Pretenţii. Decizia nr. 212/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 212/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-02-2013 în dosarul nr. 51870/3/2010
Dosar nr._
(1305/2011)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.212
Ședința publică de la 7.02.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant M. K., împotriva civile nr. 416 din 11.03.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T..
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurentul reclamant M. K. și intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că termenul a fost acordat pentru pune în discuție incidentul procedural al perimării.
Curtea pune în discuție excepția perimării cererii de recurs, motivat de faptul că la data de 06.10.2011 s-a dispus suspendarea cauzei în baza dispozițiilor art.242 alin.1 pct.2 din Codul de procedură civilă, pentru lipsa nejustificată a părților. La data de 04.12.2012, din oficiu, instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării excepției perimării și s-a acordat termen de judecată la data de 07.02.2013, C12, cu citarea părților.
Reprezentantul intimatului-pârât, având cuvântul, solicită admiterea excepției, fiind îndeplinite dispozițiile prevăzute de art.248 din Codul de procedură civilă, motiv pentru care urmează să se constate perimat recursul de față.
Reprezentantul Ministerului Public, de asemenea, pune concluzii de admiterea excepției și pe cale de consecință solicită a se constata perimarea cererii de recurs.
Curtea reține cauza în pronunțare în ceea ce privește incidentul procedural al perimării, având în vedere faptul că pricina a rămas în nelucrare mai mult de un an de zile din vina părților, fiind astfel incidente dispozițiile art. 248 din Codul de procedură civilă.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III a Civilă la data de 27.10.2010 sub nr._, reclamantul M. K. a chemat în judecata pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, măsură dispusă prin Decizia MAI nr. 200/1951, să îl oblige pe pârât la plata sumei de 500.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva sa, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 18.06.1951, li s-a comunicat că sunt obligați să părăsească domiciliul, punându-li-se la dispoziție o căruță pentru deplasare, neputând lua decât strictul necesar.
S-a mai arătat că au fost luați din casa lor, părăsind toată agoniseala printre care o locuință, animale etc. și au fost deportați în B., călătorind timp de mai multe zile cu trenul într-un vagon destinat transportului de animale, fără aer, hrană, după care a fost lăsat alături de alți deportați în câmp liber, înfruntând mizeria, viscolul sau arșița Bărăganului timp de 4 ani și jumătate iar la data ridicării restricțiilor în 20.12.1955 nu au mai fost găsite la domiciliu bunurile mobile care fuseseră sustrase din casă.
Urmare a măsurilor cu caracter abuziv privind dislocarea și domiciliul obligatoriu au suferit neajunsuri prin lipsirea de locuință, asistență sanitară, hrană, posibilitatea câștigării existenței, măsuri de supraveghere permanentă, fiind produse consecințe și în planul vieții private, prin afectarea vieții de familie, imaginii și surselor de venit, împiedicarea dezvoltării în condiții corespunzătoare a personalității, a evoluției din punct de vedere social și profesional conform statutului și așteptărilor sale.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2 iunie 2009.
Tribunalul a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri, acestea fiind depuse la dosar.
Pârâta DGFP T. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivare s-a arătat că acțiunea reclamantului este lipsită de temei juridic ca urmare a declarării neconstituționalității a disp. art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2010 prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.
Prin sentința civilă nr.416/11.03.2011, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin decizia MAI nr.200/1951, reclamantul a fost strămutat la data de 18.06.1951 în B., stabilindu-se, totodată, și domiciliul obligatoriu în această zonă până la data de 20.01.1956, timp de 4 ani, 7 luni și 2 zile, când au fost ridicate restricțiile respective, astfel cum reiese din adresa nr. 1546/29.09.1990 emisă de Asociația Foștilor Deportați în B..
Prin Hotărârea nr. 1414/26.10.1990 a Comisiei pentru Aplicarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului-lege nr.118/1990, s-a constatat calitatea reclamantului de deținut politic.
Prin aceeași hotărâre s-a acordat reclamantei începând cu 01.04.1990 o indemnizație lunară de 917 lei.
Conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 și alin. 2 lit. a din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 185 - 187, 190, 191, 1931, 194, 1941 - 1944, 1961, 197, 207 - 209, 2091 - 2094, 210 - 218, 2181, 219 - 222, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 2311, 258 - 261, 267, 2687, 2688,_,_,_,_, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 5786 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;
Potrivit disp. art.3 din Legea nr. 221/2009 constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsura luata de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unități si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, daca au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 si Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958; b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 si Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960; c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului; d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 si Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 si nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securitatii Statului.
Dispozițiile art. 5 alin. 1 din același act normativ statuează că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
În privința admisibilității acțiunii privind acordarea de daune morale de către persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic instanța de fond a reținut că art.5 alin.1 din lege prevede posibilitatea atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita drepturile menționate la literele a, b și c.
Noțiunea de condamnare folosită de legiuitor la art. 5 lit. a nu este folosită în sensul clasic de condamnare la închisoare, ci în sens generic, această interpretare reieșind chiar din conținutul sau unde se arată că la stabilirea despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii acordate persoanelor deportate. De asemenea, instanța de fond a reținut că legiuitorul a prevăzut în textul legal atât pentru persoanele condamnate politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, posibilitatea ca de aceste măsuri reparatorii să beneficieze toate persoanele prevăzute în conținutul articolului art. 1 lit. a în condițiile în care îndeplinesc celelalte condiții prevăzute de lege.
În ceea ce privește primul capăt de cerere al reclamantului privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse prin decizia MAI nr. 200/1951, instanța de fond a reținut că art. 3 lit. e din Legea nr.221/2009 recunoaște expres acest caracter politic, astfel încât dat fiind faptul că este recunoscut ex-lege, apare ca lipsit de interes recunoașterea lui de către instanța de judecată, motiv pentru care a respins acest capăt de cerere.
În ceea ce privește prejudiciul moral, s-a reținut că, în cauză, sunt incidente măsurile administrative prev. de art. 3 din lege.
Totodată, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, text de lege pe care raclamantul și-a întemeiat acțiunea.
În motivarea deciziei de neconstituționalitate, Curtea a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat două acte normative, Decretul – lege nr.118/1990 și Legea nr.221/2009, având acest scop.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art.4 din Decretul – lege nr.118/1990 și art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Or, această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art.4 din Decretul - lege nr.118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din Decretul - lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin.(3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Decizia nr. 1353/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are de la data publicării, potrivit art.147 al.4 din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr.221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților, iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului de liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamantul o solicită a fi impusă statului în baza art.5 al.1 lit.a al Legii nr.221/2009, a fost una rezultată dintr-o situație legală, iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
În aceste condiții, reclamantul nu avea la data intrării in vigoare a Legii nr.221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.374 al.1 coroborat cu art.376 al.1 și cu art.377 al.1 pct.3 Cod procedură civilă).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație in cauzele având ca obiect Legea nr.221/2009 urma să își producă efectele cel mai devreme, la data soluționării, ori, din moment ce Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art.5 alin. 1 lit. a din lege care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art.147 al.1 din Constituție) - datorită caracterului obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanțe la tranșarea la fond sau în apel a substanței pretențiilor deduse judecății.
Prin urmare, având în vedere declararea neconstituțională a disp. art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2010, precum și faptul că, statul român a emis deja o normă juridică cu caracter reparator, respectiv Decretul – lege nr.118/1990, instanța de fond a apreciat că în cauză nu poate exista o neconcordanță între legea internă și reglementările internaționale, astfel încât, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul M. K., solicitând modificarea în tot a sentinței civile pronunțată de instanța de fond, în sensul admiterii acțiunii.
Recurentul a susținut, în principal, că motivarea instanței de fond se bazeazăpe decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prev. art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009.
A solicitat înlăturarea acestei motivări, întrucât recurentul a apreciat că această decizie nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispozițiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabilă doar acțiunilor introduse după pronunțarea deciziei Curții Constituționale.
Pe de altă parte, a arătat că, la data la care a promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe disp. Legii nr.221/2009, lege pe deplin constituțională la acel moment, s-a născut în favoarea sa un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul disp. art.5 lit.a din Legea 221/2009, dispoziții perfect valabile la acea data, astfel că legea aflata în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivității îi este și jurisprudența CEDO.
A considera că decizia Curții Constituționale este aplicabilă și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul Ia care instanța de judecata a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispozițiile aceleiași legi, dispoziții perfect valabile Ia data introducerii acestor cereri.
Pe de alta parte, cu privire la celalalt temei juridic invocat, respectiv disp. art.998-999 C.civ., recurentul a considerat, de asemenea, că soluția prin care instanța de fond a înlăturat acest temei de drept motivând că acțiunea introdusă cu o astfel de cauză este prescrisă, este și ea criticabilă.
Astfel, a arătat că Legea nr.221/2009 este actul normativ care l-a repus în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de deportarea sa, acesta încadrându-se la disp.art.3 lit.e din lege, dispoziții care au rămas perfect constituționale. De altfel, recurentul a și solicitat instanței de fond să constate că îi sunt aplicabile dispozițiile acestui articol, aspect care îl repune în dreptul de a cere despăgubiri chiar și în temeiul lui 998-999 C.civ, întrucât însăși apariția legii operează ca o întrerupere a cursului prescripției și o repunere în termenul de prescripție de 3 ani, calculați de la data intrării în vigoare a acestei legi.
La data de 06.10.2011, instanța de recurs a dispus, în baza art.242 alin.1 pct.2 Cod procedură civilă, suspendarea cauzei având în vedere că părțile, legal citate pentru acest termen, nu s-au înfățișat la strigarea pricinii și nu au solicitat judecarea acesteia în lipsă.
La data de 04.12.2012, Curtea a dispus, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării excepției de perimare, acordându-se termen la data de 07.02.2013, cu citarea părților, cu această mențiune.
Deliberând cu prioritate, conform dispozițiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă, asupra excepției de perimare a cererii de recurs, Curtea reține că este întemeiată și urmează să o admită pentru următoarele considerente:
În conformitate cu art.248 Cod procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, perimarea fiind o sancțiune procedurală de aplicație generală care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței un timp îndelungat în judecată.
În raport de aceste considerații și având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, timp în care nici una din părțile din proces nu a solicitat repunerea pe rol a recursului și că, în această perioadă, nu a intervenit nici o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea, în temeiul art.248 și următoarele Cod procedură civilă, va constata perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimat recursul declarat de recurentul reclamant M. K., împotriva sentinței civile nr.416/11.03.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 7 februarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M.-A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/11.02.2013
---------------------------------------
T.B.Secția a III-a – I.P.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 72/2013. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1935/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
