actului autentic, neexaminarea fictivității, respectiv a simulației.

Abia prin concluziile scrise depuse la dosar la ultimul termen de judecată sunt detaliate 3 motive pentru care se apreciază că actul autentic este lovit de nulitate și anume: lipsa obiectului, frauda la lege și simulația sub forma donației deghizate.

Niciunul din aceste motive nu subzistă.

Obiectul este prestația la care se obligă părțile. Nu se poate susține cu deplin temei că actul autentic nu ar avea obiect, atât timp cât în cuprinsul său este indicat și determinat atât bunul vândut, cât și prețul vânzării.

Eventuala nepredare a bunului la dispoziția cumpărătorului nu înseamnă lipsă de obiect, ci neexecutare a unei obligații contractuale, care nicidecum nu poate atrage nulitatea actului încheiat.

În privința plății prețului se poate constata că însăși actele sub semnătură privată încheiate la data de 25 martie 1988, respectiv la data de 6 iunie 1988 sunt contradictorii. Pe de o parte, prin actul din 25 martie 1988 se atestă achitarea sumei de 300.000 lei în 5 rate în intervalul_ -_ de Horea F. împreună cu doi copii ai săi Horea I., stareț la mănăstirea M. i conform adeverinței nr. 15/_ emisă de Episcopia Ortodoxă R. ă a Maramureșului și Sătmarului - Mănăstirea M. i și D. E., mama reclamanților apelanți (f. 137 dosar fond rejudecare, f. 104 din prezentul dosar). Pe de altă parte, înscrisul din 6 iunie 1988 menționează achitarea de defuncta Horea F. a sumei de 120.000 lei la data de_, a sumei de 100.000 lei la data de 6 iunie 1988, respectiv

obligația achitării diferenței de 80.000 lei în 6 rate până la data de 30 iunie 1990, diferență în privința căreia nu s-a mai depus vreun act justificativ.

Aspectul privitor la persoana de la care au provenit banii achitați ca preț pentru imobilele în litigiu nu a putut fi lămurit pe deplin nici prin probatoriul testimonial administrat în apel.

Este însă cert că nu cumpărătorul I. I. a achitat prețul contractual. Cu toate acestea, contractul autentic nu poate fi declarat nul pe acest considerent, al plății prețului de o altă persoană decât cumpărătorul. Achitarea prețului de altă persoană dă naștere doar unui drept de creanță în favoarea acesteia și nicidecum unui drept de proprietate asupra bunului în litigiu.

Frauda la lege pe temeiul invocat, acela al prețului nereal, nu poate fi reținută. În primul rând este de remarcat că în fața instanței de fond reclamanta nu a invocat niciun moment caracterul nereal al prețului, o asemenea teză fiind avansată doar în apel.

Prețul din contractul autentic de vânzare-cumpărare este cel real, atâta timp cât nu există un act secret încheiat între părți din care să rezulte contrariul.

Simplu fapt că din actul autentic rezultă că s-a plătit un preț mai mic decât cel înscris în actul sub semnătură privată nu face ca prețul să fie fictiv, nereal, atât timp cât părțile sunt libere să determine prețul sub sau peste valoarea lucrului. Nu s-a invocat și nici nu s-a probat de către reclamanții apelanți că prețul de 100.000 lei ar fi atât de disproporționat în raport de valoarea bunului vândut încât să nu existe preț.

Nimic nu a împiedicat vânzătorii ca în relația cu minorul cumpărător să stabilească un alt preț decât cel indicat în actul sub semnătură privată. Aceasta în condițiile în care prin actul autentic s-au înstrăinat numai construcțiile nu și suprafața de 250 m.p. în privința căreia s-a solicitat de defuncta reclamantă validarea antecontractului din 6 iunie 1988, ceea ce justifică stabilirea unui preț mai mic.

Teza încheierii contractului autentic cu minorul în scopul evitării preluării unei locuințe proprietate a defunctei reclamante, a fost susținută doar de pârâții intimați R. Ana, R. I. și G. E. prin întâmpinarea depusă în primul ciclu procesual (f. 22 dosar fond inițial), defuncta reclamantă direct interesată sau reclamanții apelanți nesusținând pe parcursul judecății o astfel de teză (decât în concluziile scrise depuse după finalizarea dezbaterilor - f. 163 dosar fond rejudecare).

Prin urmare, aceasta nu se va reține de instanță, nefiind susținută de părți și fiind contrazisă de martorul Naroș T., care a arătat că defuncta a locuit anterior la canton la Maieru (f. 79 prezentul dosar de apel).

Pe de altă parte, defuncta reclamantă nu s-ar fi putut prevala de o asemenea teză, întrucât nu poți invoca frauda la lege pentru a beneficia de protecția dreptului pretins.

Nu poate fi reținută nici simulația. În fața instanței de fond și prin motivele de apel, defuncta reclamantă și apoi reclamanții apelanți au afirmat generic caracterul simulat al actului autentic, fără însă arăta în ce constă simulația.

Abia prin concluziile scrise depuse în apel se relevă simularea sub forma donației deghizate.

Totodată, s-a invocat faptul că adevăratul cumpărător a fost defuncta Horea F. și nu apelantul I. I. .

Simulația este una singură, părțile convin o singură dată să încheie un singur act juridic, care să îmbrace două fețe: una divulgată și alta secretă.

Pentru a fi în prezența simulației este necesar ca actul secret, care trebuie să includă acordul simulatoriu și cel public, ca manifestări de voință să fie

concomitente sau, cel puțin în momentul încheierii celui dintâi, cel de al doilea trebuie cu necesitate prefigurat.

Esențial în prezenta cauză pentru reținerea simulației era dovedirea acordului simulatoriu, adică a acelei convenții secrete între defuncta Horea F., pe de o parte și promitenții-vânzători, pe de altă parte, exprimând voința de a simula, adică de a crea aparența unor raporturi juridice care sunt inexistente în fapt sau, în orice caz, sunt total sau parțial diferite de cele reale, pe care le disimulează.

În cauză nu s-a dovedit de către defuncta reclamantă și ulterior după moartea sa, de reclamanții apelanți existența acordului simulatoriu la momentul încheierii actului sub semnătură privată.

Tocmai pentru a se verifica existența sau nu a acestui acord simulatoriu tribunalul a încuviințat audierea de martori și a dispus interogatoriul pârâtei intimate R. Ana, promitent vânzător în actul din 6 iunie 1988.

Contrar poziției reprezentantului pârâtului apelant I. I. din ședința de judecată din 27 februarie 2013 privitoare la proba cu martori în condițiile existenței unui act autentic, tribunalul a avut în vedere faptul că defuncta reclamantă este terț față de actul autentic, astfel că față de aceasta contractul are

valoarea unui fapt juridic, terțul putând utiliza, spre a dovedi existența actului secret și deci simulația orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori și aceasta chiar dacă valoarea contractului depășește suma de 250 de lei.

Din depozițiile martorilor audiați nu se poate reține existența unui astfel de acord. Totodată, lipsa intimatei R. Ana de la interogatoriul dispus a fi luat din oficiu coroborată cu depozițiile martorilor audiați, cu poziția defunctei reclamante exprimată în cuprinsul acțiunii introductive denotă absența acordului simulatoriu, condiție indispensabilă pentru a se reține simulația.

Faptul că intimata R. Ana este o femeie în vârstă de 86 de ani, care suferă de anumite boli cardiace nu constituie un motiv justificat al lipsei de la interogatoriu, în condițiile în care prin acte medicale nu s-a probat că starea de sănătate nu permite luarea interogatoriului (în instanță sau chiar la domiciliu), motiv pentru care tribunalul consideră că lipsa de la interogatoriu constituie început de dovadă scrisă în sensul art. 225 C.proc.civ., care se impune a fi coroborat cu celelalte probe administrate.

Tribunalul reține că la momentul încheierii actului sub semnătură privată,

6 iunie 1988, actul autentic nu era prefigurat. Aceasta rezultă chiar din motivarea acțiunii introductive, unde se arată că după momentul încheierii actului privat defuncta l-a adus în imobil pe pârâtul I. I., minor la acea dată, în speranța că acesta o va îngriji la bătrânețe, însă părinții acestuia au condiționat rămânerea minorului în imobil de înscrierea bunului pe numele copilului, fapt acceptat de reclamantă.

Ca atare, este fără îndoială că la momentul întocmirii actului privat nu s-a prevăzut încheierea actului autentic, ideea născându-se ulterior. Că este așa rezultă și din poziția reclamanților apelanți, care în cuprinsul apelului declarat arată textual că defuncta "nu a fost înștiințată despre încheierea actului autentic";.

În realitate, așa cum se poate desprinde din motivarea acțiunii introductive, defuncta a acceptat încheierea actului autentic, prin care proprietatea asupra bunului trecea asupra minorului, acest act nu a fost prefigurat la momentul încheierii actului sub semnătură privată - 6 iunie 1988 -, ci încheierea lui a fost decisă ulterior încheierii actului sub semnătură privată, în temeiul unei înțelegeri cu părinții minorului.

Acceptarea de către defunctă a încheierii actului autentic urmată de încheierea acestuia a însemnat realizarea unui acord tacit între părțile actului privat din 6 iunie 1988 de desființare a acestui act.

În cazul simulării prin interpunere de persoane actul secret trebuie încheiat tot între persoanele care au încheiat actul aparent, cu precizarea că adevăratul beneficiar este o altă persoană, întrucât în cazul acestei simulații ambele părți din contract urmăresc în mod conștient ca efectele să se producă față de o terță persoană, căreia îi asigură anonimatul tocmai prin simularea persoanei.

În ipoteza deghizării, părțile încheie un contract care dă naștere adevăratelor raporturi juridice dintre ele, contract pe care pentru a-l ține secret, în tot sau în parte, îl îmbracă în forma unui alt contract.

În condițiile în care actul public s-a încheiat între apelantul I. I., intimata

R. Ana și soțul acesteia, iar actul secret se încheie de defuncta Horea F. cu aceleași persoane care apar ca vânzători în actul autentic problema deghizării actului secret sub forma donației nu se poate pune.

Ceea ce nu s-a dovedit în cauză de defuncta reclamantă și de apelanți a fost aceea că la momentul încheierii actului secret - 6 iunie 1988 - între defuncta reclamantă Horea F. și promitenții-vânzători s-a realizat o înțelegere și anume aceea ca actul sub semnătură privată să fie încheiat cu defuncta, iar cel public cu apelantul, împrejurare esențială pentru a putea fi în prezența unei simulații.

O asemenea înțelegere (acordul simulatoriu) nu rezultă din probatoriul administrat și nici nu s-a susținut de defuncta reclamantă prin acțiunea introductivă.

Faptul că pârâții intimați R. Ana, R. I. și G. E. prin întâmpinarea depusă inițial în dosarul de fond (f. 22) declară că vânzarea în favoarea minorului s-a făcut pentru evitarea aplicării Legii nr. 4/1973 nu poate constitui dovadă a acordului simulatoriu, fiind o declarație singulară, nesusținută de proba realității ei.

Pe de o parte, teza încheierii actului privat pentru a evita aplicarea prevederilor Legii nr. 4/1973 nu a fost susținută nici de defuncta reclamantă și nici de reclamanții apelanți (ea fiind relevată numai în concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor - f. 163 dosar fond rejudecare) și nici nu rezultă din probatoriul administrat.

Pe de altă parte, din cuprinsul întâmpinării nu rezultă că înțelegerea ca actul autentic viitor să fie încheiat cu minorul pentru considerentele relevate ar fi existat la momentul încheierii actului sub semnătură privată - 6 iunie 1988.

Lipsa unei asemenea înțelegeri la momentul încheierii actului privat din 6 iunie 1988 poate fi dedusă din succesiunea actelor sub semnătură privată încheiate cu privire la imobil coroborată cu absența intimatei R. Ana la interogatoriu.

Astfel, inițial la 25 martie 1988 promitenții-vânzători încheie un antecontract de vânzare-cumpărare cu defuncta reclamantă Horea F. și cu doi dintre copiii acesteia - Horea I. și D. E. .

Ulterior, la 6 iunie 1988, promitenții-vânzători încheie un nou antecontract de vânzare-cumpărare privitor la același bun numai cu defuncta Horea F. .

Anterior acestor acte sub semnătură privată, la data de 12 martie 1988 (f.

138 dosar fond rejudecare) între aceeași promitenți-vânzători, pe de o parte, defuncta reclamantă Horea F. și doi dintre copiii acesteia - Horea I. și D. E.

, pe de altă parte, a intervenit un proiect de antecontract de vânzare-cumpărare cu conținut identic actului din 6 iunie 1988.

Din ansamblul probatoriului administrat nu rezultă cu certitudine cine a achitat prețul vânzării și când a fost achitat acesta. Aceasta întrucât există cel

puțin două înscrisuri sub semnătură privată (f. 137, 139 dosar fond rejudecare) semnate de promitenții-vânzători, ce conțin mențiuni diferite în privința persoanelor care au achitat suma și a datei la care a avut loc plata.

Întâmpinarea depusă la dosar de intimații R. Ana, R. I. și G. E. relevă faptul că plata prețului s-a făcut de defuncta Horea F. . Însă această declarație trebuie coroborată cu celelalte probe administrate în condițiile existenței a două înscrisuri sub semnătură privată semnate de promitenții- vânzători, ce conțin mențiuni diferite în privința persoanelor care au achitat suma de bani. Ca atare, declarația privind plata prețului de defunctă poate fi reținută doar ca recunoaștere a faptului material al remiterii sumei de către aceasta, nu și a faptului că suma de bani a aparținut acesteia.

Caracterul ilicit, contrar ordinii publice și bunelor moravuri a actului autentic, invocat în apel nu poate fi reținut în condițiile în care reclamanții apelanți nu au probat o asemenea teză.

Faptul că prețul a fost achitat de altcineva decât minorul cumpărător, că s- a achitat suma de 100.000 lei nu duce la constatarea caracterului ilicit, contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.

Teza uzucapiunii, avansată prima dată în apel, nu poate fi reținută de instanță în condițiile în care în fața primei instanțe nu a fost invocată, examenul realizat de instanța de control fiind limitat la aspectele cu care a fost sesizată instanța de fond, conform art. 294 alin. 1 C.proc.civ.

Raportat la argumentele mai sus relevate, tribunalul reține că actul autentic nu poate fi declarat nul atât timp cât în cauză nu s-a dovedit un acord simulatoriu. Considerentele pe care se întemeiază apărarea apelanților și anume: neplata prețului de pârâtul I. I., folosirea bunului de defuncta reclamantă, predarea bunului către aceasta din urmă și nu către cumpărătorul din actul autentic nu duc la nulitatea actului autentic, act ce îndeplinește toate cerințele de fond și formă prevăzute de lege, ci justifică eventual dreptul celui care a achitat efectiv prețul de a solicita de la cumpărător restituirea prețului achitat, desigur într-un alt cadru procesual în care se va analiza în concret cine anume a plătit prețul, când s-a achitat acesta, respectiv momentul curgerii dreptului la acțiunea în restituire.

Intervenirea de discuții între membrii familiei la o perioadă considerabilă de timp după încheierea actului autentic (prezenta acțiune fiind promovată la 15 iunie 1999, la 11 ani de la încheierea actului autentic) nu poate justifica anularea sau constatarea nulității acestuia.

Deplina valabilitate a actului autentic împiedică validarea actului sub semnătură privată din 6 iunie 1988, care așa cum s-a reținut pe baza poziției defunctei reclamantei cuprinsă în motivarea acțiunii introductive, a fost desființat de comun acord cu promitenții-vânzători în momentul acceptării de defunctă a încheierii actului autentic notarial, de care indubitabil a avut cunoștință, așa cum a declarat defuncta în cuprinsul acțiunii sale.

În baza acestor considerente, făcând aplicarea dispozițiilor art. 296, art.

298 raportat la art. 246 C.proc.civ., tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanți și va lua act de renunțarea pârâtului apelant la judecarea apelului declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale.

În temeiul art. 274, 277 C.proc.civ, reținând culpa procesuală a reclamanților apelanți, interesul lor comun și raporturile de rudenie dintre aceștia (frați), tribunalul îi va obliga în solidar să plătească pârâtului apelant suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, justificat cu chitanțele nr. 503/_ și nr. 752/_ depuse în original la dosar";.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal,

recl amanț ii H. L. și D. A.

, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, pe cale de consecință, și a sentinței nr. 605/2012, pronunțată de Judecătoria Năsăud, iar pe fond, admiterea acțiunii, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate "validitatea" înscrisului sub semnătură privată, denumită Convenție, încheiată la data de 6 iunie 1988 și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 898/_ .

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. pr. civ.); hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. pr. civ.).

Referitor la motivele contradictorii ori străine de natura pricinii, recurenții au arătat că instanța de apel a reținut că în temeiul art. 1176 C. civ. înscrisul sub semnătură privată (recunoscut de promitenții-vânzători în fața Judecătoriei Năsăud, care au achiesat la acțiunea reclamantei Horea F. ), are același efect ca înscrisul autentic. Cu toate acestea, a reținut contradictoriu că el "nu este apt să transfere dreptul de proprietate" (pag. 9 din decizie). Însă, nu este vorba de un astfel de transfer, ci de valoarea juridică a acelui înscris, comparativ cu actul notarial. Urma astfel să constate valabilitatea "Convenției" încheiată anterior datei de 6 iunie 1988 și, drept consecință, nulitatea absolută a actului autentic încheiat ulterior.

Deși, reclamanta, prin cererea introductivă din 15 iunie 1999, a solicitat "să se constate validitatea antecontractului de vânzare-cumpărare, intitulat Convenție din 6 iunie 1988", instanța, în mod contradictoriu și străin de cauză, a făcut referire la înscrisul încheiat anterior, la data de 25 martie 1988, cu intenția eronată, de a sugera că prețul ar fi fost plătit nu numai de Horea F., ci și de copii săi, Horea I. și D. E. (pag. 10).

De asemenea, instanța de apel a reținut corect "că nu cumpărătorul I. I. a achitat prețul contractului". Dar, a adăugat: "cu toate acestea, contractul autentic nu poate fi declarat nul pe acest considerent", plata putând fi făcută și "de o altă persoană decât cumpărătorul". Numai că, în realitate, în cadrul acestui contract nu s-a plătit nici un preț. Este semnificativă și relevantă mențiunea din contractul autentic: Prețul (de 100.000 Iei) a fost primit de la numitul cumpărător (minor la acea dată ?!), asistat de părinți săi, anterior încheierii acestui act. Deci, plata nu s-a făcut în fața notarului Dar, nici nu se putea face astfel de vreme ce prețul fusese achitat anterior, conform înscrisului sub semnătură privată

("Convenția" din 6 iunie 1988), în temeiul acestuia.

In hotărârea atacată s-a menționat că nu s-a putut lămuri pe deplin de unde "au provenit banii achitați ca preț pentru imobilele în litigiu" (pag. 10) și cine 1-a achitat (pag. 12).

Dar, s-a dovedit indubitabil că prețul a fost plătit de reclamanta Horea F.

, conform: "Convenției" din 6 iunie 1988; întâmpinării formulate de vânzătoarea

R. Ana și succesorii lui R. Albert (R. losif și Ghelner E. ); declarației pârâtului R. losif, dată în fața instanței de apel la termenul din 10 aprilie 2013.

In plus, în sistemul de Drept Civil R., posesia bunurilor mișcătoare creează în favoarea posesorului o prezumție de proprietate, împotriva căreia nu este admisă proba contrară (R. Motica, F. Moțiu, Contractul de vânzare- cumpărare. Teorie și practică judiciară, Editura Lumina Lex, 199, p. 242).

Se merge chiar mai departe și se arată că în temeiul art. 1909 alin. 1 Cod civ., "pentru bunurile mobile posesia de bună-credință valorează... o prezumție absolută si irefragabilă de proprietate" (G. Boroi, Drept civil Partea generală, Editura AII Beck, 2002, p. 75).

Relevant este și că potrivit Noului Cod Civil, oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat ca are titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului (art. 935).

Așadar, cine plătește prețul unui contract (sau, ca în speță, antecontract) se prezumă, legal, că banii îi aparțin (art. 1909 alin. 1 C. civ. și art. 935 din Noul

C. civ.).

Deși s-a probat cu înscrisuri si martori că reclamanta Horea F. a locuit singură în imobilul cumpărat, de la data încheierii "Convenției" (iunie 1988), până la decesul său (intervenit în anul 1999), netulburată în posesie, instanța de apel s-a mulțumit doar să consemneze, cu totul irelevant, că "defuncta a locuit anterior la canton la Maieru" (pag. 11).

S-a reținut tendențios, în hotărârea atacată, că intimata R. Ana (vânzătoare, alături de soțul său), o femeie în vârstă de 86 de ani, a lipsit nejustificat de la interogatoriu, ceea ce constituie un "început de dovadă scrisă în sensul art. 225 C. pr. civ.", dar, nu s-a consemnat că s-a prezentat fiul său și el pârât-intimat, R. losif, care a depus dovezile privind bolile mamei sale, ce au făcut imposibilă deplasarea în fața instanței. Mai grav, nu a fost reținută declarația acestuia (reprezentantul legal al părinților săi vânzători) în sensul că în realitate, imobilul a fost cumpărat de Horea F., care a plătit prețul și că este de acord cu admiterea acțiunii.

Autoarea-redactor a deciziei atacate face, disparat pe 3 pagini (9-12), teoria simulației, vrând să demonstreze inexistența acesteia mai mult din punct de vedere doctrinar, decât din cel al dreptului aplicabil cauzei. In plus, ignoră esența: motivele de nulitate a contractului autentic.

Într-adevăr, apelanții-reclamanți au făcut referire la un "preț fictiv" și "simulație prin interpunere de persoane", la "deghizare", dar ca o reacție la hotărârea atacată, pentru critica acesteia și a dovedi cine a fost adevăratul proprietar (de fapt și de drept).

Atitudinea autoarei menționate poate fi explicată prin consecvența sa, de vreme ce, în primul ciclu procesual, a făcut parte din completul care a admis apelul lui I. I., introdus după 10 ani de la pronunțarea hotărârii la fond. Recurenții s-au întrebat, în fața instanței de apel, și se întreabă și în recurs, ce "proprietar" este acela care timp de 10 ani nu știe că a pierdut (în instanță) proprietatea ? Răspunsul recurenților este următorul: un fals proprietar !

În ceea ce privește motivul referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenții arată că în baza dispozițiilor legale, în doctrină au fost reținute și analizate caracterele juridice ale vânzării. Printre acestea se numără: caracterul sinalagmatic, întrucât actul respectiv "dă naștere la obligații reciproce și interdependente, fiecare avându-și cauza imediată în cealaltă, transferul proprietății își are cauza în plata prețului, iar plata prețului își are cauza imediată (cauza obligației) în transferul proprietății" (Dan Chirică, Tratat de drept civil Contracte speciale, Voi. 1, Editura C.H. Beck, 2008, p. 27. In același sens, este și F. Moțiu, Contractele speciale, Editura Universul Juridic, 2012, p. 22- 23); caracterul oneros, "deoarece fiecare parte urmărește un interes patrimonial, vânzătorul să încaseze prețul, iar cumpărătorul să dobândească proprietatea

lucrului vândut" (Dan Chirică, op. cit., p. 29). "Fiecare pai e voiește a-și procura un avantaj" (art. 945 C. civ.); caracterul comutativ, pentru că între prestațiile celor două părți există o anumită echivalență, un anumit echilibru (art. 947 alin. 1 C. civ.).

Aceste caracteristici nu se întâlnesc la actul autentic, ceea ce atrage nulitatea lui, ci la înscrisul sub semnătură privată.

În ceea ce privește prețul, arată recurenții, se aplică art. 1660 NCC, care stabilește condițiile de legalitate a prețului.

În caz contrar, contractul este nul absolut pentru că îi lipsește un element esențial (Corneliu Turianu, Curs de drept civil Contracte specia! Editura Universitară, 2012, p. 53).

Pentru ca prețul să existe, el trebuie să fie sincer și serios. Prin preț sincer se înțelege un preț real și nu unul fictiv (ca în cazul actului autentic în litigiu).

Conform art. 1665 NCC., "Vânzarea este anulabilă atunci când prețul este stabilit fără intenția de a fi plătit".

In cazul în care prețul este fictiv (simulat), contractual este nul (Corneliu Turianu, p. 55), tocmai pentru că îi lipsește acest element esențial - prețul (R. I. Motica, F. Moțiu, op. cit,, p. 86). Totodată, plata prețului trebuie făcută de către cumpărător (F. Moțiu, op. cit, p. 88).

În ceea ce privește cauza, recurenții arată că, potrivit art. 966 C. civ,,

"obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect";. Cauza (scopul) unui contract constă în obiectul urmărit de părți la încheierea lui, în situația vânzării-cumpărării, scopul imediat (cauza proximă) constă în reprezentarea contraprestației celeilalte părți: "transmiterea proprietății de către vânzător are drept cauză plata prețului de către cumpărător, iar prețul plătit de către cumpărător are drept cauză transmiterea proprietății lucrului vândut de către vânzător" (R. I. Motica, F. Moțiu, op. cit, p. 89; F. Moțiu, o . cit, p. 56).

Conform art. 966 C. civ., "obligația fără cauză...nu poate avea nici un efect". Prin urmare, lipsa cauzei determină nulitatea contractului de vânzare- cumpărare. Aceeași dispoziție se regăsește și în Noul Cod civil (art. 1238).

Nu numai că în speță prețul, ca obiect al contractului autentic, nu a fost plătit dar imobilul nici nu a fost predat "cumpărătorului" din acest contract.

S-a probat, fără putință de tăgadă, că cea care a plătit prețul anterior, conform înscrisului sub semnătură privată, a primit și posesia imobilului, unde a locuit netulburată vreme de 21 de ani.

Chiar dacă prin cererea introductivă nu a fost invocată uzucapiunea (art. 1895-1899 C civ.), posesia îndelungată, timp de 21 de ani, pașnică, publică și sub nume de proprietar, constituia un indiciu suficient de clar, care, coroborat cu probatoriul administrat în apel, trebuia să conducă la admiterea acțiunii si nu la respingerea ei.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat Năsăud este lovit de nulitate absolută deoarece: îi lipsește obiectul (nu a fost plătit prețul, și nu a fost predat bunul "cumpărătorului" I. I. ); cauza acelei obligații nu există (G. Boroi, Drept civil. Parte generală, Editura All Beck, 2002, p. 232).

In schimb, înscrisul sub semnătură privată îndeplinește toate condițiile unui contract de vânzare-cumpărare motiv pentru care urmează a fi validat de către instanța de judecată.

Recurenții au mai arătat că Noul Cod civil permite un asemenea demers (art. 1669 alin. 1).

Pr in în tâmp in are a f or mul ată în c auz ă, depus ă l a dos ar cu nerespec tare a

ter menulu i prev ăzu t de ar t. 308 al in. 2 C . proc. c iv., ș i c al if ic ată de ins tanț ă drep t

"concluz ii scr ise";, intimatul I. I.

a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate, precum și a sentinței pronunțate de Judecătoria Năsăud, ca legale și temeinice. Cu cheltuieli de judecată în recurs.

Recurenții H. L. și D. A. au depus la dosarul cauzei un script

in titul at "Concluz ii"; ( f . 44 -48),

prin care au rezumat cele susținute prin cererea de recurs, iar în completarea acesteia au făcut o recapitulare a istoricului litigiului.

Recursul este nefondat.

Cu privire la motivele de recurs de netemeinicie

.

Cu privire la acele motive de recurs care vizează netemeinicia deciziei recurate, Curtea, din oficiu, la termenul de judecată din data de_, a invocat excepția inadmisibilității, excepție care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:

Departe de a cuprinde doar critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel, memoriul de recurs conține și motive de netemeinicie, fără să facă o analiză doar a nelegalității deciziei instanței de apel, referindu-se la o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare a probațiunii administrate și o expunere a relațiilor contractuale și familiale dintre părți.

Curtea constată, însă, că din perspectiva motivelor de netemeinicie, recursul intră sub incidența excepției inadmisibilității, întrucât aceste motive se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 10 și 11 C.pr.civ., abrogate la data formulării recursului pendinte.

Astfel, textul art. 304 pct. 11 C.pr.civ. a fost abrogat prin art. I pct. 112 din

O.U.G. nr. 138/2000.

Anterior abrogării sale, pct. 11 al art. 304 C.pr.civ. prevedea că se poate cere casarea unei hotărâri când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Prin urmare, modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate, nu mai poate fi cenzurată de către instanța de recurs, dat fiind că o atare cenzură, ca urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C.pr.civ., este inadmisibilă în actuala reglementare legală a recursului.

Oricum, prin prisma art. 295 alin. 1 și 2 C.pr.civ. raportat la art. 129 alin. 4 și 5 C.pr.civ. instanța de apel era în drept să administreze orice probe pe care le considera îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, respectiv, era îndreptățită să facă aprecierea acestor probe potrivit propriei convingeri.

În ceea ce privește acele motive de recurs prin care se face trimitere concretă la anumite probe, respectiv, înscrisuri, declarații de martori, motivele neprezentării la interogator a intimatei R. Ana (dovezi medicale), etc., Curtea constată că aceste motive se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 10 C.pr.civ., în prezent abrogate prin art. I pct. 111¹din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005.

Anterior abrogării sale, art. 304 pct. 10 C.pr.civ. prevedea că se poate cere casarea unei hotărâri când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Urmare a abrogării pct. 10 și 11 ale art. 304 C.pr.civ., instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probațiunea administrată în cauză.

Toate motivele de recurs, referitoare la: reproduceri ale stării de fapt, ale probațiunii administrate în cauză, reiterări ale istoricului cauzei, ale relațiilor dintre părți, modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele, etc., intră sub incidența excepției inadmisibilității, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 și 11 ale art. 304

C. proc. civ., în prezent abrogate.

Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 111¹din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate

niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În consecință, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părți, ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Așa fiind, Curtea constată că excepția inadmisibilității, invocată din oficiu de către instanță, este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecința neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.

Cu pr iv ire l a mo tiv ul de recurs în te me iat pe d ispoz iț iile ar t. 304 pc t. 7

C.pr.civ.

Recurenți au susținut că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, contradictorialitate decurgând din aceea că, pe de o parte, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 1176 C.civ., înscrisul sub semnătură privată are același efect ca înscrisul autentic, iar pe de altă parte, a reținut în mod contradictoriu, că el nu este apt să transfere dreptul de proprietate.

De asemenea, instanța de apel a reținut corect că nu cumpărătorul I. I. a achitat prețul contractului, însă, pe de altă parte, a reținut contradictoriu că, "cu toate acestea, contractul autentic nu poate fi declarat nul pe acest considerent, plata putând fi făcută și de către o altă persoană decât cumpărătorul";.

Apoi, instanța de apel reține în hotărârea atacată, că nu s-a putut lămuri pe deplin de unde au provenit banii achitați ca preț pentru imobilele în litigiu, și cine l-a achitat, însă reține că s-a dovedit indubitabil că prețul a fost plătit de reclamanta Horea Florea.

Analizând acest motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:

Art. 304 pct. 7 C.pr.civ. prevede că este posibilă modificarea hotărârii recurate atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest text legal trebuie coroborat cu prevederile art. 261 pct. 5 C.pr.civ., conform cărora, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Pentru a fi incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., ar fi necesar să fie întrunite una din următoarele ipoteze: să existe o contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; să existe contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; să lipsească motivarea soluției sau această să fie superficială ori să cuprindă considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă; instanța de control judiciar, adică instanța de apel, să copieze considerentele hotărârii apelate, fără să răspundă motivelor de critică invocate de părțile apelante.

Este știut faptul că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere (Cas. I, Decizia nr. 961/1925, Pandectele R. e nr. 1/1926, pag. 34).

Doctrina a fost constantă în a sublinia importanța motivării unei hotărâri, arătându-se că motivele, considerentele hotărârii, constituie osatura acesteia, structura ei de rezistență. "Motivarea hotărârii, în sensul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a rațiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere. Ea este o lucrare pur subiectivă și cuprinde în sine tot respectul justiției și tot meritul judecătorului"; (I. Deleanu, Tratat de Procedură Civilă, vol. II, Ed. All Beck, pag. 198).

Îndatorirea de a motiva hotărârea, de a o motiva clar, convingător și pertinent, în partea numită considerentele hotărârii, constituie, în același timp, o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita în mod real controlul judiciar (Cas. I., Decizia nr. 41/1920, în Jurispudența Generală, 1924, pag. 814; Cas. I, Decizia nr. 2108/1924, în Jurisprudența Generală, 1925, nr. 14).

Mai întâi, motivarea hotărârii trebuie să fie făcută de instanța care s-a pronunțat în fond, prin înfățișarea considerentelor de fapt și de drept care au condus-o la soluția adoptată.

Cea de-a doua instanță, și care exercită controlul judiciar asupra primei hotărâri, poate să își însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas întrutotul neschimbate. Însă, cum efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune faptele în discuție, în caz de reformare, instanța de apel este ea însăși obligată să motiveze ce anume împrejurări au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe.

Esențial este, însă, să nu apară contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul ca, din unele să rezulte netemeinicia acțiunii, iar din altele caracterul fondat al aceleiași acțiuni (I. Leș, Tratat de Drept procesual Civil, Ed. V, Ed. C.H. Beck, pag. 759).

Jurisprudența a stabilit că o motivarea sumară și confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar (a se vedea în acest sens C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 723/2000, B.J.C.D., 2000 pag. 952; Decizia nr. 726/2000; Decizia nr. 1978/2000; C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 2922/2000, B.J.C.D., 2000, pag. 953).

Deși s-ar părea că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C.pr.civ. ar viza mai mult netemeinicia decât nelegalitatea hotărârii recurate, totuși, în doctrină s-a apreciat că nemotivarea are și conotații care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât, este prezentă situația nesocotirii unei obligații legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege (G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. All Beck, B., 1994, pag. 482; C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 53/2000, B.J.C.D., 2000, pag. 959).

Jurisprudența a apreciat că în ipoteza în care decizia atacată cu recurs nu este motivată, ori că motivarea este confuză și contradictorie, se poate aprecia în sensul că nu a fost judecat fondul apelului (Curtea de Apel Suceava, Secția Civilă, Decizia nr. 325/1999).

Se pune, așadar, întrebarea dacă în cauză, raportat la modalitatea în care instanța de apel și-a expus argumentele de fapt și de drept, pe care și-a întemeiat soluția, în considerentele deciziei sale, ne găsim sau nu în prezența art. 304 pct. 7 C.pr.civ., coroborat cu art. 261 pct. 5 C.pr.civ., respectiv, dacă suntem sau nu în prezența unor motive contradictorii, care, pe de o parte, să sublinieze caracterul fondat al acțiunii reclamanților, iar pe de altă parte, să conducă la ideea caracterului nefondat al aceleiași acțiuni.

Curtea constată că argumentele invocate de recurenți în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., nu sunt fondate, motivat pe următoarele considerente:

Toată argumentația expusă pertinent și exhaustiv în considerentele deciziei recurate relevă, și întărește totodată, caracterul nefondat al acțiunii reclamanților, considerentele deciziei recurate fiind în deplină concordanță cu dispozitivul aceleiași decizii.

Reclamanții, prin întregul demers judiciar demarat și susținut în prezenta cauză, au dorit ca instanța să dea prioritate și prevalență unui înscris sub semnătură privată, în detrimentul unui înscris autentic, respectiv, să constate că înscrisul autentic - și care reprezintă un contract autentic de vânzare - cumpărare -, ar fi lovit de nulitate absolută, pe motiv că plata prețului nu a fost făcută de către cumpărătorul I. I., ci de către defuncta Horea F., antecesoarea recurenților de azi.

În concret, este vorba despre o convenție sub semnătură privată datată _

, încheiată între "vânzătorii R. Adalbert și R. Ana"; și Horea F.

"cumpărătoare";, având ca obiect imobilul situat în comuna I. M. nr. 107, înregistrat la CF nr. 1722 sub nr. top 843/8, compus din casă de locuit și dependințe gospodărești, pentru prețul de 300.000 lei, "din care cumpărătoarea a achitat la data întocmirii prezentei convenții suma de 100.000 lei, iar anterior, la facerea târgului, în_ a achitat suma de 120.000 lei, urmând ca până la _

, să achite restul de 80.000 lei, în șase rate"; (f. 5 primul dosar fond).

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 898/_, de Notariatul de Stat Local Năsăud, a fost încheiat între vânzătorii R. Adalbert și R. Ana, și cumpărătorul I. I., minor, asistat de părinții săi, I. Filimon și I. I., în baza autorizației de înstrăinare a construcțiilor nr. 230/_, eliberată de Consiliul P. ular al comunei I. M., obiectul vânzării constituindu-l "în întregime construcțiile din cărămidă și lemn, constând din casă de locuit cu una cameră, bucătărie, baie și cămară la parter și trei camere la etaj, separat anexe gospodărești, formate din magazie și cotețe, toate situate în comuna I. M. nr. 107, neînscrise în cartea funciară, urmând a se înscrie în CF nr. 1722/a I. M., nr. top 843/8, în baza adeverinței nr. 231/_, eliberată de Consiliul P. ular al comunei I. M. "; (f. 6 primul dosar fond).

În contractul de vânzare-cumpărare autentic s-a menționat clauza privitoare la preț, în sensul că "prețul de vânzare a construcțiilor este de 100.000 lei, pe care vânzătorii l-au primit în întregime de la numitul cumpărător, asistat de părinții săi, anterior încheierii acestui act";.

Totodată, în contractul autentic s-a inserat clauza potrivit căreia, "ca urmare a înstrăinării construcțiilor, terenul aferent acestora, în suprafață de 250 mp, înscris în CF nr. 1722/a I. M., nr. top 843/8, trece în proprietatea S. ui

R., în baza art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, iar dobânditorului construcțiilor urmează să i se atribuie dreptul de folosință asupra terenului necesar, în baza art. 30 alin. 3 din aceeași lege";.

Procedând la analizarea celor două acte, respectiv a convenției sub semnătură privată și a contractului autentic de vânzare-cumpărare, Curtea reține următoarele:

Prin prisma art. 1171 C.civ., înscrisurile autentice sunt acelea care s-au făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are dreptul de a funcționa în locul unde actul s-a încheiat.

Constituie înscrisuri autentice actele autentice notariale, actele de stare civilă, hotărârile judecătorești, actele de procedură îndeplinite de executorii judecătorești, etc.

Înscrisul autentic se bucură de o prezumție de validitate, prin chiar efectul art. 1171 C.civ., astfel încât, cel care îl folosește este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă.

Așadar, înscrisul autentic, care prin forma și aparența sa, are înfățișarea unui înscris autentic regulat întocmit, se bucură de prezumția de validitate, iar dacă i se contestă autenticitatea, cel care invocă înscrisul nu are a face nicio dovadă, sarcina probei trecând asupra părții care contestă sinceritatea și autenticitatea înscrisului.

Cu alte cuvinte, data înscrisului autentic face credință până la înscrierea în fals, iar constatările personale ale agentului, respectiv, ale funcționarului public care a instrumentat actul autentic, fac dovada deplină până la înscrierea în fals, în ceea ce privește constatările făcute de respectivul funcționar public, în limitele atribuțiilor sale (constatările referitoare la persoana părților, modul de identificare al lor, luarea consimțământului, semnarea înscrisului de către părți în fața funcționarului public, etc.).

Codul civil consacră opozabilitatea erga omnes a celor constatate prin înscrisul autentic, prevăzând în art. 1173 alin. 1 C.civ., că actul autentic are deplină credință în privința oricărei alte persoane despre dispozițiile și convențiile ce le constată.

Această dispoziție trebuie interpretată în corelație cu art. 1174 alin. 1 C.civ., ceea ce înseamnă că opozabilitatea actului față de terți privește drepturile și obligațiile reciproce ale părților contractante, considerate ca fapte a căror existență nu poate fi ignorată de către terți.

Apoi, art. 1172 C.civ. dispune că actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenței sau a incapacității funcționarului, ori datorită neîndeplinirii condițiilor de formă (de exemplu, lipsește încheierea de autentificare în cazul actelor notariale), este valabil ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părțile contractante. În cazul în care nu este semnat de părțile contractante, acesta valorează început de dovadă scrisă.

Potrivit art. 1176 C.civ., actul sub semnătură privată, recunoscut de acela căruia i se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are același efect ca actul autentic, între acei care l-au subscris și între cei care reprezintă drepturile lor.

Art. 1177 C.civ. obligă pe cel căruia i se opune un act sub semnătură privată să îl recunoască ori să tăgăduiască scrierea sau semnătura sa, numai moștenitorii, sau cei care reprezintă drepturile aceluia al căruia se pretinde a fi înscrisul, putând declara că nu cunosc scrierea ori semnătura autorului lor, în acest din urmă caz, precum și atunci când partea nu recunoaște scrierea sau semnătura sa, instanța, la cerere, putând ordona verificarea de scripte (art. 178

C. proc. civ.).

Prin urmare, înscrisurile sub semnătură privată sunt acele înscrisuri întocmite de părți, fără intervenția vreunui organ al statului, semnate de părțile de la care emană.

În principiu, singura condiție care se cere pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată este semnătura părților.

Se pune firesc întrebarea cum anume trebuie interpretata sintagma conținută în art. 1176 C.civ., potrivit căreia, "actul sub semnătură privată recunoscut de cel căruia i se opune ori privit, după lege, ca recunoscut, are același efect ca înscrisul autentic, între cei care l-au semnat și între cei care reprezintă drepturile lor";.

Doctrina și jurisprudența au arătat că această sintagmă trebuie înțeleasă în sensul că un astfel de act sub semnătură privată trebuie interpretat în sensul că părțile contractante sunt ținute de drepturile și obligațiile reciproce pe care și

le-au asumat, și că opozabilitatea acestui act față de terți privește drepturile și obligațiile reciproce ale părților contractante.

Cu alte cuvinte, înscrisul sub semnătură privată nu se bucură, ca înscrisul autentic, de prezumția de validitate.

Chiar dacă, între părțile contractante, înscrisul sub semnătură privată, dacă a fost recunoscut de acestea, are același efect ca înscrisul autentic - adică părțile contractante sunt ținute de drepturile și obligațiile reciproce pe care și le- au asumat -, totuși, dispozițiile art. 1176 C.civ. nu trebuie înțelese și interpretate în sensul că prin acestea s-ar schimba natura juridică și efectele juridice ale unui act sub semnătură privată - care nu se bucură de prezumția de validitate -, întru-un act autentic care, potrivit art. 1171 C.civ., se bucură, prin chiar efectul

legii, de această prezumție de validitate.

Altfel spus, un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, încheiat sub imperiul Decretului nr. 144/1958, în vigoare și aplicabil la data de_, nu poate fi transformat într-un contract autentic de vânzare-cumpărare, prin simpla recurgere la sintagma conținută în testul art. 1176 C.civ., și nu i se poate conferi unui astfel de contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, puterea juridică pe care o are un contract autentic de vânzare- cumpărare, aceea de a transfera valabil proprietatea de la vânzător la cumpărător.

La data la care a fost încheiată Convenția de vânzare-cumpărare din _

, între promitenții vânzători R. și promitenta cumpărătoare Horea F., era în vigoare Decretul nr. 144/1958, privitor la reglementarea autorizațiilor de construire, reparare și desființare a construcțiilor, precum și cele referitoare la

înstrăinările și împărțelile terenurilor, cu și fără construcții, act normativ care permitea, prin art. 12, transformarea unei obligații de a face, conținută într-o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare (convenție de vânzare- cumpărare sub semnătură privată), într-o obligație de a da, adică de a transfera valabil proprietatea de la promitentul vânzător la promitentul cumpărător, prin conferirea posibilității pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic translativ de proprietate.

Însă, potrivit art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 144/1958, o convenție de vânzare-cumpărare, cu privire la imobile, trebuia, ad validitatem, încheiată în formă autentică.

Drept urmare, prin prisma considerentelor mai sus expuse, Curtea constată că înscrisul sub semnătură privată datat_ nu are și nu poate avea natura juridică a unui act autentic de vânzare-cumpărare, în sensul pretins de art. 1171 C.civ., mai ales că art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 144/1958 cerea forma autentică ad validitatem pentru astfel de acte.

Pe cale de consecință, convenția sub semnătură privată, datată_, chiar dacă în privința sa se invocă art. 1176 C.civ., nu are valoarea unui act autentic ad validitatem, iar efectele pe care această convenție le produce între părțile contractante trebuie înțelese în sensul că promitenții vânzători și-au asumat o obligație de a face, adică de a încheia în viitor un act autentic susceptibil de a transfera proprietatea, și că de această obligație erau aceștia ținuți.

În niciun caz această convenție sub semnătură privată, așa cum corect a reținut și Tribunalul, nu putea să transfere dreptul de proprietate de la promitenții vânzători la promitenta cumpărătoare.

Drept urmare, Curtea constată că nu există motive contradictorii în decizia recurată, cu privire la analizarea incidenței în cauză a dispozițiilor art. 1171 și art. 1176 C.civ.

Recurenții au susținut că ar exista contradicții și în ceea ce privește, pe de o parte, reținerea instanței de apel. în sensul că nu cumpărătorul I. I. a achitat prețul contractului, iar pe de altă parte, reținerea aceleiași instanțe, în sensul că, pentru acest motiv, contractul nu poate fi declarat nul.

Curtea constată că aceste susțineri ale recurenților sunt nefondate, pentru motivele ce urmează a fi expuse.

Starea de fapt reținută în cauză de către instanța de apel, și care nu mai poate fi schimbată de către instanța de recurs, întrucât aceasta nu mai poate reaprecia ori reanaliza probele, relevă faptul că în convenția de vânzare- cumpărare sub semnătură privată datată_ s-a menționat un preț de

300.000 lei, din care 120.000 lei a fost achitat la data de_, 100.000 lei s-a achitat la data de_, urmând ca diferența să fie plătită în șase rate, până la termenul limită de_ .

S-a mai reținut, ca stare de fapt, împrejurarea că între aceiași promitenți vânzători, R. Adalbert și Ana, și promitenții cumpărători Horea I., Horea F. și D. E., s-a încheiat anterior, la data de_, un act sub semnătură privată intitulat "chitanță";, în care se menționa faptul vânzării imobilului din I.

M. nr. 107 către promitenții cumpărători, pentru suma de 300.000 lei, achitată în cinci rate, în intervalul 0_ -_ .

Tribunalul reține că, în privința plății prețului, însuși actele sub semnătură privată datate_ și_, sunt contradictorii, întrucât, pe de o parte, din actul încheiat la_ rezultă faptul că prețul de 300.000 lei ar fi fost achitat în cinci rate, în intervalul 0_ -_, de către Horea F., împreună cu copiii săi, Horea I. și D. E. (aceasta din urmă mama reclamanților apelanți), iar pe de altă parte, din înscrisul încheiat la_, rezultă faptul că Horea F. ar fi achitat 120.000 lei la data de_, 100.000 lei la data de_, urmând ca diferența de 80.00 lei să fie achitată în șase rate până la data de_, fără însă să se facă dovada achitării acestei diferențe de preț.

Instanța de apel concluzionează în sensul că nu se poate lămuri pe deplin de unde au provenit banii achitați cu titlu de preț, însă, este cert faptul că nu cumpărătorul I. I. a achitat prețul contractual.

Curtea constată că aceste rețineri ale instanței de apel nu sunt contradictorii, în mod pertinent Tribunalul reținând faptul că nu I. I. a achitat prețul contractual și că nu se poate stabili în mod cert și indubitabil de la ce persoană au provenit bani achitați ca preț și cine este persoana care efectiv și faptic a achitat respectivul preț.

Însă, faptul că nu cumpărătorul I. I. a achitat prețul contractual, în niciun caz nu atrage nulitatea contractului autentic de vânzare-cumpărare, așa cum nefondat susțin recurenții.

Art. 1361 C.civ. - în vigoare la data încheierii atât a convenției sub semnătură privată din_, cât și a contractului autentic de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. 898/_ -, statuează că principala obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul la ziua și locul determinat prin contract.

Dacă în contract nu s-a stipulat nimic în legătură cu data și locul plății prețului, aceasta se va face la locul și la momentul predării lucrului vândut (art. 1362 C.civ.), ca o consecință a principiului simultaneității executării obligațiilor sinalagmatice.

Pentru a fi liberatorie, adică valabilă, plata prețului, în conformitate cu dispozițiile art. 1096 C.civ., trebuie făcută vânzătorului sau împuternicitului acestuia, art. 1093 C.civ. prevăzând că plata poate să fie făc ută de ori ce persoan ă

interesată, precum de un coobligat sau de un fidejusor (alin. 1), ori chiar "de o

persoană neinteresa tă, care trebuie însă să lucreze în numel e și pentru achitare a

debitorului, sau de lucrează în numele ei propriu, să nu se subroge în

drepturile creditorului (alin. 2)";.

Codul civil (art. 1093, art. 1096, art. 1361 și urm.) nu reglementează, așadar, ca un caz de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare, achitarea prețului vânzării de către o altă persoană decât cumpărătorul.

Drept urmare, în tăcerea Codului civil, nu este permis recurenților să interpreteze forțat prevederile Codului civil, în sensul că, neachitarea prețului vânzării de către cumpărătorul I. I. ar atrage nulitatea absolută a actului autentic de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, eventuala achitare a prețului vânzării de către o altă persoană decât cumpărătorul, conferă respectivei persoane un drept de creanță, pe care îl poate valorifica împotriva cumpărătorului, înăuntrul termenului legal de prescripție extinctivă, iar nicidecum un drept de proprietate asupra obiectului vânzării.

Se constată, astfel, de către Curte că nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Invocarea de către recurenți, în beneficiul lor, a dispozițiilor art. 1909 alin. 1 C.civ., nu este de natură să le confere acestora un drept de proprietate valabil asupra imobilului litigios, știut fiind faptul că, eventuala posesie exercitată de cei care au plătit prețul vânzării, le conferă acestora, prin prisma art. 1909 alin. 1 C.civ., o prezumție de proprietate asupra respectivelor sume de bani, afectate pentru plata prețului vânzării, iar nicidecum nu le conferă acestora o prezumție de proprietate asupra imobilului ce a format obiectul vânzării cumpărării autentice.

Chiar defuncta Horea F., în deplină cunoștință de cauză, a consimțit la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, și aceasta pentru a se sustrage de la incidența, în privința sa, a dispozițiilor Legii nr. 4/1973.

Această împrejurare, însă, nu poate duce la ideea prezenței unei simulații, și nu poate constitui o dovadă a unui acord simulatoriu, ci, eventual, poate acredita ideea prezenței unei cauze ilicite, prin fraudarea legii (este vorba despre Legea nr. 4/1973), chiar de către defuncta Horea F. .

Însă, în cauza pendinte un astfel de motiv de nulitate nu a fost invocat, și chiar dacă ar fi fost invocat, nu era admisibil, știut fiind că nimeni nu își poate

invoca propria fraudă la lege pentru a obține un avantaj juridic.

Nefondată este și susținerea recurenților, în sensul că nu s-a dovedit cine a fost adevăratul proprietar, de fapt și de drept, știut fiind că proprietarii tabulari ai imobilului au fost numiții R. (aspect confirmat de extrasul CF nr. 1722/a I. M.

, nr. top 843/8 - fila 4 dosar nr. 1522/1999), calitatea lor de proprietari tabulari fiind suficientă pentru ca, prin încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare, aceștia să poată transfera valabil proprietatea în favoarea cumpărătorului I. I., pentru ca acesta să-și întabuleze astfel în CF dreptul de proprietate astfel dobândit.

Criticile din recurs prin care se arară că I. I. a declarat apel la zece ani de la pronunțarea hotărârii de fond nu mai pot fi analizate în prezentul cadru procesual, având în vedere decizia irevocabilă a Curții de Apel Cluj nr. 5676/R/_, pronunțată în dosar nr._ .

Cu pr iv ire l a mo tivul de recurs af ir mativ î n te me iat pe d ispoz iț iile ar t. 304 pc t.

9 C.pr.civ

.

În ceea ce privește invocarea în recurs a dispozițiilor art. 1660, 1665, art. 1669 alin. 1 și art. 1238 din NCC, Curtea constată că această invocare nu poate fi analizată de către instanța de recurs, dat fiind că, pe de o parte, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011, procesele începute înainte de intrarea în vigoare a

Noului C.civ. rămân supuse și urmează să fi soluționate potrivit dispozițiilor de drept material și procesual în vigoare la momentul la care au fost începute aceste procese, iar pe de altă parte, având în vedere dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, conform cărora dispozițiile Noului C.civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produce ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

În același sens dispun și prevederile art. 6 alin. 5 din NCC, potrivit cărora dispozițiile Noului C.civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produce ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

Nu se contestă, nici de către instanța de apel, și nici de către instanța de recurs, caracterele juridice ale vânzării cumpărării, respectiv, contract sinalagmatic, cu titlu oneros și comutativ, translativ de proprietate, și, de principiu, consensual - spunem de principiu, întrucât în privința vânzării de imobile, Decretul nr. 144/1958, în vigoare la încheierea convenției din_ și a contractului autentic de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 898/_, cereau ad validitatem forma autentică -, însă, nu poate fi împărtășită de către instanța de recurs susținerea recurenților, conform căreia, aceste caractere juridice nu se întâlnesc la actul autentic de vânzare-cumpărare, ci doar la înscrisul sub semnătură privată.

Recurenți au susținut că, în ceea ce privește prețul, contractul autentic de vânzare-cumpărare este nul absolut, pentru că prețul nu este sincer, nu este serios, nu este real, este fictiv, în realitate, actului autentic lipsindu-i acest element esențial, respectiv, prețul.

Prețul vânzării cumpărării constituie obiectul prestației cumpărătorului, fiind binecunoscut faptul că acesta, ca element esențial de validitate al vânzării, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie stabilit în bani; să fie determinat sau determinabil (art. 1303 C.civ.); să fie serios.

Condiția ca prețul să fie serios este formulată de art. 1303 C.civ., iar într-o manieră concisă în doctrină s-a precizat că prețul serios este acela care este real, adică nefictiv (a se vedea, în acest sens, Dan Chirică, Drept civil - Contracte speciale, Ed. Cordial, Cluj-Napoca, 1994, pag. 51).

S-a arătat, astfel, că prețul serios este acela care constituie o cauză suficientă a obligației luate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării, ea depinzând de existența unei proporții între prețul fixat de părți și valoarea reală a bunului vândut, fără a reclama însă o echivalență perfectă (a se vedea în acest sens Tribunalul Suprem, Secția Civilă, Decizia nr. 1542/1973, în Repertoriul 1969 - 1975, pag. 127).

După cum s-a spus, seriozitatea prețului implică o echivalență valorică relativă, raportată atât la valoarea lucrului vândut, cât și la subiectivismul părților, care sunt libere să aprecieze întinderea valorii lucrului, la momentul vânzării.

Seriozitatea prețului prezintă o problemă de fapt asupra căruia instanțele de judecată sunt chemate să se pronunțe în mod suveran, în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze concrete în parte (a se vedea, în acest sens, Cas. I, Decizia nr. 626/1945, în P.R. 1947, III, pag. 108; Tribunalul Suprem, Secția Civilă, Decizia nr. 1542/1973).

Chiar dacă nu reclamă o echivalență între preț și valoarea lucrului vândut, condiția seriozității prețului exclude totuși o disproporție prea mare, nesusceptibilă de o justificare firească (a se vedea, Tribunalul Suprem, Secția Civilă, Decizia nr. 697/1984 în C.D. 1984, pag. 27-28).

Este foarte posibil ca prețul vânzării să fie serios, în sensul pretins de art.

1303 C.civ., dar să fie totuși inferior valorii reala a bunului vândut.

Neseriozitatea prețului nu trebuie, deci, confundată cu vilitatea lui (valoarea mai mică decât cea reală), prima atrăgând nevaliditatea contractului, pe când cea de-a doua punând problema leziunii care, în dreptul român, nu reprezintă o cauză de resciziune, de anulare a vânzării, decât pentru minorul cu capacitare de exercițiu restrânsă care a încheiat singur, fără încuviințarea reprezentanților săi legali, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere și încuviințarea autorității tutelare.

Recurenții au avansat ideea că actul de vânzare-cumpărare autentic ar fi lovit de nulitate absolută pe motiv că îi lipsește elementul esențial, prețul, preț care este nesincer, neserios, nereal și fictiv, întrucât nu a fost plătit de către cumpărătorul I. I. .

Curtea constată că se face o confuzie de către recurenți între caracterele juridice ale prețului vânzării și lipsa cu desăvârșire a acestui preț la momentul încheieri vânzării.

Împrejurarea că prețul vânzării nu a fost achitat de către I. I., așa cum s- a arătat și anterior în paginile prezentei decizii, nu atrage nulitatea vânzării.

Apoi, prețul de 100.000 lei stabilit în actul autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilele construcții ce au făcut obiectul acestei vânzări, era real, sincer, serios și nu era fictiv.

S-ar fi putut invoca de către recurenți simulația prețului doar în contextul în care aceștia ar fi invocat simulația contractului de vânzare-cumpărare prin interpunere de persoane, respectiv, ar fi susținut că adevărații cumpărători sunt cei care au plătit efectiv prețul, iar nu cumpărătorul menționat în actul autentic,

I. I., și ar fi investit instanța cu o acțiune având un atare obiect: constatarea dreptului de proprietate al recurenților asupra imobilului și obligarea intimatului

I. I. la recunoașterea dreptului de proprietate al recurenților asupra imobilului litigios.

Or, o atare susținere nu a fost invocată procedural de către recurenți, doar în motivarea cereri introductive de instanță reclamanta Horea F. susținând că ar fi vorba despre un act simulat de vânzare-cumpărare, pentru că ea este cea care a plătit prețul.

Simulația prin interpunere de persoane presupune, pe de o parte, existența unui act secret și a unui act public aparent, iar pe de altă parte, presupune cu necesitate ca actul secret să fi fost încheiat între aceleași persoane care au încheiat și actul aparent.

În speță, actul public aparent a fost încheiat între vânzătorii R. și cumpărătorul I. I., în timp ce așa zisul act secret a fost încheiat între promitenții vânzători R. și defuncta Horea F. .

Nu s-a dovedit în cauză existența acordului simulatoriu, pe de o parte, între vânzătorii R. și Horea F., la data de_, ia pe de altă parte, între vânzătorii R., și I. I. și/sau Horea F., la data încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare.

Drept urmare, Curtea constată că în mod corect Tribunalul a reținut neîndeplinirea în cauză a condițiilor legale privitoare la simulația pin interpunerea de persoane.

Recurenții au mai susținut că actul autentic de vânzare-cumpărare ar fi nul absolut pentru lipsa cauzei, decurgând din aceea că nu numai că nu s-a plătit prețul de către cumpărătorul I., dar imobilul nu i-a fost predat niciodată în posesie cumpărătorului.

Indiferent de obiectul unei convenții, cauza acesteia trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv, să existe, să fie reală, să fie licită și să fie morală (art. 5, art. 966 și art. 968 C.civ.).

Condiția existenței cauzei unei convenții decurge din prevederile art. 966 C.civ., conform cărora, obligația fără cauză nu poate avea niciun efect. Nu trebuie însă făcută confuzie între existența cauzei și faptul de a fi expresă, întrucât, potrivit art. 967 C.civ., cauza este prezumată până la dovada contrarie, motiv pentru care lipsa cauzei trebuie dovedită.

Art. 966 C.civ. declară nulă convenția fondată pe o cauză falsă, deci nereală, cauză falsă întemeindu-se pe credința greșită a debitorului în existența cauzei (în speță, debitorului obligației de plată a prețului fiind I. I. ), singurul care, eventual, ar fi avut interes să invoce falsitatea cauzei pe acest temei).

Condiția cauzei licite este prevăzută în mod expres în art. 966 C.civ., în timp ce art. 968 C.civ. precizează că este nelicită cauza când este prohibită de lege, este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.

În sfârșit, condiția moralității cauzei derivă din faptul că scopul actului juridic este moral atunci când este în concordanță cu regulile de conviețuire socială, deoarece, potrivit art. 5 C.civ., nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.

În speță, s-au invocat dispozițiile art. 966 C.civ., cu trimitere la faptul că nu există cauză în contractul autentic de vânzare-cumpărare, deoarece prețul nu a fost plătit de cumpărător, iar imobilul nu a fost predat cumpărătorului.

Prin prisma art. 966, art. 967, art. 968 și art. 5 C.civ., Curtea constată că cele două motive pentru care, în opinia recurenților, contractul autentic de vânzare-cumpărare ar fi lipsit de cauză, nu sunt fondate, și nu sunt susceptibile să atragă nulitatea actului autentic de vânzare-cumpărare.

Împrejurarea că prețul vânzării nu ar fi fost achitat de către cumpărător, în niciun caz nu echivalează cu lipsa cauzei, în condițiile în care prețul a existat, a fost serios și real, însă, a fost plătit de altcineva decât cumpărătorul și în condițiile în care cel care a plătit prețul în locul cumpărătorului avea un drept de creanță împotriva cumpărătorului, pe care îl pute valorifica în termenul legal de prescripție extinctivă.

Împrejurarea că imobilul nu i-a fost niciodată predat în posesie cumpărătorului nu constituie un motiv de nulitate a contractului, putând cel mult să-l îndreptățească pe cumpărător să uzeze de dispozițiile art. 1314, art. 1324, și art. 1325 C.civ., texte legale care îl obligă pe vânzător să îi predea cumpărătorului lucru vândut, "în puterea și posesiunea cumpărătorului";, în starea în care se află la momentul vânzării, împreună cu toate fructele, accesoriile și tot ceea ce i-a fost destinat uzului său.

Art. 1320 C.civ. prevede că nerespectarea termenului predării dă dreptul cumpărătorului de a alege între rezoluțiunea vânzării sau predarea silită a lucrului vândut, vânzătorul datorând și daune interese, potrivit art. 1321 C.civ., dacă predarea lucrului vândut nu s-a făcut la termen.

Drept urmare, Curtea constată că nici acest motiv de recurs nu este fondat. Invocarea, în persoana lui Horea F., a unei posesii netulburate vreme de

21 de ani, prin memoriul de recurs, pe de o parte, intră sub incidența art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 294 alin. 1 C.civ., iar pe de altă parte, este lipsită de orice eficacitate juridică, câtă vreme, aceasta nu a învestit în mod expres instanța cu o cerere în uzucapiune întemeiată, fie pe dispozițiile Legii cărților funciare, fie pe dispozițiile vechiului C.civ.

Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse și a prevederilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.

În temeiul art. 274 C.pr.civ., recurenții vor fi obligați să îi plătească intimatului I. I. suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând

onorariu avocațial aferent contractului de asistență juridică nr. 519/_, sumă justificată prin chitanța de plată nr. 775/_ (f. 25, 43).

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de reclamanții H. L. și D. A., împotriva deciziei civile nr. 49/A din_ a Tribunalului B. Năsăud, pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.

Obligă pe numiții recurenți să plătească intimatului I. I. suma de 2.500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din_ .

	PREȘEDINTE				JUDECĂTORI
C.	-M. CONȚ	I.	-D.	C.	A. -A. P.

Plecat în C.O., semnează Președintele Curții de Apel Cluj,

Judecător V. M.

GREFIER

1. A. M.

Red.CMC/dact.MS 2 ex./_

Jud.fond: T.A.P.

Jud.apel: I.R.Berari/C.G.Frențiu

← Decizia civilă nr. 500/2013. Prestație tabulară		Decizia civilă nr. 643/2013. Prestație tabulară →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Decizia civilă nr. 532/2013. Prestație tabulară Încheierea civilă nr. 257/2013. Prestație tabulară Decizia civilă nr. 38/2013. Prestație tabulară Decizia civilă nr. 500/2013. Prestație tabulară Decizia civilă nr. 643/2013. Prestație tabulară Decizia civilă nr. 815/2013. Prestație tabulară Încheierea civilă nr. 1252/2013. Prestație tabulară Decizia civilă nr. 256/2013. Prestație tabulară