Pretenţii. Decizia nr. 1660/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1660/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 45136/299/2011

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 1660R

Ședința publică din data de 10.10.2013

CURTEA COMPUSĂ DIN:

PREȘEDINTE - Z. D.

JUDECĂTOR - C. M. STELUȚA

JUDECĂTOR - M. A. M.

GREFIER - D. L.

Pe rol pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta – pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 113A/05.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți N. C. și M. E. B., cauza având ca obiect „ pretenții”.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 27.09.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 03.10.2013 și ulterior la 10.10.2013, când a decis următoarele:

CURTEA

P. acțiunea înregistrată la 27.10.2011 pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, reclamanții N. C. și M. E. B. au chemat în judecată pe pârâta A. N. Pentru Restituirea Proprietatilor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligata la plata sumei de 310.040,23 lei și a actualizării cu indicele de inflație a celei de a doua transe.

P. sentința civilă nr. 7849/03.05.2012, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr._ , s-a respins cererea de chemare în judecata privind pe reclamanții N. C. și M. E. B. prin mandatar N. C. și pe pârâta A. Națională Pentru Restituirea Proprietăților, ca neîntemeiata.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, din coroborarea dispozițiilor art. 8 și 10 alin. 2, 11 din Legea nr. 290/2003, instanța a apreciat că, deși dreptul la despăgubire reglementat de acest act normativ, se stabilește prin hotărârea comisiei județene constituita în baza art. 7 din lege, procedura ulterioara presupune definitivarea și validarea acestei hotărâri de către comisia constituita la nivelul administrației centrale.

Astfel, potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 290/2003, comisiile județene și a municipiului București primesc, verifică și rezolvă cererile de acordare a compensațiilor. Hotărârile privind acordarea compensațiilor se dau în termen de cel mult 6 luni de la primirea cererilor.

Ulterior, potrivit art. 17 alin. 4 din HG nr. 1120/2006, comisia centrala are atribuții de validare a hotărârii Comisiei Județene, prin aceasta din urma stabilindu-se insa despăgubirile.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 290/2003, plata despăgubirilor se dispune de A. Naționala pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul de Aplicare a Legii nr. 290/2003.

P. decizia nr. XXI a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor din Legea nr. 9/1998, privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, precum și ale Hotărârii Guvernului nr. 286/2004, se considere că între operațiunile de „stabilire” și de „validare” a compensațiilor există o succesiune temporală și o evidentă diferență de conținut, determinate de raportul de condiționare dintre ele, caracterizat de efectul retroactiv, de consolidare, al validării asupra a ceea ce s-a stabilit inițial prin hotărârea comisiei; în baza principiul reparării integrale a prejudiciului instanța constatând ca se impune ca, în momentul validării compensațiilor, sumele stabilite să corespundă valorii reale a bunurilor ce fac obiectul acestora prin actualizarea întregii sume stabilite de comisia județeana în raport cu indicele de creștere a prețurilor.

Conform normelor metodologice de aplicare a legii procedura de validare consta în verificarea condițiilor prevăzute de lege referitoare la: calitatea de beneficiar al legii, calitatea de moștenitor a solicitantului, existenta documentelor emise de Arhivele Naționale, care atesta situația bunurilor pentru care se solicita compensații.

În cazul neîndeplinirii acestor condiții comisia centrala propune invalidarea hotărârilor și transmiterea lor către comisiile județene și a municipiului București, iar plata compensațiilor bănești se face numai în baza ordinului de validare sau în baza hotărârii judecătorești definitive de către A.N.R.P., întrucât numai în aceste momente se definitivează hotărârile comisiilor județene și sumele stabilite de aceste comisii devin certe, lichide și exigibile.

In cauza, se poate constata ca prin Hotărârea nr.480/23.06.2009 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii 9/1998, Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006 au fost aprobate cererile moștenitorilor numiților N. Leonid și E., respectiv N. C. și M. E., stabilindu-se valoarea totala a compensațiilor la 310.040,23 lei.

Potrivit susținerilor reclamanților de pe urma numiților N. Leonid și E. au rămas ca moștenitori doar reclamanții în calitate de copii, fiecăruia revenindu-i așadar cota de ½ din suma de 310.040,23 lei, fără însă a se depune la dosarul cauzei înscrisuri în acest sens pentru a se determina cuantumul sumei la care este îndreptățit fiecare reclamant .

Totodată, Hotărârea nr. 480/23.06.2009 a Comisiei Municipiului București nu a fost validata de comisia centrala potrivit dispozițiilor mai sus amintite, astfel încât instanța va respinge cererea de chemare în judecata ca neîntemeiata reținând ca reclamanții nu au fata de parata o creanța certa, lichida și exigibila.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții N. C. în nume propriu și în numele reclamantei M. E. B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata către apelanți a sumelor de bani cuvenite, respectiv 310.040,23 lei și a actualizării cu indicele de inflație a celei de a doua tranșe, având în vedere următoarele considerente:

1. Instanța de fond, în mod greșit a apreciat că reclamanții nu au făcut dovada calității de moștenitor și cotele deținute de fiecare în parte.

2. Instanța de fond în mod greșit a apreciat că suma de bani stabilita prin hotărârea nr. 480/23.06.2009, cu titlu de compensații bănești, nu ar fi certă, lichidă și exigibilă.

P. decizia nr. XXI din 19 martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii și s-a statuat ca data stabilirii compensațiilor bănești este aceea a emiterii hotărârii comisiei județene respectiv a municipiul București, pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998. Validarea de către cancelaria Primului - Ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 alin. 3 din aceeași lege, atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creștere a preturilor.

In considerentele deciziei menționate a fost tranșata și problema exigibilității, sens în care s-a stabilit ca obligația de plată se naște în momentul emiterii hotărârii, aceasta fiind data de la care suma devine certa, lichida și exigibila, iar nu de la data validării hotărârii de către comisia centrala, așa cum a arătat instanța de fond.

P. întâmpinarea formulată, intimata pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a solicitat respingerea apelului nefondat.

Învederează că se impune a se constata că, în absența disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-ar stabili, în momentul de față, în sarcina ANRP o obligație imposibil de realizat și care este în natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan intern cât și în plan european.

În al doilea rând, din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condițiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența C.E.D.O.

În ceea ce privește solicitarea apelanților reclamanți de obligare a intimatei la actualizarea sumei tranșei a II-a de 60% din despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 480/2009 emisă de Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003, în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (6) din H.G. nr. 1120/2006, face următoarele precizări:

Conform art. 10 alin (2) din Legea 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, „Despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București, după caz, (...); plata lor se poate face și în rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești (...)".

Acest text de lege se coroborează cu prevederile art. 18 alin. (5) din H.G. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003: "compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr.290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr.290/2003, (...) se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel:

a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei;

b) eșalonat în doua transe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei;

c) eșalonat în doua transe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 Ier.

Astfel, având în vedere că Hotărârea nr. 480/2009 a fost emisă în data de 23.06.2009, termenul de plată al celei de-a II-a tranșe a fost scadent în data de 23.06.2011, actualizarea ar trebui făcută după data scadentă.

În drept au fost invocate art. 308 alin. (2) din Codul de procedură civilă, art. 24 din Legea nr. 554/2004.

P. decizia civilă nr. 113 A/05.02.2013 Tribunalul București- Secția a I-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții reclamanți N. C. și M. B. împotriva sentinței civile nr. 7849/03.05.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în contradictoriu cu intimata pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, a schimbat în tot sentința apelată, in sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 310.040,23 lei despăgubiri acordate prin hotărârea nr._.06.2009, din care tranșa a II-a reprezentând 60% din sumă, se va actualiza cu indicele prețului de consum în conformitate cu art. 18 alin. 6 din H.G. nr. 1120/2006 începând cu data de 23.06.2011 și până la data plății.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că acțiunea reclamanților prin care solicită obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata unor sume de bani acordate prin hotărârea nr. 480/23.06.2009 are drept scop sancționarea instituției publice pentru nepunerea în executare a unor acte administrative emise de ea însăși.

Potrivit art.10, alin.2 din Legea nr. 290/2003 (in vigoare la data formulării acțiunii si soluționării apelului despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face și în rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11 alin. (1).

Totodată potrivit art. 18, alin.5 din Normele Metodologice de Aplicare a legii nr. 290/2003 compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în cazul contestațiilor, sau hotărârea judecătorească definitivă, învestită cu formulă executorie, după caz, se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel:

a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei;

b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei;

c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.

Tribunalul constată că parata nu a achitat reclamanților sumele stabilite cu titlu de compensații in termenul legal, încălcând astfel dispozițiile mai sus citate. Textul sus citat instituie obligația de plată a compensațiilor într-un termen clar de doi ani consecutivi, urmând ca în decursul acestora plata să se facă în funcție de alocarea sumelor de la bugetul statului. Intenția legiuitorului a fost în sensul stabilirii unui termen în care să se achite aceste tranșe și nicidecum nu a stabilit o obligație sub o condiție aleatorie care să lase la latitudinea instituției competente achitarea despăgubirilor.

Neacordarea drepturilor prevăzute de lege in termenul impus de lege, în condițiile, în care legea arată că eșalonarea se poate dispune fără însă a depăși doi ani consecutivi (art.10 din Legea nr.290/2003) denota exces de putere, în înțelesul legii nr.554/2004, încălcându-se dispozițiile art. 18 enunțate anterior, atât in ce privește termenul de acordare a despăgubirilor, cat si actualizarea acestora, nefiind dovedite împrejurările care au determinat efectuarea plații cu întârziere.

In mod constant, in aceasta chestiune litigioasa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit ca o decizie administrativa a autoritatii locale competente care recunoaște interesatului un drept de reparație este suficienta pentru a crea un „interes patrimonial” protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 si ca, in consecința, neexecutarea unei asemenea decizii constituie o ingerința in sensul primei fraze al primului alineat al acestui articol ( a se vedea cauza Viasu contra Romaniei, cauza M. .. României). De asemenea, neexecutarea unei decizii administrative care recunoaște dreptul la o despăgubire al cărui cuantum îl si stabilește constituie o ingerinta a primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias c. Romaniei, nr._/02, § 21, 12 mai 2009). Curtea a constatat incalcarea dreptului de proprietate a petentului in cauza V., tinand cont de ineficacitatea sistemului de restituire si mai ales al intarzierii in procedura platii despagubirii (a se vedea si D. c.Romaniei).

Sustinerile instantei de fond cu privire la lipsa validarii hotararii nu pot fi avute in vedere, intrucat in cazul Legii nr. 290/2003 nu se condiționează dobândirea caracterului executoriu de validarea hotărârii comisiei județene (ca in cazul legii nr. 9/1998), existenta actului administrativ fiind suficienta pentru recunoașterea dreptului la despăgubiri.

Pe de alta parte nu pot fi avute in vedere nici susținerile referitoare la lipsa probelor in ceea ce privește cota de moștenitor si cuantumul sumei la care este îndreptățit fiecare reclamant, fata de prevederile art. 9 din același act normativ.

Sub aspectul actualizării acestor despăgubiri, Tribunalul a reținut următoarele:

Conform art. 18, alin.6 din HG nr.1120/2006 suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează, în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior”.

Tribunalul a reținut că Decizia nr. XXI/2007 prin care data stabilirii compensațiilor prevăzute în Legea nr. 9/1998 este aceea a emiterii hotărârii comisiei județene și, respectiv, a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, care este momentul în care obligația de a plăti suma devine certă, lichidă și exigibilă, iar în ipoteza în care validarea comisiei județene se realizează cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 și 8 din Legea nr. 9/1998, va trebui ca întreaga sumă să fie reactualizată în raport cu indicele de creștere a prețurilor, nu este aplicabila in speța întrucât potrivit Legii nr. 290/2003 procedura validării hotărârii Comisiei Județene nu este prevăzută. Caracterul de titlu executoriu este dobândit de la data emiterii hotărârii.

In ceea ce privește efectuarea plații, Tribunalul a reținut că în virtutea legii executarea creanței a fost amânata, legiuitorul înțelegând sa prevadă o eșalonare legala a plații, astfel ca art. 18 din HG nr. 1120/2006 a stabilit ca actualizarea va fi dispusa numai in ceea ce privește transa a doua si numai in situația in care aceasta nu se executa in termenul stabilit, tocmai pentru a fi evitata o prejudiciere a persoanei îndreptățite.

Pentru considerentele expuse anterior, in temeiul dispozițiilor art. 312, alin.1 Cod procedură civilă, Tribunalul a admis recursul, a modificat în tot sentința recurata si a obligat ANRP la plata către reclamanți a sumei de 310.040,23 lei, reprezentând despăgubiri stabilite conform hotărârii nr. 480/23.06.2009, din care transa a doua urmează a fi actualizata, începând cu data de 23.06.2011 (data expirării termenului de plata) si pana la data plații, în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum, conform art. 18, alin.6 din HG nr. 1120/2006.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În motivarea recursului, s-a arătat că cererea introductivă de instanță formulată de către reclamanții N. C. și M. E. B. este prematur introdusă, iar în subsidiar neîntemeiată.

Cu privire la prematuritatea cererii formulate, în contextul intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 10/2013¹, recurenta pârâtă a precizat că potrivit dispozițiilor art. 1 alin, (1) din O.U.G. nr. 10/2013, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003 „se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată.

În opinia recurentei, cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei arătând că potrivit alin. (2), „prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata transelor se face începând cu 1 ianuarie 2014".

Din analiza celor două texte de lege menționate, reiese fără echivoc intenția statului român de a eșalona plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003 și neachitate (chiar și parțial), pe o perioadă de 10 ani. Cu privire la exigibilitatea acestor tranșe, se observă două ipoteze avute în vedere, respectiv ipoteza în care titlul de plată urmează a fi emis, în această situație prima tranșă fiind exigibilă în anul următor emiterii titlului și, respectiv, ipoteza în care titlul de plată a fost emis anterior intrării în vigoare a ordonanței, în această situație prima tranșă fiind exigibilă începând cu 1 ianuarie 2014.

P. urmare, creanța stabilită prin Hotărârea nr. 480/23.05.2009 emisă de către Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 nu este exigibilă în momentul de față, astfel că acțiunea formulată de reclamanți este prematură.

Așa cum rezultă și din nota de fundamentare a O.U.G. nr. 10/2013, reglementarea modalității de plată eșalonată a cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 190/2003 și Legii nr. 393/2006 este rezultatul efectului sistemic, structural pe care acestea îl au asupra bugetului de stat, având în vedere, pe de o parte necesitatea respectării țintei de deficit bugetar asumate, iar, pe de altă parte, necesitatea respectării drepturilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, prin aplicarea unor modalități de plată care să permită despăgubirea tuturor persoanelor îndreptățite.

Măsurile propuse nu aduc o restrângere a drepturilor persoanelor îndreptățite, întrucât statul român nu numai că nu refuză plata acestor despăgubiri, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute în deciziile de plată și hotărârile prin care se stabilește cuantumul despăgubirilor.

Plata eșalonată a creanțelor asupra statului nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care un stat o poate aplica.

În aceste condiții, este necesară crearea unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidența proiectului de ordonanță, în acest sens, precum arată și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o astfel de măsură trebuie să păstreze un just echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților (Hotărârea din 26 aprilie 2006, pronunțată în Cauza Zubko și alții împotriva Ucrainei, paragraful 67 sau Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunțată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 107).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia din 4 septembrie 2012 pronunțată în Cauza D. și alții împotriva României, a reținut că nu se poate aprecia că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată, iar eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă (paragraful 51). De asemenea, a apreciat că echilibrul dintre interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neexistând vreo dovadă potrivit căreia Guvernul nu ar avea intenția să respecte calendarul de plăți (paragrafele 49 - 50).

Concluzia care se impune este aceea că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor stabilite prin deciziile de plată și hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003, precum și Legii nr. 393/2006, și nu refuză plata acestora. Măsura reglementată este mai degrabă una prin care se garantează realizarea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, în sensul Convenției, fiind deci o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile respectării țintei de deficit bugetar asumate. Rezultă că prin eșalonarea stabilită statul nu afectează esența dreptului de proprietate, nu aduce atingere substanței acestui drept și cu atât mai puțin nu neagă existența acestuia.

În subsidiar, cu privire la plata despăgubirilor beneficiarilor Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003, recurenta pârâtă a arătat că în realizarea funcțiilor sale, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților gestionează, coordonează și controlează procesul de restituire a proprietăților și de acordare a despăgubirilor pentru proprietățile preluate în mod abuziv de către regimul comunist.

În reprezentarea intereselor Statului Român și pentru gestionarea eficientă, corectă și responsabilă a banului public, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților trebuie să prevină eventualele prejudicii, care ar putea fi aduse bugetului său și implicit al Statului Român.

Având în vedere practica constantă din ultimii ani de executare silită pe calea popririi și existența numărului foarte mare de popriri dispuse, consecința inevitabilă fiind blocarea conturilor Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, această instituție a fost pusă în imposibilitatea de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite în temeiul Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003.

Din acest motiv, în ultima perioadă. A. Națională pentru Restituirea Proprietăților s-a aflat în imposibilitatea de a pune în executare într-un termen rezonabil obligațiile de plată stabilite în sarcina sa.

Având în vedere impactul acestor sume asupra bugetului de stat, s-a impus identificarea unei modalități de plată care să permită despăgubirea tuturor persoanelor îndreptățite. Pentru atingerea acestui deziderat, având în vedere necesitatea respectării țintei de deficit bugetar asumate, iar, pe de altă parte, necesitatea respectării drepturilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, s-a impus eșalonarea plății sumelor acordate potrivit actelor normative amintite.

În final, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii formulată în fond de reclamanții N. C. și M. E. B., ca fiind neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299 Cod procedură civilă, Legea nr. 290/2003 cu modificările și completările ulterioare, HG nr. 1120/2006.

În calea de atac a recursului a fost invocată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I alin.1 și 2 din O.U.G. nr.10/2013 în raport de dispozițiile art. 15 din Constituție.

Cu privire la excepția de neconstituționale, recurenta Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților învederează că este nefondată având în vedere normele juridice atacate nu încalcă dispozițiile art. 15 din Constituție.

Se învederează că, prin măsurile adoptate, nu se determină o restrângere a drepturilor persoanelor îndreptățite, întrucât statul român nu numai că nu refuză, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor stabilite prin deciziile de plată și hotărârile prin care se stabilește cuantumul despăgubirilor.

Intimații reclamanți susțin că excepția este nefondată, deoarece încălcă dispozițiile art. 15 din Constituție, având în vedere că se prevede aplicabilitatea eșalonării cu privire la titlurile de plată emise înainte de . O.U.G. nr.10/2013.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate, instanța de recurs învederează că dispozițiilor art. I alin.1 din O.U.G. nr.10/2013 nu încalcă dispozițiile art. 15 din Constituție, deoarece se referă la eșalonarea plății titlurilor emise după . actului normativ menționat.

În schimb, instanța de recurs apreciază că dispozițiile art. I alin. 2 din O.U.G. nr.10/2013 sunt neconstituționale în raport de art. 15 din Constituție, dacă se consideră că sunt aplicabile tuturor titlurilor de plată emise anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr.10/2013.

Curtea învederează că, din punct de vedere al corelării temporale dintre lege si situațiile juridice, distingem: facta praeterita - faptele din trecut (atunci când, fie constituirea, fie si producerea efectelor si chiar stingerea situației juridice s-au produs anterior legii noi); facta pendentia - cele din prezent, in curs de a-si produce efectele și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii. Situațiile complexe si pluridependente pot fi supuse fragmentar unor legi succesive: constituirea lor e supusa legii vechi, efectele - legii prezente; stingerea - unei legi subsecvente etc.

Principiul neretroactivitatii este formulat în chiar primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva". Cu alte cuvinte, o lege noua se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după ., neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).

În prezent, principiul neretroactivității legii civile a fost considerabil întărit, prin consacrarea sa în art. 15 alin. 2 al Constituții. Așa fiind, nici chiar legiuitorul nu mai poate dispune ca o lege nou adoptata sa se aplice retroactiv.

Principiul aplicării imediate a legii noi este regula care cere ca legea noua sa se aplice tuturor faptelor pendente si celor viitoare, căci tot ce se petrece sub legea noua trebuie sa i se supună. Daca nașterea unei situații juridice presupune reunirea unor condiții sau elemente ce se realizează succesiv in timp (de ex., autorizația prealabila si încheierea actului in forma autentica; sau consimtamantul părților si publicitatea; etc.), atunci actul care da nastere situatiei juridice respective va putea fi considerat valabil numai in conditiile legii in vigoare la ultimul moment al formarii sale succesive.

Ca o exceptie de la principiul aplicarii imediate a legii noi, este, uneori, permis ca efectele viitoare ale unei situatii juridice anterioare sa ramana supuse legii sub care situatia s-a constituit.

Instanța constată că ne aflăm în situația unei facta pendentia cu privire la care legea veche, respectiv dispozițiile Legii nr.290/2003 trebuie să ultractiveze în ceea ce privește modalitatea de a plată a despăgubirilor.

Curtea învederează că O.U.G. nr.10/2013 nu își poate găsi aplicabilitatea în cauza de față, deoarece ar însemna să retroactiveze, împrejurare care este în contradicție cu normele constituționale invocate.

Pentru aceste motive, fiind îndeplinite condițiile de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, va dispune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 lin.1 și 2 din OUG nr. 10/2013 în raport cu art. 15 din Constituție.

Analizând recursul declarat din prisma criticilor formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că nu este fondat, având în vedere următoarele considerente:

Critica referitoare la prematuritatea cererii de chemare în judecată, în raport de dispozițiile O.U.G. nr.10/2013 este nefondată, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată a fost promovată la data de 27.10.2011, când erau în vigoare dispozițiile Legii nr.290/2003, precum și Normele Metodologice de aplicare a acestei legii.

În raport de temeiul de drept invocat și care producea efectele juridice, la data formulării cererii de chemare în judecată, Curtea învederează că acțiunea promovată nu poate fi considerată prematură.

Din punct de vedere al aplicării legii în timp, instanța de recurs învederează că ne aflăm în ipoteza unei fapte pendentia, însă nașterea dreptului de indemnizare și exigibilitatea acestuia s-a realizat înainte de . O.U.G nr.10/2013.

În aceste condiții, valorificarea acestui drept de creanță se realizează în conformitate cu dispozițiile Legii nr.290/2003, și nu în conformitate cu O.U.G. nr.10/2013, act normativ care nu exista în anul 2011.

Pe cale de consecință, instanța reține că promovarea prezentei acțiuni nu este prematură în raport de prevederile art. 18 din Normele de aplicare ale Legii nr.290/2003, care sunt aplicabile în cauză.

Cu privire la cea de-a doua critică formulată și anume aplicabilitatea O.U.G. nr.10/2013, Curtea învederează că nu este fondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.I. „ Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei. (2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014”.

Din interpretarea alineatului 1 rezultă că dispoziția legală reglementează modalitatea în care se va face plata despăgubirilor emise în temeiul Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003.

Astfel, legiuitorul a statuat că plata despăgubirilor se realizează în anul următor emiterii titlului, în mod eșalonat, pe o perioada de 10 ani.

Din modalitatea de reglementare rezultă că s-a stipulat modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin titluri emise după data intrării în vigoare a ordonanței de urgență.

În ceea ce privește alineatul 2, se constată că acesta reglementează modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin titlurile de plată emise anterior, însă cu privire la care nu au devenit exigibile tranșele prevăzute de Legea nr. 290/2003 și de Normele Metodologice ale acestei legii.

Printr-o interpretare gramaticală și sistematică a dispozițiilor legale menționate, Curtea învederează că, în ceea ce privește titlurile de plată emise anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr.10/2013, cu privire la care tranșele stabilite, conform Legii nr 290/2003, au devenit exigibile și au fost achitate, cel puțin parțial, nu se vor aplica dispozițiile O.U.G. nr.10/2013, ci dispozițiile din actul normativ care era în vigoare la data la care tranșele au devenit exigibile.

Astfel, în cauza de față, se reține că hotărârea de acordare a despăgubirilor nr. 480 a fost emisă la data de 23.06.2009.

De la data emiterii hotărârii menționate, s-a născut un drept de creanță în favoarea intimaților-reclamanți, care se circumscrie protecției juridice a art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Modalitatea de plată a creanței, potrivit art.10, alin.2 din Legea nr. 290/2003 (in vigoare la data formulării acțiunii) era stabilită în 2 tranșe, iar plata acestora se putea face în maximum 2 ani.

Curtea constată că prima tranșă a fost achitată, însă nu a mai fost plătită cea de-a doua tranșă, care era scadentă în luna iunie 2011.

Având în vedere că cea de-a doua tranșă a devenit exigibilă în anul 2011, modalitatea de plată este reglementată legea în vigoare la data la care a devenit exigibilă, respectiv de Legea nr.290/2003.

O interpretare contrară, în sensul aplicabilității O.U.G. nr.10/2013 cu privire la modalitatea de plată ar reprezenta o încălcare a dreptului de creanță născut în favoarea intimaților-reclamanți, care se bucură de protecția juridică a art.1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește critica referitoare la lipsa disponibilităților bănești, instanța de recurs constată că recurenta invocă imposibilitatea plății compensațiilor stabilite ca urmare a împrejurării că nu au fost alocate la bugetul de stat sumele necesare pentru efectuarea acestora.

Statul are obligația generală de a-și îndeplini toate obligațiile asumate care se nasc în patrimoniul cetățenilor anumite drepturi patrimoniale, iar ca o consecință a acestor obligații acesta trebuie să aloce din bugetul de stat sumele necesare pentru îndeplinirea acestor obligații.

Nealocarea sumelor de bani necesare pentru plata compensațiilor prevăzute de Legea nr.290/2003, intră sub incidența dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în calitate de beneficiari ai compensațiilor prevăzute de Legea nr. 290/2003, reclamanții sunt titularii unui drept de creanță suficient de bine stabilit (titularul unui „bun” în accepțiunea Convențională) asupra Statului, în temeiul deciziei, beneficiind prin urmare de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția E.D.O. (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României).

Întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Constituție, textul Convenției Europene a Drepturilor Omului (la fel și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) face parte din dreptul intern al României, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, Curtea va respinge critica formulată cu privire la imposibilitatea plății, întrucât întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea pârâtei ar constitui atingeri aduse dreptului de proprietate al reclamantului, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.

Pentru considerentele expuse, se constată că nu este fondată critica privitoare la lipsa disponibilităților bănești.

În ceea ce privește invocarea cauzei D. și alții împotriva României, instanța de recurs învederează că nu este aplicabilă în cauză, deoarece Curtea Europeană a analizat convenționalitatea dispozițiilor O.U.G nr. 71/2009 și nu cu privire la convenționalitatea dispozițiilor O.U.G. nr.10/2013.

De asemenea, situația intimaților-reclamanți din prezenta acțiune este diferită de situația reclamanților din cauza D. și alții împotriva României, având în vedere că dreptul de indemnizare era născut în temeiul unui act administrativ intrat în circuitul civil, iar statul își asumase anterior obligația de plată eșalonată a dreptului de creanță. Eșalonarea eșalonării pe o perioadă lungă de timp nu a fost analizată de către Curtea Europeană de la Strasbourg, nefiind invocată în cauza D. și alții împotriva româniei.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurenta-pârâtă Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 113 A/05.02.2013 pronunțate de către Tribunalul București- Secția a I-a Civilă, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-reclamanți N. C. și M. E. Beatice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

În majoritate,

Sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 lin.1 și 2 din OUG nr. 10/2013 în raport cu art. 15 din Constituție.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către recurenta-pârâtă Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 113 A/05.02.2013 pronunțate de către Tribunalul București- Secția a I-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-reclamanți N. C. și M. E. Beatice

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

D. Z. A. M. M.

GREFIER

L. D.

Red. DZ

Tehnored. TI – 2 ex

Jud. apel: M. G.

S. P.

Motivarea opiniei separate în dosarul nr._

Cu opinia separată a d-nei judecător M. Steluța C. în sensul:

Sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 10/2013 în raport de dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție.

Admite recursul declarat de pârâta ANRP.

Modifică în tot decizia civilă recurată, în sensul:

Respinge apelul declarat de reclamanți, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică.

Considerentele pentru care nu am fost de acord cu soluția judecătorilor majoritari sunt următoarele:

P. cererea înregistrată la data de 27.10.2011 pe rolul Judecătoriei Sector 1 București sub nr._ reclamanții N. C. și M. E. Beatice au chemat în judecată pe pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 310.040,23 lei, acordată prin Hotărârea nr. 480/23.06.2009 a Comisiei Municipiului București; precum și la plata actualizării celei de a doua tranșe, cu indicele de creștere a prețurilor.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 18 alin. 5 lit. c) și alin. 6 din HG nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003; pe decizia în interesul legii nr. 21/2007 a ICCJ, Secții Unite.

P. sentința civilă nr. 7849/03.05.2012 Judecătoria Sector 1 a respins acțiunea, motivând că, din coroborarea dispozițiilor art. 8 și 10 alin. 2, 11 din Legea nr. 290/2003, deși dreptul la despăgubire reglementat de acest act normativ se stabilește prin hotărârea comisiei județene constituită în baza art. 7 din lege, procedura ulterioară presupune definitivarea și validarea acestei hotărâri de către comisia constituită la nivelul administrației centrale.

Reținând dispozițiile art. 8 și 11 din Legea nr. 290/2003 și decizia nr. XXI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a arătat că Hotărârea nr. 480/23.06.2009 a Comisiei Municipiului București nu a fost validată de comisia centrală, astfel că reclamanții nu au față de pârâtă o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe, prin care au susținut faptul că instanța de fond în mod greșit a apreciat că suma de bani stabilită prin Hotărârea nr. 480/23.06.2009, cu titlu de compensații bănești, nu ar fi certă, lichidă și exigibilă, a fost admis prin decizia civilă nr. 113A/5.02.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă, care a reținut ca temei de drept al acțiunii dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 290/2003, precum și dispozițiile art. 18 alin. 5 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, în vigoare la data formulării acțiunii și soluționării apelului, astfel că a dispus obligarea pârâtei ANRP la plata către reclamanți a sumei de 310.040,23 lei, reprezentând despăgubiri stabilite conform Hotărârii nr. 480/23.06.2009, din care transa a doua urmează a fi actualizată începând cu data de 23.06.2011 (data expirării termenului de plată) și până la data plății, în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum, conform art. 18 alin.6 din HG nr. 1120/2006.

P. recursul declarat de pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților se invocă faptul că a intrat în vigoare OUG nr. 10/2013 care prevede la art. 1 alin. 1 și 2 că plata tranșelor despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 230/_ s-a eșalonat pe 10 ani, iar pentru titlurile de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, plata primei tranșe se face începând cu 1 ianuarie 2014, motiv pentru care recurentul solicită să se constate că creanța pretinsă de reclamanți nu etse exigibilă la acest moment.

Opinia separată constată că recursul este întemeiat, deoarece norma juridică avută în vedere de instanța de apel pentru admiterea acțiunii a fost abrogată prin OUG nr. 10/2013, astfel că devenea aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. hotărârea recurată fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii de drept substanțial, întrucât, prin abrogarea normei juridice ce a stat la baza emiterii hotărârii recurate, aceasta și-a încetat orice efecte juridice.

Astfel, opinia separată constată că Hotărârea nr. 480/23.06.2009 a fost emisă de Comisia Municipiului București în temeiul Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947.

Potrivit art. 10 alin. 2 din acest act normativ (în redactarea în vigoare la data sesizării instanței) „Despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face și în rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11 alin. (1)”.

P. Anexa la Hotărârea nr. 480/2009, li s-a comunicat reclamanților că urmează să le fie achitate compensațiile acordate în conformitate cu prevederile HG nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, în concret potrivit art. 18 alin. 5 lit. c): „eșalonat în două tranșe, pe parcursul a doi ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 ron”.

Atât art. 10 alin. 2 din Legea nr. 290/2003 cât și art. 18 alin. 5 și 6 din HG nr. 1120/2006 au fost abrogate prin OUG nr. 10/2013, intrată în vigoare la data de 28 februarie 2013.

P. urmare, opinia separată constată că temeiul juridic care a stat la baza pronunțării deciziei civile recurate nu mai este în vigoare, rămânând fără nici un efect juridic prin abrogare, deoarece o normă juridică există și își produce efectele juridice între data intrării sale în vigoare (prin publicarea în Monitorul Oficial) și data ieșirii sale din vigoare (în cazul de față, prin abrogare).

De asemenea, opinia separată constată că nu suntem nici în situația unui vid legislativ, deoarece prin același act normativ care a abrogat dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 290/2003 și ale art. 18 alin. 5 și 6 din HG nr. 1120/2006, a stabilit și modalitatea de plată a compensațiilor acordate în baza Legii nr. 290/2003, reglementând totodată cu caracter tranzitoriu faptul că plata eșalonată a acestora se aplică și Hotărârilor emise și neachitate integral până la data de 28 februarie 2013 - cum este cazul în speța de față - iar plata primei tranșe se face începând cu data de 1 ianuarie 2014.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din OUG nr. 10/2013, începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor (…) Legii nr. 290/2003 (…) se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată; cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei; iar potrivit art. 1 alin. 2 „Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014”.

Opinia separată arată că dacă s-ar considera aplicabile în continuare dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 290/2003 și ale art. 18 alin. 5 și 6 din HG nr. 1120/2006, ar însemna să se dea valoare juridică unor texte de lege abrogate în mod expres de legiuitor și încălcarea atribuțiilor constituționale ce revin în mod exclusiv puterii legislative.

În opinia judecătorului minoritar, instanța de judecată are obligația de a aplica norma juridică aplicabilă în vigoare, iar nu de a consacra menținerea în vigoare a unor norme juridice ieșite din vigoare. De asemenea, opinia separată susține că instanța de judecată nu are competența de a considera că o normă juridică este neconstituțională, ci de a o aplica, în conformitate cu principiul conform căruia, atât timp cât respectiva normă juridică nu a fost declarată neconstituțională de Curtea Constituțională, ea se bucură de prezumția de constituționalitate.

Din această perspectivă, am fost de acord cu soluția de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 10/2013 în raport de dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție, având în vedere faptul că prin Legea nr. 177/2010 a fost abrogat art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (care prevedea faptul că judecarea cauzei se suspendă pe perioada judecării excepției de neconstituționalitate), iar la art. 322 pct. 10 din codul de procedură civilă a fost introdus un nou caz de revizuire a hotărârii judecătorești, atunci când, după rămânerea definitivă a acesteia, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională norma juridică ce a stat la baza pronunțării hotărârii judecătorești.

Cu privire la admisibilitatea cererii privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, opinia separată achiesează la opinia majoritară, în sensul că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, întrucât (1) dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 10/2013 sunt cuprinse într-o ordonanță, (2) nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și (3) au legătură cu soluționarea cauzei, deoarece reprezintă norma de drept substanțial aplicabilă în cauză, care reglementează modalitatea de plată a despăgubirilor acordate reclamanților prin Hotărârea nr. 480/2009 a Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003.

Tot din punctul de vedere al normei juridice aplicabile în cauza de față, este de menționat faptul că decizia în interesul legii nr. 21/2007 a ICCJ Secții Unite a fost dată pentru interpretarea dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, precum și ale art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004. însă, opinia separată constată că Hotărârea nr. 480/2009 nu a fost emisă în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 9/1998, ci a dispozițiilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 290/2003. P. urmare, nici dispozițiile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 9/1998 și nici interpretarea acestora prin decizia în interesul legii nr. 21/2007 nu erau incidente în cauza de față.

Pe de altă parte, opinia separată consideră că soluția de principiu adoptată de instanța supremă prin decizia în interesul legii nr. 21/2007 își găsește aplicarea și în situația intimaților-reclamanți, în sensul că „Data stabilirii compensațiilor este aceea a emiterii hotărârii comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998. Validarea de către Cancelaria Primului-Ministru a hotărârilor comisiilor teritoriale, cu depășirea termenului de 60 de zile prevăzut în art. 7 alin. (3) din aceeași lege, atrage actualizarea întregii sume în raport cu indicele de creștere a prețurilor”.

În aplicarea acestei decizii în interesul legii la situația din speță, se reține că data stabilirii compensațiilor este 23.06.2009, care este momentul în care obligația recurentei-pârâte ANRP de a plăti suma de 310.040,23 lei a devenit certă, lichidă și exigibilă; iar neplata acestei sume la scadență este de natură să atragă reactualizarea întregii sume în raport cu indicele de creștere a prețurilor, iar nu doar pentru cea de-a doua tranșă.

Or, opinia separată constată că aceasta a fost și soluția îmbrățișată de legiuitor pentru situația titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență (cum este și cazul din speță), având în vedere că, potrivit art. I alin. 4 din OUG nr. 10/2013 „Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează prin aplicarea indicelui prețurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe”.

ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ Nr. 10 din 27 februarie 2013

pentru plata eșalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006

EMITENT: GUVERNUL ROMÂNIEI

PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 114 din 28 februarie 2013

Luând în considerare dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește plata despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006, având în vedere necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind plata despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998, republicată, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924,

ținând seama de faptul că nepromovarea prezentei ordonanțe de urgență ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar,

în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată,

în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată,

Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență.

ART. I

(3) P. titlu de plată se înțelege hotărârea comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006, respectiv decizia de plată emisă de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.

ART. II

Decizie nr. 12/2011

din_

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din_

Fiind în prezența lipsirii de efecte, prin abrogare, a normei juridice ce a stat la baza pronunțării deciziei recurate, opinia separată consideră necesar să analizeze ui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalității în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curții Constituționale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu este vorba, în această situație, despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supraviețuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situațiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât drepturile patrimoniale, cât și obligațiile corelative ale părților, configurate prin acordul lor de voință, își păstrează întinderea, durata, modalitățile de exercitare și de executare stabilite la data perfectării actului juridic).

Așadar, în cazul situațiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după . legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.

De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională.

Dreptul la un proces echitabil (art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului) și efectele deciziilor Curții Constituționale

Art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.

Instanța europeană a arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.

De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 "nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".

Or, problema analizată în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de "bun" din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.

Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după . și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții" (paragraful 87). "De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea Ia momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (paragraful 62).

În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: "Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".

De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).

Rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".

Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.

Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.

În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).

Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

C) Respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului

Noțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. împotriva României, Cererea nr. 36.782/1997, Hotărârea din 14 decembrie 2006, paragraful 29), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".

Nu este vorba așadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.

Aprecierea în acest sens este dată de faptul că, prin raportare la art. 376 din Codul de procedură civilă, asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silită, apte să ducă la nașterea unei valori patrimoniale în favoarea părții (mulți dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de îndată, la punerea în executare silită).

Deși dreptul stabilit prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exercițiul căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitată și care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunțării hotărârii definitive.

D) Principiul nediscriminării

Decizie

Cererea nr._/08

D. D. D. și alții

împotriva României

Curtea amintește că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II).

Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 § 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr._/00, pct. 34, CEDO 2002‑III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40).

39. O autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, printre altele, Hornsby,citată anterior, pct. 40; Jasiūnienė împotriva Lituaniei,nr._/98, pct. 27, 6 martie 2003; Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr._/00, pct. 38, 18 noiembrie 2004, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, nr. 7352/03, pct. 60, 22 august 2006).

40. Totodată, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării într-un termen rezonabil, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților, precum și obiectul hotărârii de executat (Raïlian împotriva Rusiei, nr._/03, pct. 31, 15 februarie 2007).

Pentru a răspunde la întrebarea dacă art. 6 a fost respectat, Curtea trebuie să ia în considerare comportamentul tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James și Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981, pct. 48‑49, . nr. 44).

41. Chemată să se pronunțe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului în care hotărârea se dovedește lipsită în mod vădit de temei rațional (Mellacher și alții împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45, . nr. 169).

42. În plus, Curtea a declarat incompatibilă cu cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție eșalonarea plății datoriilor stabilite pe care judiciară deoarece actul de eșalonare nu avea statut de „lege” în sensul jurisprudenței Curții (SARL Amat-G și Mébaghichvili împotriva Georgiei, nr. 2507/03, pct. 61, CEDO 2005‑VIII) sau deoarece mecanismul de eșalonare, deși respecta noțiunea de „lege”, fusese aplicat în mod defectuos (Suljagić împotriva Bosniei‑Herțegovinei, nr._/02, pct. 56-57, 3 noiembrie 2009).

43. În prezenta speță, Curtea observă că Guvernului pârât nu i se impută faptul că a refuzat executarea unor hotărâri judecătorești care le recunoșteau reclamanților anumite drepturi patrimoniale. Reclamanții nu susțin nici că prevederile legale adoptate în materie vizau eliminarea efectelor hotărârilor judecătorești respective.

44. Reclamanții se plâng în principal de eșalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanțelor la care au dreptul în urma unor hotărâri judecătorești.

Curții i se solicită să verifice dacă eșalonarea, așa cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția.

45. Curtea constată că în perioada 2008-2011, statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspenda de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate în favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești și prin care se introducea un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranșe anuale.

Prima ordonanță din 11 iunie 2008 (declarată neconstituțională la 12 mai 2009), a fost urmată de O.U.G. nr. 71/2009, care prevedea plata datoriilor în trei tranșe anuale, în intervalul 2010-2012.

În 2010, O.U.G. nr. 45/2010 a prevăzut ca plata sumelor datorate să se facă tot în trei tranșe anuale, însă în intervalul 2012-2014.

În fine, în decembrie 2011, Legea nr. 230/2011 a eșalonat plata pe 5 ani, în intervalul 2012-2016, cu anuități progresive, ajungând de la 5 % în primul an până la 35 % în ultimul an (supra, pct. 24-27).

46. Guvernul justifică aceste măsuri prin faptul că în 2008 statul a ajuns să se confrunte cu o situație de dezechilibru bugetar major, de natură să pună în pericol situația financiară a țării. În opinia acestuia, dezechilibrul era rezultatul, printre altele, al unui număr foarte mare de hotărâri judecătorești prin care anumitor categorii de funcționari li se acordau, pe calea interpretării unor prevederi legale destinate altor categorii, drepturi cu caracter patrimonial. În plus, înrăutățirea situației financiare a statului a continuat și după 2008, în contextul unei crize financiare foarte grave care a afectat numeroase state, astfel încât Guvernul a fost nevoit să adapteze mecanismul de eșalonare instituit la realitățile economice.

47. Curtea amintește că a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr._/11 și_/11, 6 decembrie 2011, Šulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr._/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr._/11, pct. 21, 20 martie 2012].

48. În prezenta speță, Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară. Întrucât autoritățile naționale se află, în principiu, într-o poziție mai bună decât instanța internațională pentru a stabili ce constituie „utilitate publică”, Curtea este gata să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică.

49. Pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutățirea situației sociale –, Curtea consideră că este necesar să verifice dacă, în prezenta speță, tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc.

50. Curtea observă că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate.

Astfel, în conformitate cu legislația în vigoare (supra, pct. 24), reclamanții au primit în octombrie 2008 o primă tranșă reprezentând 30 % din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară reprezentând 25 % din a doua tranșă de 34 % din suma totală, deși în temeiul O.U.G. nr. 45/2010 din 19 mai 2010 cea de a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012.

Conform legii, sumele plătite s-au actualizat de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății.

Până în prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016. Nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților.

51. Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților.

În orice caz, având în vedere toate elementele de mai sus și contextul special al prezentei cauze, Curtea consideră că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.

52. P. urmare, Curtea consideră că această cerere este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție.

JUDECĂTOR,

C. Steluța M.

Primit ptr. redactarea opiniei separate: 4.12.2013

Red.dact.jud.MSC

2 ex./4.12.2013

← Strămutare. Sentința nr. 15/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Obligaţie de a face. Decizia nr. 228/2013. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 1455/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1677/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 911/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Strămutare. Sentința nr. 15/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 228/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1722/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1380/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 34/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI