Pretenţii. Decizia nr. 1256/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1256/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-09-2013 în dosarul nr. 24776/3/2012
Dosar nr._
(1136/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1256
Ședința publică de la 5.09.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - Doinița M.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă H. M., împotriva sentinței civile nr. 607 din 15.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că recurenta reclamantă a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Curtea reține că prin recursul formulat recurenta reclamantă invocă o excepție de neconstituționalitate, însă constată că, în fapt, această pretinsă excepție vizează modul discriminatoriu al aplicării legii de către instanța de fond, astfel încât apreciază că nu este o veritabilă excepție de neconstituționalitate care să poată fi pusă în discuție în prezenta cauză, urmată, eventual, de sesizarea Curții Constituționale.
Totodată, constată că în cuprinsul cererii de recurs se fac anumite trimiteri echivoce, referiri, la procedura întrebării preliminare prevăzută de Tratatul Uniunii Europene, situație în care Curtea apreciază că nu poate da curs unei astfel de cereri informe.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat și față de faptul că recurenta reclamantă a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, întrucât, în mod corect instanța tribunalului a apreciat că măsura deportării în fosta URSS luată în ianuarie 1945 nu poate face obiectul Legii nr. 221/2009, fiind anterioară perioadei de referință prevăzută de lege.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă la 27.06.2012, sub nr._, reclamanta M. H. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare la muncă forțată în fosta URSS, în perioada 15.01._49 atât în ceea ce o privește, cât și pentru soțul său H. M., în perioada 12.01._49; să oblige pârâtul la despăgubiri morale de 15.000 EURO, cu titlu de despăgubiri materiale ca urmare a măsurii suferite de petenta și soțul său, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 15.01.1945 a fost deportată împreună cu soțul său la muncă forțată în fosta URSS pe considerente etnice iar în această perioadă a fost separată de restul familiei și a avut de suferit psihic și fizic din cauza condițiilor vitrege, a hranei insuficiente, a frigului, fiindu-i pusă în primejdie viața. A mai arătat că nu s-a acordat nicio despăgubire pentru aceste măsuri. A susținut că măsura deportării cade sub incidența Legii nr. 221/2009, conform interpretării teologice, chiar dacă a început anterior cadrului de timp menționat în această lege.
În drept, reclamanții au fost invocate dispozițiile art. 3 - 6 din Legea nr.221/2009.
Prin sentința civilă nr. 607 din 15.03.2013, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a apreciat următoarele:
Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, privește, așa cum reiese din chiar titlul acesteia, „condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”. Astfel, conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 și alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politicorice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 185 - 187, 190, 191, 1931, 194, 1941 - 1944, 1961, 197, 207 - 209, 2091 - 2094, 210 - 218, 2181, 219 - 222, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 2311, 258 - 261, 267, 2687, 2688, 26812, 26814, 26829, 26830, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 5786 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit disp. art. 3 din Legea nr.221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsura luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 si Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958; b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960; c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului; d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 si Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 si nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
Conform prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Obiectul de reglementare al actului normativ de reparație în discuție privește așadar o perioadă strict determinată, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, reclamanta a invocat o măsură administrativă care a început în ianuarie 1945 și care excede așadar cadrului legal determinat de Legea nr. 221/2009, momentul luării măsurii fiind și cel care îi stabilește natura și permite încadrarea acesteia într-o anumită categorie.
Cum Legea nr. 221/2009 nu se referă și la condamnări sau măsuri stabilite anterior datei de 6 martie 1945, reclamanta a formulat o acțiune întemeiată pe o dispoziție legală la care nu au acces, urmând a se respinge acțiunea ca neîntemeiată atât în ceea ce privește caracterul politic cât și în ceea ce privește prejudiciul material, atât în privința prejudiciului produs reclamantei, cât și în ceea ce privește prejudiciul produs soțului.
În ceea ce privește prejudiciul material, instanța de fond a reținut și faptul că dauna materială este atingerea adusă dreptului patrimonial și dauna morală este atingerea adusă dreptului nepatrimonial. Prejudiciile materiale sunt cele care rezultă din atingerea unui interes patrimonial, ele se pot prețui în bani.
Prejudiciul material cuprinde în structura lui conform art 1084 cod civil doua elemente: pierderea, suferița și beneficiul nerealizat.
Textul se aplică în materie contractuală, dar prin generalitatea redactării el acoperă întreaga arie a răspunderii civile, inclusiv cea delictuală.
Pierderea patrimonială suferită constă dintr-o diminuare a valorilor active din patrimoniu, iar beneficiul nerealizat constă din lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit dacă nu s-ar fi săvârșit fapta ilicită.
Este pierdere efectivă sau reală distrugerea ori stricarea unui lucru care formează obiectul unui drept sau care se afla numai în posesia celui păgubit.
Prejudiciul material se poate înfățișa și sub forma beneficiului sau câștigului nerealizat. De asemenea, prejudiciul patrimonial al persoanelor fizice se poate înfățișa ca un câștig nerealizat, în cazul pierderii totale sau parțiale a veniturilor din muncă.
Dauna morală a fost denumită ca „orice atingere adusa uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane” sau „prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale și care se manifestă prin suferință fizică sau morale pe care le resimte victima”.
Prejudiciile morale sunt cele care rezultă din vătămarea unui interes personal nepatrimonial. Ele nu sunt susceptibile de evaluare bănească. Astfel sunt: moartea, atingerile aduse integrității fizice, sănătății sau altor atribute ale personalității, cum ar fi spre pildă, onoarea și reputația. Asemenea prejudicii nu exclud, în mod necesar, cauzarea lor prin contact corporal. De pildă, durerea suferită de pe urma unei răniri sau loviri este un prejudiciu moral.
Daunele morale sunt, deci, consecințe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalității sale fizice, psihice și sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.
Daunele morale au fost clasificate astfel: daune morale constând în dureri fizice sau psihice; suferințele psihice determinate de cauzarea morții unei persoane iubite sau a unei rude apropiate, ori de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau îmbolnăvirea gravă a acesteia sunt denumite și prejudicii prin ricoșeu, iar despăgubirea datorată pentru repararea acestora se numește pretium affectionis. Prejudiciul estetic cuprinde toate vătămările și leziunile ce aduc atingeri armoniei fizice sau înfățișării persoanei, despăgubirile datorate pentru a-l repara denumindu-se “pretium pulchritudinis”; Prejudiciul de agrement reprezintă restrângerea posibilităților victimei de a se bucura de viață, de a avea parte din plin de satisfacții materiale și spirituale pe care aceasta i le poate oferi.
Repararea prejudiciului de agrement a constituit obiectul de discuție în literatura juridică română chiar și în perioada în care repararea pagubei morale nu era admisă. Astfel s-a arătat că "alături de muncă trebuie neapărat avute în vedere și alte aspecte ce dau vieții culoare și valoare cum sunt: cultura, sportul, ocupațiile dezinteresate referitoare la familie și societate, deoarece incapacitatea de muncă nu poate reprezenta toată paguba și, deci, trebuie avut în vedere și așa-zisul prejudiciu de agrement.
Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnității, prestigiului sau cinstei unei persoane constă în proferarea de expresii insultătoare, calomnii, defăimări ori denigrări la adresa unei persoane și se pot înfăptui prin viu grai, prin adresarea directă în public, în scris, prin publicitate în presa ori prin mass-media în general.
Față de aceste considerente, instanța de fond a reținut că suferințele fizice și psihice la care reclamanta a fost supusă sunt o componentă a răspunderii morale, nu a celei materiale.
Sub un alt aspect, în ceea ce privește repararea prejudiciului constând în daunele materiale, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009 sunt admisibile în baza acestui act normativ doar daunele materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, dispozițiile art. 5 lit.b din Legea nr. 221/2009 prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Or, reclamanta nu a făcut dovada unor astfel de prejudicii în condițiile în care sarcina probei îi incumba în condițiile art. 1169 Cod civil, astfel că instanța de fond a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Totodată, în cazul în care s-ar fi apreciat că acest prejudiciu are o natură morală iar calificarea în drept o face judecătorul și nu partea, s-a reținut cu prioritate că, în cauză, sunt incidente măsurile administrative prevăzute de art. 3 din lege.
Prin urmare, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr.1358/21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, text de lege pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea.
În motivarea deciziei de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul – lege nr.118/1990 și Legea nr.221/2009, având acest scop.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art.4 din Decretul – lege nr.118/1990 și art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Or, această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art.4 din Decretul - lege nr.118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din Decretul - lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin.(3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Decizia nr. 1353/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are de ladata publicării, potrivit art.147 al.4 din Constituțiarevizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după Ieșirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților, iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului de liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art.5 al.1 lit.a al Legii nr.221/2009, a fost una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
În aceste condiții, reclamanta nu avea la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.374 al.1 coroborat cu art.376 al.1 și cu art.377 al.1 pct.3 Cod procedură civilă).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație in cauzele având ca obiect Legea nr.221/2009 urma să își producă efectele cel mai devreme, la data soluționării cauzei, ori, din moment ce Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art.5 alin. 1 lit. a din lege care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale(art.147 al.1 din Constituție) - datorită caracterului obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanțe la tranșarea la fond sau în apel a substanței pretențiilor deduse judecății.
Instanța de fond a reținut că declararea neconstituționalității dispozițiilor OUG nr. 62/2010 și ale art. 5 alin.1din Legea nr. 221/2009 este producătoare de efecte juridice asupra proceselor în curs și are drept consecință neacordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Astfel, pe parcursul judecării procesului, Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată prin OUG nr. 62/2010, publicată în monitorul oficial nr. 446 din 1 iulie 2010.
La data de 25.11.2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prin care se aduc modificării legii nr. 221/2009 în legătură cu aspecte ce nu țin de temeiul juridic al despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Aspectele relevate mai sus au avut mai multe efecte asupra formei și conținutului legii aplicabile în cauză.
Art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul legii s-a menținut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: "Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1^1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr. 1360/2010.
Potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010 dispozițiile [...] art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Chiar dacă nu se referă la litera a din art. 5 alin.1, care a fost declarată neconstituțională, trebuie precizat că modificarea realizată prin Legea nr. 202/2010 nu se aplică proceselor în care s-a pronunțat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii.
Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului.
Prima instanță a mai menționat că în măsura în care legea sau textul de lege vizate, sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale.
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile în spețele de genul celor analizate și au constituit un argument peremtoriu în sprijinul soluției majoritare. Decizia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, Curtea Europeană observa, la momentul respectiv, că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu era una autonomă, astfel că dacă nu avea loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I, nu se putea face aplicarea art. 14.
În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză.
Instanța de fond a mai reținut că prin decizia în interesul legii nr.12 în dosarul nr. 14/2011, Înalta Curte de Justiție și Casație, a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Prin urmare, având în vedere declararea neconstituțională a dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2010, precum și faptul că, statul român a emis deja o normă juridică cu caracter reparator, respectiv Decretul – lege nr.118/1990, instanța de fond a apreciat că în cauză nu poate exista o neconcordanță între legea internă și reglementările internaționale, astfel încât, a apreciat că cererea privind acordarea daunelor morale este neîntemeiată și din această perspectivă.
Prin urmare, față de toate aceste considerente, tribunalul a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, la data de 06.06.2013 a declarat recurs reclamanta.
Prin motivele de recurs recurenta reclamantă solicită să se constate caracterul politic a măsurii administrative de deportare la muncă forțată în URSS cum a fost solicitat, să se dispună obligarea Statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, la acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit cum a fost solicitată cât și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, pentru următoarele motive:
Recurenta a susținut că nu este de conceput că un organ de jurisdicție a României moderne din anul 2012 să justifice o măsură cruntă de urmărire, de deportare la muncă forțată pe baza apartenenței la o minoritate etnică, efectuată în mod evident cu concursul organelor MAI și locale ale propriului stat, ca măsură fără motive politice, invocând în rezultat o vină colectiva a unei minorități etnice la un război, la care a participat România.
Deportarea la această măsură colectivă a fost executată de organele de interne ale României, de la domiciliul petentei, localitate care se află până în ziua actuală pe teritoriul României și nicidecum în URSS. In Ianuarie 1945 România nu s-a aflat nicidecum în război cu URSS, iar localitatea, de unde a fost deportată de organele propriului stat nu a fost sub nicio ocupare care ar fi putut duce la un fel de prizonierat cauzat de război, a unei persoane civile de cetățenie română, care nu a participat la nici un război.
Persoana urmărită a fost deportată la muncă forțată în URSS împreuna cu aproape 100.000 de mii de persoane de apartenență etnică germană, cetățeni români, cu concursul organelor MAI a României. Această măsură asimilată unei condamnări cu caracter politic a fost o măsură abuzivă în răspunderea statului român, care, conform interpretării teleologice a Legii nr.221/2009, cade sub incidența acestei legi, chiar dacă această măsură a început deja cu două luni înaintea cadrului de timp menționat de această lege, măsura persistând încă ani după preluarea răspunderii prin guvernul Dr. P. G. în Martie 1945.
S. comunist român a continuat în mod activ această măsură de urmărire evident politica, îndreptata pe baza ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr._ din 3.01.1945, și a emis la data de 29.03.1945 Ordinul Circular nr._ a Ministerului Afacerilor Interne, Secretariatul de Stat pentru Poliție, în care organele în subordine erau obligați să întocmească tabele nominale de urmărire iar acele victime care până la acea data încă nu erau în lagărele de muncă forțată trebuiau să fie internați și forțați la munci în batalioane noi, în domeniul căi ferate, drumuri și poduri etc. Această urmărire colectivă a fost continuată de statul comunist român până spre anii 1949 - 1950, dată până la care victimelor deportate în lagărele de muncă forțată în URSS li se interzicea reîntoarcerea în țara lor proprie, considerând evadarea din lagărele de internare și reîntoarcerea acasă ca „întoarcere frauduloasă", care ducea la consecința menționată în ordinul circular menționat (reinternarea) și „deferirea către justiție spre strângere".
Este deci evident că urmărirea începută cu câteva săptămâni înaintea instaurării oficiale a guvernului a fost continuată activ (a se vedea ordinul din data de 29.03.1945 etc.) și după această dată, cea ce aduce această urmărire cel puțin din data de instaurare a guvernului în mod evident sub incidența legii invocate.
Recurenta a susținut că, chiar dacă prima instanță aplică norma legii în mod restrictiv fără interpretarea ei teleologică, care se impune, ar fi trebuit să recunoască cel puțin menținerea în deportare după perioada martie 1945 menționată în mod expres în lege.
Măsurile cu caracter represiv nu au început exact în data numirii guvernului, ci conform constatărilor din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste în România, care este un document oficial al Statului R., măsurile represive au început imediat după 23.08.1944, inclusiv măsura a cărei victimă a fost și recurenta, care a fost dislocată din localitatea de domiciliu de organele de stat române si deportată de acestea într-o colonie de muncă în URSS.
Recurenta reclamantă a mai susținut că plata despăgubirii solicitate trebuie acordată și conform art. 5 alin. 1 lit. b a Legii nr.221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a pe baza deciziei Curții Constituționale 1358/21.10.2010, deoarece a avut o pierdere în avere, și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungată.
Recurenta până în prezent nu a beneficiat de un cadru legal de reparare a daunelor ca urmare măsurii abuzive suferite din partea statului roman comunist, deoarece art. 12 din Decretul Lege nr.118/1990 exclude pe recurentă din cercul celor îndreptățiți, așa că nu poate fi vorba de o concurență în drepturi între cele din Decretul - Lege nr.118/1990 și art. 5 din Legea nr.221/2009.
In continuare recurenta – reclamantă a arătat că înțelege să invoce excepția de neconstituționalitate, arătând că reprezintă discriminare interzisă prin constituție, din doua puncte de vedere: 1. Constituie discriminare nejustificată dacă cei deportați în ianuarie sau februarie 1945 sunt excluși de la aplicarea Legii nr. 221/2009, iar cei deportați pe baza aceleași decizii ale autorităților statului R. după data de 6.03.1945 sunt vizați de legea respectivă. Stabilirea unei diferențe între aceste categorii de victime este cu totul arbitrară, aleatorie și constituie prin aceasta o încălcare ale Constituției României; 2. Constituie discriminare nejustificată față de cei deportați, care au reușit să păstreze cetățenia română și prin consecință sunt incluși în sistemul de reabilitare prin Decretul Lege nr. 118/1990, iar victimele aceleași măsuri care au pierdut cetățenia între timp sunt private de aceste drepturi în totalitate, excluzându-le și de la aplicarea Legii nr.221/2009.
Mai mult, judecătorul de drept comun în acest caz este obligat din oficiu să verifice care alte norme fac admisibile cererea depusă.
Constituția României prevede în art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ca acestea vor fi interpretate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, iar – conform alin.2 - dacă există neconcordanțe între tratatele (...) internaționale și legile interne, se aplică cele mai favorabile. Cum este de reținut însăși din decizia 1360/21.10.2010 rămâne instanței de drept comun competența, ca din oficiu (și mai ales la cererea părții) să rezolve conflictele între dreptul intern și cel comun internațional.
Recurenta a mai invocat în sprijinul cererii art. 7, 8, 9, 10, 28 a Declarației Universale ale Drepturilor Omului, după care ori ce persoană are dreptul la protecție împotriva discriminării, la satisfacție efectivă din partea instanțelor juridice naționale împotriva actelor care violează drepturile fundamentale, este protejată împotriva arestării și deținerii - în special la muncă forțată prin deportare în mod arbitrar.
Partea reclamantă a fost lezată în exact aceste drepturi prin privare de libertate și deportare de la domiciliu.
Recurenta - reclamantă a invocat și Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care a fost ratificat de România prin decretul 212/31.10.1974, și conform căreia ori ce persoană care a fost supusă unei privări de libertate din partea unui stat are dreptul la o despăgubire (art. 9 punctul 5).
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Analizând criticile de recurs, Curtea constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Teza juridică susținută de reclamantă constă în faptul că a fost deportată în fosta URSS, din data de 15.01.1945 până la data de 17.11.1949, cum de altfel a fost deportat și soțul său, în perioada 12.01.1945 – 28.08.1949, această măsură având caracter politic, apreciind, totodată, că este persoană îndreptățită la despăgubiri morale ca urmare a prejudiciului de natură morală încercat prin suportarea măsurii deportării în fosta URSS.
Față de dispozițiile art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă care obligă instanța ca în toate cazurile să hotărască numai asupra obiectului cererii, Curtea are în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată impune analiza legalității și temeiniciei pretențiilor reclamantei în raport de prevederile Legii nr.221/2009, astfel cum chiar reclamanta a indicat.
Or, măsura deportării în U.R.S.S. a cetățenilor români a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv, de către autoritățile sovietice de ocupație.
Așa fiind, aceasta nu se încadrează obiectiv și temporal în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, în această lege fiind delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care măsura luată față de reclamantă nu se încadrează, atâta timp cât aceasta a fost deportată în URSS anterior datei de 6 martie 1945.
Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea deduce că o măsură administrativă poate să intre sub incidența Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, numai dacă aceasta îndeplinește o dublă cerință: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziție față de regimul comunist totalitar, iar, pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii.
Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că măsura deportării s-a prelungit pe o perioadă ce depășește data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii și nu la durata acesteia.
Or, în cazul de față, această măsură a fost luată, atât față de reclamantă, cât și față de soțul acesteia, în ianuarie 1945, anterior deci perioadei de referință a Legii nr.221/2009.
Ca urmare, nu poate fi validată susținerea recurentei în ceea ce privește prelungirea măsurii de deportare după data vizată de actul normativ pe care și-a întemeiat cererea, important fiind, pe lângă data la care a fost luată măsura, dar mai ales fapta ce trebuie să se constituie într-o opoziție față de regimul totalitar comunist, iar măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii. Or, recurenta nu a demonstrat exercitarea de către ea sau de către soțul acesteia a unor manifestări de opoziție față de regimul totalitar comunist pentru care să fi fost luată măsura administrativă invocată față de aceasta.
Pe de altă parte, Curtea constată că măsura administrativă luată față de reclamantă și față de soțul acesteia nu a fost dispusă de organele fostei miliții sau securități. Astfel, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistițiu din 12 septembrie 1944, și ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație aflate pe teritoriul țării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepția femeilor însărcinate, bătrânilor și copiilor), cetățeni români, valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestații în muncă.
Autoritățile române au contribuit în mod efectiv doar la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Curtea apreciază, față de aspectele reținute mai sus, că în mod corect s-a stabilit de către prima instanță că în cauză nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române.
În cazul în speță, reclamanta nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr.221/2009, pentru ca aceasta să aibă posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care a fost supusă.
Împrejurarea că reclamanta și soțul acesteia au fost deportați în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art.1 din lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art.3 din același act normativ.
Faptul că măsura deportării în fosta URSS se circumscrie sferei de reglementare a OUG nr.214/1999, nu este relevant.
Într-adevăr, art. 1 alin. 3 din Legea nr.221/2009 prevede: „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
Însă această normă de drept nu reglementează aplicarea automată a Legii nr.221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de OUG nr. 214/1999.
Așa fiind, în cauza de față, Curtea apreciază, așa cum s-a arătat mai sus, că recurenta nu poate beneficia de prevederile Legii nr.221/2009 pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Curtea are în vedere un vechi principiu de drept potrivit căruia dacă legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, ceea ce, raportat la cazul în speță, pe lângă aspectele reținute mai sus referitoare la măsura în sine suportată de recurentă, trebuie avut în vedere și faptul că Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin OUG nr. 214/1999.
În același sens, Curtea are în vedere jurisprudența Curții Constituționale în această materie. Astfel, prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 și nr. 402 din 24 martie 2011, s-a reținut, în esență, că prevederile criticate - art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2) și art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora -fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora. S-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite de a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. De asemenea, s-a reținut că criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării ori al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, deoarece momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional. Curtea a constatat că legiuitorul este îndreptățit ca, pentru situații deosebite, să aplice un tratament juridic diferit.
Totodată, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea Constituțională a statuat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" – acesta fiind competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
În același sens, Curtea are în vedere și soluțiile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în ultimă instanță și anume: decizia civilă nr.2551/05.04.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010, decizia civilă nr. 2922/02.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010.
În același sens este de altfel și Decizia nr. 15/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie la data soluționării prezentului recurs, conform art. 3307 din Codul de procedură civilă, prin care, s-a statuat: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009”.
Curtea reține că prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale și a deciziilor în interesul legii pronunțate de instanța supremă se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme poate fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare.
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului. În situația analizată însă, drepturile pretinse de reclamantă nu au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului în cuprinsul Legii nr.221/2009.
În ceea ce privește incidența articolului 14 din Convenția europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea reține că această normă dispune în sensul că exercitarea tuturor drepturilor și libertăților pe care ea le recunoaște trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Având în vedere jurisprudența Curții europene, diferența de tratament, devine discriminare numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe o „justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin împotriva Suediei, hotărârea din 18.02.1991, cauza Hoffmann împotriva Austriei, hotărârea din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino împotriva Italiei, hotărârea din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, hotărârea din 22.10.1996).
Or, ar constitui o diferență de tratament nejustificată a considera aplicabil acest act normativ Legea nr.221/2009 în unele cazuri și în altele nu, ceea ce s-ar face doar cu încălcarea dispozițiilor acestui act normativ și a deciziei în interesul legii invocată mai sus ale cărei dispoziții sunt obligatorii, așa cum s-a arătat mai sus.
Tot astfel, raportat la premisa existenței unei reglementări instituite în acest scop, Curtea apreciază că reclamanta a avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, acesta putând beneficia de măsurile compensatorii, acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, în cazul îndeplinirii și a celorlalte condiții prevăzute de acest act normativ.
Curtea Constituțională a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.
Elocvente au fost reținute în acest sens prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acte normative care stabilesc o . drepturi.
Curtea Constituțională a constatat prin deciziile de neconstituționalitate în referire la art. 5 lit.a din Legea nr.221/2009 că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este, nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, aspecte care se pliază și pentru situația invocată de către reclamantă față de care s-a luat măsura deportării, cum de altfel și față de soțulș acesteia, din considerente de ordin etnic.
Instanța de recurs consideră că nu poate exista decât o obligație „morală" a statului de a acorda despăgubiri acestor persoane, dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale neimpunând statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor, această apreciere fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei).
Instanța de recurs reține, prin referire la aceeași jurisprudență, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
Recurenta a făcut trimitere la Declarația Universală a Drepturilor Omului și la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice însă instanța de recurs nu poate decât să rețină caracterul acestora de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei.
Aceste documente internaționale au caracter esențialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conștiința comunității internaționale, în scopul repudierii complete crimelor comise și de a proteja generațiile viitoare de astfel de atrocități.
Curtea nu poate primi susținerea recurentei în sensul că instanța de judecată are obligația ca, în cauza de față, să aplice direct dispozițiile Constituției, de care depinde soluționarea procesului, ori ale Convenției Europene în condițiile în care există reglementare specială pentru astfel de situații, respectiv Decretul Lege nr.118/1999.
Ca urmare, existând deja reglementări legale nu poate fi vorba de un vid legislativ. Mai mult, Constituția României cuprinde principii și garanții care impun respectarea drepturilor cetățenilor cuprinse în actele normative, în cazul de față neputând fi vorba de acordarea despăgubirilor solicitate în temeiul doar a Constituției și a dispozițiilor comunitare prin neluarea în seamă a dispozițiilor de drept interne, la care s-a făcut referire mai sus.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta - reclamantă M. H., împotriva sentinței civile nr. 607 din 15.03.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 05.09.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. DOINIȚA M.
N. G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored. ID/GIA
2 ex/9.09.2013
T.B.- Secția a III-a – I. P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 748/2013. Curtea de Apel... | Excepţie de neconstituţionalitate. Decizia nr. 1813/2013.... → |
|---|
