Pretenţii. Decizia nr. 474/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 474/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 44867/3/2011
Dosar nr._
(86/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 474
Ședința publică de la 14.03.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentant de procuror C. C..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul – reclamant R. A., împotriva sentinței civile nr. 1961 din data de 08.12.2012, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T..
P. are ca obiect – pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa recurentului– reclamant R. A. și a reprezentantului intimatului – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează lipsa părților, iar prin serviciul registratură s-a depus la data de 21.02.2013, întâmpinare ce a fost comunicată părții recurente, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare (fila 11).
Totodată, se mai învederează că intimatul – pârât, prin întâmpinarea formulată, a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit dispozițiilor art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, susține că nu mai are de formulat alte cereri, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat și având în vedere că prin cererea de recurs recurenta – reclamantă a solicitat judecarea în lipsă și constatând cauza în stare de judecată, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul Ministerului Public, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie 2010, pe rolul Tribunalului T. sub nr._ , reclamantul R. A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună: constatarea deportării cu caracter politic al reclamantului, a mamei acestuia R. (Katharina) E. și sora sa Hoos (născuta R.) Juliana, în B., în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955 în baza Deciziei MAI nr. 200/1951; constatarea prejudiciului moral suferit de reclamant, cât și de mama și sora acestuia, atât sub durata deportării cât și după ridicarea acestei măsuri politice administrative cu restricție domiciliară; obligarea Statului R., prin reprezentanții săi legali, la plata despăgubirilor în valoare de 10.000 euro pentru deportarea reclamantului, pe termen de cinci ani și câte 5.000 euro pentru deportarea mamei și sorei reclamantului, azi decedate, sau contravaloarea în lei la cursul valutar din ziua plații efective, pentru prejudiciul moral suferit, cu toate repercusiunile și șicanele ulterioare săvârșite asupra vieții reclamantului și familiei sale.
Prin sentința civilă nr. 1607/PI din 17 martie 2011, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ , s-a admis excepția de necompetență teritorială, invocată de pârât și în consecință, s-a declinat competența de soluționarea a acțiunii civile formulate de reclamantul R. A. împotriva pârâtul S. R., având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza legii nr. 221/2009, în favoarea Tribunalului București.
Prin sentința civilă nr. 355 din 23 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._ , a declinat competența teritorială în favoarea Tribunalului T., a constatat conflict negativ de competență și a trimis cauza privind pe reclamantul R. A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționare.
În rezolvarea conflictului negativ de competență Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă prin decizia nr. 2783 din 23 mai 2012 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă la data de 05 iulie 2012 sub nr._ .
În rejudecare, reclamantul nu s-a prezentat și nu a administrat alte probe.
Prin sentința civilă nr. 1961 din 08 noiembrie 2012, Tribunalul București – Secția a III a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R. A. în contradictoriu cu pârâtul S. român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T.; a constatat caracterul politic al măsurii administrative conform deciziei MAI nr. 200/1951; a respins celelalte solicitări ale reclamantului privind prejudiciul moral și despăgubirile cu titlu de prejudiciu.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, instanța de fond a analizat cererea acestuia sub ambele aspecte deduse judecății, a reținut în ceea ce privește caracterul politic al condamnării la care s-a făcut referire, că autoarea reclamantului, împreună cu acesta și sora sa au fost supuși, în baza deciziei MAI nr. 200/1951, măsurii strămutării, fixându-li-se domiciliul obligatoriu în localitatea Vădenii Noi B., restricțiile domiciliare fiind ridicate conform deciziei MAI nr. 6200/1955.
Aceste aspecte au rezultat din adresa nr. 2092 din 29 ianuarie 2010 emisă de către Ministerul Apărării Naționale – Direcția Instanțelor Militare.
Această măsură, conform dispozițiilor Legii nr. 221/2009, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, astfel că cererea reclamantului cu acest obiect a fost admisă ca fiind întemeiată.
În ceea ce privește problema daunelor morale, respectiv repararea prejudiciului ce s-a considerat că s-ar fi creat reclamantului și familiei sale, prin aplicarea acestei măsuri, tribunalul a avut în vedere că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12/2011 dată în interesul legii, s-a stabilit cu putere obligatorie pentru instanțe, că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 2010, art. 5 alin. 1 teza întâi din Legea nr. 221/2009 nu mai poate constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestora în Monitorul Oficial.
Ca atare, pretențiile reclamantului privind constatarea și repararea pretinsului prejudiciu moral au fost respinse ca neîntemeiate.
La data de 04 noiembrie 2013 a declarat recurs reclamantul R. A., împotriva sentinței civile pe care o consideră nelegală și nefondată.
În motivare, a arătat că în mod just instanța de fond a reținut că măsura strămutării obligatorie și abuzivă a reclamantului și familiei sale, în câmpia Bărăganului, reprezintă o măsură cu caracter politic, dar a greșit când a respins celelalte petite ale acțiunii reclamantului, susținând eronat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile deciziilor nr. 1358 și 1360 din 2010 și ca atare reclamantul nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Având în vedere că legea nu retroactivează, în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 2010, conform cărora dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și numai pot constitui temei juridic pentru acțiunile promovate în baza acestei legi.
D. urmare, instanța de fond a greșit când a respins petitele acțiunii, care privesc obligarea Statului la despăgubiri morale și materiale pentru prejudiciul suferit.
Este adevărat că acțiunea reclamantului a fost înregistrată la Tribunalul T., încă în anul 2010, instanța care a fost și este competentă de a judeca cererea după domiciliul ales al reclamantului și după locul strămutării, a locului unde se află dovezile și probele necesare dovedirii prejudiciului.
Dar datorită declinării de competență și a conflictului de competență, cauza a suferit mai multe judecăți, și ca atare s-a judecat doar după mai bine de doi ani, de la depunerea cererii.
Enumerarea deciziilor apărute după promovarea acțiunii nu justifică respingerea cererii reclamanților, instanța neluând în considerare și nu a cercetat îndeaproape acțiunea reclamantului.
Aici se ridică și problema discriminării celor care datorită cuprinsului tuturor legilor reparatorii, apărute înaintea Legii nr. 221/2009 nu puteau beneficia de nici un fel de despăgubire, având domiciliul în străinătate și fiind obligați tot de fostul regim comunist din țara lor de naștere, să renunțe forțat la cetățenia română, chiar dacă au suferit sub regimul comunist român, fiind supuși măsurilor abuzive de deportare forțată.
Pentru motivele arătate mai sus, recurentul solicită admiterea recursului, în baza art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod de procedură civilă, în principal a rejudecării cauzei și a admiterii acțiunii, iar în subsidiar casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal în vederea pronunțării și judecării tuturor petitelor acțiunii, bazate pe dispozițiile art. 312 pct. 5 Cod de procedură civilă.
La data de 21 februarie 2013 a depus la dosarul cauzei întâmpinare, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., solicitând respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile.
În recurs, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 305 Cod de procedură civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 299 și urm. Cod de procedură civilă.
Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de recurs, conform prevederilor art. 3041 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect preliminar, Curtea reține că în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 4 Cod Procedură Civilă, „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) 4. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.
Deci, în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoțită și de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica și cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat.
În considerarea principiului disponibilității, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant.
Prin urmare, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare exclusiv la cauza juridică invocată de către reclamantul din procesul judiciar.
Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamantul R. A. a indicat în mod expres, temeiul juridic al acțiunii sale: Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
2. Constatând faptul întemeierii cererii prezente, pe prevederile Legii 221/2009, Curtea constată sub acest aspect, în mod preliminar, faptul că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; privind reabilitarea celor condamnați din motive politice și privind acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 40/34 din 29 Noiembrie 1985, intitulată „Declarația Principiilor de bază ale Justiției victimelor crimei și abuzului de putere”, nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 aprobate cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, inter alia: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente.
3. În ceea ce privește Legea 221/2009, se constată că acest act normativ cu caracter reparator, stabilește în mod limitativ, prin dispozițiile art. 5, în beneficiul persoanelor ce au suferit opresiuni din partea regimului comunist, o . astfel de drepturi: despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).
Așadar, domeniul măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ special, este unul restrâns, configurat exclusiv de cele trei măsuri reparatorii amintite.
În consecință, în virtutea acestui temei juridic, persoanele îndreptățite nu ar putea solicita cu șanse reale de succes, decât una sau mai multe dintre aceste trei categorii de măsuri cu caracter reparator: daune morale, echivalentul valoric al bunurilor confiscate și repunerea în drepturi în cazul dispunerii prin hotărârea judecătorească de condamnare, a decăderii din drepturi sau a degradării militare.
Orice cerere în afara domeniului amintit, realizată pe calea specială a acestui act normativ, va fi apreciată ca atare, nefondată.
Sub aspectul dreptului la daune morale stabilit de art. 5 al.1 lit. a teza întâi din lege, Curtea constată în temeiul interpretării sistematice și teleologice a dispozițiilor Legii 221/2009, că termenul „condamnare” din sintagma „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, are o semnificație generală, el vizând nu doar ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, ci și situația aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic. Dovada irefutabilă a acestei concluzii rezidă în reglementarea din cuprinsul primului alineat al articolului în discuție, care acordă beneficiul celor trei categorii de drepturi instituite și pentru persoanele ce au fost subiecții unor măsuri administrative cu caracter politic: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, (…)pot solicita instanței (…) obligarea statului la (…)”.
În ceea ce-l privește pe reclamant, acesta a solicitat în temeiul legii în discuție, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 20.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor cu caracter politic, luate împotriva sa și a familiei sale (fila 4 dosar fond).
Natura juridică a acestor despăgubirilor civile solicitate este în mod evident, aceea de daune acordate pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant, aspect care rezultă cu certitudine din considerentele cererii formulate.
4.Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, Curtea constată că prin mai multe decizii recente (Decizia nr. 1358/2010 și Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituțională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituțional, pentru mai multe aspecte: ca urmare a faptului că încalcă art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă; deoarece reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin prisma înfrângerii principiului unicității reglementării într-o materie și ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei juridice analizate.
Având în vedere și faptul că obligația de reacție legislativă a Parlamentului, în scopul armonizării dispozițiilor legale constatate neconstituționale, obligație impusă de art. 147 din Constituție, nu a fost respectată, Curtea constată că potrivit normei constituționale evocate, prevederile legale menționate și-au încetat aplicabilitatea, nemaiproducând efecte juridice.
Sub acest aspect, trebuie subliniat faptul că domnia legii, caracteristică esențială a statului de drept, impune tuturor, obligația respectării legii și a supremației Constituției, dar în același timp, prin instituirea controlului constituționalității legilor, presupune învestirea cu o anumită autoritate, cu o forță juridică deosebită a actelor pe care le emit autoritățile publice care au misiunea de a se pronunța asupra conformității legii cu Constituția.
Din această perspectivă, problema efectelor pe care le produc deciziile Curții Constituționale, problemă care doctrinar, comportă diverse abordări, este tranșată prin dezvoltările inclusiv jurisprudențiale arondate singurului text din Constituție consacrat actelor Curții Constituționale: art.145 intitulat Deciziile Curții Constituționale, articol care în alineatul (2), prevede: "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României".
Astfel, soluția problemei în discuție nu poate fi decât aceea că deciziile prin care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului concret, posterior, rezolvă prin admitere, excepțiile de neconstituționalitate, sunt obligatorii și produc efecte erga omnes și nu numai inter partes litigantes, deși sunt pronunțate în cadrul unor litigii care există în fața justiției între anumite părți determinate.
Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art.145 alin.(1) din Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.
De altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a stabilit că "deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes” (Decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României nr.151/2000).
Curtea Constituțională și-a fundamentat această susținere pe dispozițiile art.145 alin.(2), art.16 alin.(1) și art.51 din Constituție, reținând în esență, că în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a cărei neconstituționalitate, prin ipoteză, a fost declarată printr-o decizie anterioară a Curții, să nu se aplice în procesul în cadrul căreia excepția a fost ridicată, dar pe de altă parte, nestingherit în orice alt proces sau în orice altă împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești.
Nu mai puțin, cât privește conturarea sferei subiectelor de drept ale deciziilor pronunțate în temeiul art.144 lit.c) din Constituție, cărora le sunt opozabile, Curtea a mai stabilit că "astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art.23 alin.(3) și alin.(6) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate(…).
Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art.144 lit.c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art.145 alin.(1) din Constituție. Fără îndoială că în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, potrivit art.51 din aceasta".
Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale, obligație care nu afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a cauzei reclamantului, echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție.
Astfel, principiul neretroactivitatii formulat și în chiar primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă (inclusiv de ordin substanțial) se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după ., neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).
Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente), devenind astfel neîntemeiate, criticile relative neaplicării legii noi în cazul prezent.
Aprecierea este de altfel, impusă și de către instanța supremă ce, prin Decizia în interesul legii nr.12/2011 în dosarul nr. 14/2011, obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”, cum este și cazul prezent.
În consecință, cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamant, în temeiul acestor dispoziții legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată.
5. Sub un alt aspect, cel de convenționalitate și conformitate cu dreptul comunitar, Curtea constată că abrogarea acestei norme juridice, ca urmare a constatării caracterului său neconstituțional, pe parcursul judecării prezentei cauze, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este de natură să răpească reclamantului, aparenta „speranță legitimă” dedusă din articolul abrogat (referitor la posibilitatea acordării de daune morale).
Astfel, se reține că potrivit jurisprudenței instanței europene Curtea Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept (hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunțată în cauza V. împotriva României, par. 58).
În legătură cu acest aspect, Curtea constată că:
i. În realitate, persoanele care configurează domeniul subiectiv al prevederii legale obiect al excepției de neconstituționalitate, nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția EDO, speranță dedusă din norma juridică neconstituțională.
Analiza în discuție a fost deja realizată de către instanța de contencios constituțional, la momentul soluționării excepției de neconstituționalitate care a schimbat algoritmul juridic al cauzei prezente, Curtea Constituțională raportându-se cu această ocazie, la cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, în care Curtea EDO a analizat incidența admiterii excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale prin care s-a dispus acordarea unor măsuri reparatorii pentru bunuri confiscate de statul bulgar prin hotărâri judecătorești, asupra drepturilor reclamanților de a obține anumite indemnizații, legea bulgară prevăzând posibilitatea contestării în instanță, a deciziilor emise în cadrul unei proceduri desfășurate în fața unui organ administrativ:
„Curtea observă că legislația bulgară a prevăzut acordarea de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat doar între 22 noiembrie 1997, când a intrat în vigoare Legea privind compensarea, și 21 martie 1998, atunci când dispozițiile sale relevante au fost declarate neconstituționale. Chestiunea în discuție este dacă dreptul reclamanților, care nu s-a materializat niciodată, deoarece procedurile administrative pentru obținerea de despăgubiri s-au finalizat după declararea neconstituționalității, poate fi considerat o „speranță legitimă".
Potrivit jurisprudenței Curții, o „speranță legitimă" este o creanță care are o bază suficientă în dreptul intern.
Spre deosebire de restituirea în natură a bunurilor care au rămas intacte, dreptul la despăgubire nu se naște ex lege, ci este condiționat de depunerea cererilor și de aprobarea lor de către autoritățile administrative competente. Reclamanții nu se puteau aștepta, prin urmare, ca dreptul lor la despăgubire să se materializeze înainte de finalizarea cu succes a procedurilor administrative, care durează o anumită perioadă de timp, în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă îndeplinesc toate condițiile. Unii dintre reclamanți au depus cererile în timp ce procedura în fața Curții Constituționale era deja în derulare, în timp ce restul le-au depus după ce această instanță a declarat neconstituțională prevederea pe care o invocau.
În ceea ce îi privește pe aceștia din urmă, Curtea constată că aceștia nu ar fi putut avea o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În urma deciziei Curții Constituționale, situația juridică a fost clarificată și a devenit evident faptul că Legea privind compensarea din 1997, coroborată cu Legea privind restituirea din 1992, nu a dat naștere la niciun drept în ceea ce privește proprietățile preluate în conformitate cu Legea privind confiscarea din 1946.
Curtea nu este convinsă nici chiar că despre primii s-ar putea spune că au avut o „speranță legitimă" de a obține despăgubiri. În momentul în care au depus cererile, prevederea legală care servește drept temei pentru acestea era contestată în fața Curții Constituționale de mai multe luni, iar această instanță declarase admisibile contestațiile. Nu este posibil ca reclamanții să nu fi cunoscut aceste aspecte.
Mai important, este greu de admis că un act normativ care imediat după . fost contestat pe considerentul că ar fi contrar principiilor constituționale esențiale - și a fost găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv - poate fi apreciat ca fiind o bază juridică solidă, în sensul jurisprudenței Curții. Într-adevăr, Curtea Supremă de Casație, ulterior, a statuat că declararea neconstituționalității textului respectiv nu a invalidat redobândirea dreptului de proprietate. Cu toate acestea, după cum a arătat Curtea Supremă Administrativă, statuarea respectivă se referă numai la bunurile care au rămas intacte și a căror restituire în natură ar putea fi pretinsă în cadrul unei proceduri civile, și nu la dreptul la despăgubire în conformitate cu Legea privind compensarea din 1997. Reclamanții nu aveau, prin urmare, o „speranță legitimă" că cererile lor vor fi soluționate în conformitate cu această lege, după invalidarea sa. De asemenea, nici nu au putut spera în mod legitim că soluționarea cererilor de compensare se va face prin raportare la dispozițiile legale așa cum se prezentau acestea la momentul în care au fost depuse, mai degrabă decât pe dispozițiile legale de la data soluționării lor.
Este adevărat că în cazul în care o problemă de interes general este în joc, autoritățile au obligația de a acționa într-un mod adecvat și consecvent. Pare incoerent să se dea o speranță, prin adoptarea unei legi de compensare, numai pentru a fi anulată la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, Curtea acordă o importanță considerabilă faptului că dispoziția în cauză nu a fost anulată printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității. De asemenea, observă că aceste modificări ale legii au avut loc în contextul unei tranziții grele de la o economie planificată de stat la una de piață”.
Curtea reține incidența silogismului judiciar evocat și în cauza prezentă dedusă judecății. Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituțională, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile sau cel puțin definitive în cauză. Din acest punct de vedere, caracterul nedefinitiv al deciziei judiciare poate fi echivalat cu lipsa epuizării procedurii administrative din cauza soluționată de Curtea europeană, cu aceleași efecte juridice.
Invocarea hotărârii pronunțate la data de 02.02.2010, de Curtea europeană în cauza nr. 7975/06 Klaus .. Georgiei, nu este de natură să infirme această concluzie, atât timp cât silogismul instanței de contencios european s-a grefat pe premiza existenței unei norme juridice interne (în vigoare și neabrogate ulterior) care stabilea acest drept, concomitent cu lipsa unei reglementări interne de punere în aplicare a acestei dispoziții juridice generatoare. Or, în cazul prezent, dedus judecății, elementul distinctiv este reprezentat de inexistența (ca urmare a abrogării prin declararea ca neconstituțională) unui astfel de temei normativ. În consecință, nu se poate realiza o analogie cu cauza georgiană, pentru a fi trasă aceeași concluzie.
În concluzie, în temeiul jurisprudenței consacrate chiar de către instanța de contencios european, se poate concluziona în sensul inexistenței unei „speranțe legitime” în patrimoniul reclamantului și pe cale de consecință, a inexistenței vreunei restrângeri a vreunui drept fundamental, în sensul art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
ii. Chiar dacă, cu ignorarea considerentelor expuse la punctul anterior, am aprecia că totuși, reclamantul avea o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, cu toate acestea am constata că neaplicarea temeiului legal enunțat nu privează reclamantul, de posibilitatea beneficierii efective de dreptul la repararea prejudiciului moral cauzat în perioada comunistă, ca finalitate a instituirii acestei norme cu caracter restaurator.
În cadrul acestui raționament juridic, prezenta instanță de recurs pleacă de la premisa necontestată că această speranță legitimă este circumstanțiată de scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă. Acesta reprezintă nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei indicate inclusiv de către reclamant.
Această recunoaștere și condamnare pot fi realizate inclusiv prin stabilirea unor măsuri simbolice, exempli gratia acordarea unor despăgubiri civile, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandând în această direcție, un tratament juridic egal cu cel al persoanelor azi condamnate pe nedrept, pentru infracțiuni de drept comun (a se vedea în acest sens, paragraful 8 partea finală din rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" ). Se observă că doar în privința prejudiciului material cauzat victimelor regimurilor comuniste, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a subliniat necesitatea reparării sale integrale (a se vedea paragraful 10 din rezoluția amintită).
Or, așa cum s-a menționat și în cadrul deciziilor Curții Constituționale evocate la punctul 4, în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale, persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, au existat reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Constituțională a arătat astfel,că „Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea constată că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate”.
Or, principiul de tehnică legislativă al evitării paralelismelor, stabilește că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, ceea ce în cauză, s-a și întâmplat, prin abrogarea ca urmare a declarării neconstituționalității, a prevederilor incidente din Legea ulterioară, redundantă, Legea 221/2009.
Existența paralelismului de reglementare în materia în discuție și deci, inexistența caracterului complementar al actului normativ ulterior (cum greșit apreciază reclamantul), au reprezentat așadar, unul dintre motivele declarării neconstituționale a temeiului juridic în discuție.
În consecință, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop (fie ea privită și ca o formă juridică internă de transpunere a dispozițiilor art. 5 din Convenția EDO sau din dreptul substanțial comunitar ilustrate de prima instanță de judecată sau din Declarația Universală a Drepturilor Omului), concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, Curtea apreciază că reclamantul (sau mama sau sora sa) a avut posibilitatea deplină (de care însă, nu a înțeles să uzeze) a recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, în vederea realizării finalității speranței legitime amintite, constând în producerea unei satisfacții de ordin moral, inclusiv prin acordarea unei sume de bani și prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Sub același aspect, trebuie menționat și faptul că aserțiunile privitoare la împrejurarea că indemnizațiile acordate în temeiul actului normativ anterior, nu au natura juridică a daunelor morale, ci ar fi conexe legislației muncii, sunt neîntemeiate, în condițiile în care în cadrul deciziilor evocate obligatorii ale Curții Constituționale, s-a stabilit sub chiar acest aspect în discuție, paralelismul de reglementare și nicidecum, diferența de reglementare echivalentă invocatei existențe a unor naturi juridice distincte ale despăgubirilor stabilite prin cele două acte normative.
Tot sub aspectul prezent supus analizei, se impune a mai fi subliniat și faptul că deși Rezoluțiile adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, titulatură survenită în anul 1974, ilustrează orientări importante pentru Comitetul Miniștrilor, guverne, parlamente și partide politice naționale, Adunarea Parlamentară aflându-se de multe ori, la originea a numeroase tratate internaționale, convenții europene și alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislații europene, totuși ele nu reprezintă din punct de vedere juridic, norme compulsatorii, obligatorii, ci sunt doar recomandări, potrivit dispozițiilor art. 22 și următoarele din Statutul Consiliului Europei și al rezoluțiilor statutare.
În speță, scopul rezoluțiilor de demantelare a regimurilor comuniste, este de reinstaurare în vechile țări comuniste, a unor veritabile state de drept, de depășire a unor structuri si moduri de gândire inadecvate, de respectare a drepturilor omului, crearea unei culturi politice autentice și a unei societăți civilizate, de verificarea a posteriori a comportamentului persoanelor care, după căderea regimului comunist, au fost integrate în sau au ocupat funcții publice și care ar putea fi garanții Constituției și ai democrației, urmărindu-se concret, atât necesitatea condamnării ferme a comunismului, cât și inspirarea statelor dominate odinioară de acest regim totalitar și autocrat, în atitudinea lor față de victimele acestuia.
Nu mai puțin, Declarația de la Vilnius privind condamnarea stalinismului și nazismului, adoptată de Adunarea Parlamentară a OSCE, în anul 2009, în referire la Declarația de la Copenhaga din anul 1990, reprezintă un document politic, care nu are forța obligatorie a unui act normativ internațional, având în vedere că în cadrul OSCE, cele 56 state membre au un statut egal, deciziile fiind luate în temeiul consensului de natură politică și nu legală, juridică.
În consecință, din această perspectivă ilustrată prin toate aceste argumente, Curtea constată că chiar dacă am admite că reclamantul (sau familia sa) a avut o speranță legitimă dedusă din norma juridică neconstituțională, atunci în temeiul considerentelor expuse, am constata atât unicitatea, identitatea acesteia cu speranța legitimă dedusă din reglementările anterioare din domeniu, expuse în paragrafele anterioare, cât și facultatea exclusivă a reclamantului (sau a rudelor sale menționate) de a o fi fructificat în temeiul procedurilor reglementate de actele normative anterioare.
iii. Sub un alt aspect, Curtea constată că poziția tranșantă a Curții EDO transpusă în ultimul paragraf citat din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, hotărârea din 2 decembrie 2008, realizează distincția clară pe care acest for european o realizează în privința controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale, în comparație cu intervenția legislativului sau executivului într-un proces judiciar pendinte.
Astfel, dacă pe de o parte, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), pe de altă parte, intervenția menționată, echivalentă cu soluționarea pe cale legislativă sau executivă, a procesului judiciar, este privită ca o imixtiune în activitatea judiciară:
Se apreciază astfel, că din perspectiva CEDO, „intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile litigiului, putând fi văzută ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței dreptului de acces” (Laure Milano, „Le droit â un tribunal au sens de la Convention europeenne des droits de l´Homme”, Dalloz, 2006, p.226), în vreme ce „dreptul garantat unui reclamant de art. 6 paragraful 1 de a supune litigiul unei instanțe pentru a obține o decizie asupra unor probleme de fapt sau de drept nu ar putea fi înlăturat printr-o decizie a executivului”, potrivit cauzei CEDO nr. 62/_ –1053, Tinnelly & Sons ltd and others and Mcelduff and others v. The United Kingdom, hotărâre din 10 July 1998.
Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează în privința celor trei ipoteze menționate, Curtea prezentă va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO sau de art.47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.
iv. Nu în ultimul rând, prin prisma prevederilor art. 14 din Convenția EDO, comisia de elaborare a Convenției a statuat că „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.
Chiar dacă domeniul de aplicare al acestei dispoziții convenționale, constituit din drepturile care îl configurează, a fost inițial completat cu drepturi și libertăți neconsacrate expresis verbis convențional (inter alia, drepturile de natură socială), iar ulterior, prin reglementarea principiului nediscriminării prin art. 1 din Protocolul nr. 12 din 4 noiembrie 2000 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin conjugarea cu domeniul acestui articol, cu toate drepturile și libertățile recunoscute în sistemele de drept ale statelor parte, Curtea va constată în paragrafele următoare, că nu s-a produs în privința reclamantului, nici o încălcare a prevederilor convenționale în discuție.
Astfel, în analiza exegetică a acestor dispoziții, organele Convenției au realizat o interpretare și aplicare nuanțată, deoarece „a distinge nu înseamnă a discrimina”. Ele au arătat că dacă în ipoteza existenței unor situații distincte, cu particularități, trebuie aplicate tratamente diferențiate, în ipoteza unor situații analoage sau comparabile (calificare rezultată din împrejurările de fapt invocate în fiecare speță), trebuie în principiu, aplicate aceleași reguli, același tratament (cauza X c Marii Britanii, nr._/1983, hotărâre Comisiei EDO din 12.05.1986, cauza X c Norvegiei, nr._/1990, hotărâre Comisiei EDO din 19.05.1992).
Diferența de tratament va deveni, în opina Curții europene, discriminatorie, numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin c Suediei, hotărâre din 18.02.1991, cauza Hoffman c Austriei, hotărâre din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino c Italiei, hotărâre din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții c Marii Britanii, hotărâre din 22.10.1996).
Or, în condițiile în care astfel cum am arătat anterior, anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate, este privită de Curtea EDO ca reprezentând „un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității” (a se vedea extrasul din cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei, prezentat anterior, la punctul 5.i.), se poate aprecia în mod întemeiat, faptul că admiterea unei excepții de neconstituționalitate (obligatorii pentru toate subiectele de drept și cu efecte erga omnes, astfel cum am arătat), se poate constitui într-un temei rezonabil și obiectiv pentru aplicarea unui tratament distinct și astfel, nediscriminatoriu.
Din această perspectivă, caracterul distinct al soluțiilor pronunțate în cauzele rămase irevocabile anterior admiterii excepției de neconstituționalitate a dispoziției din Legea 221/2009, de cel al cauzelor aflate pe rol la momentul respectiv, indiferent de motivul aflării lor în continuare pendinte, nu poate constitui în condițiile expuse, sursa unui tratament discriminatoriu aplicat celor din urmă și acest fapt indiferent de data sesizării instanței de judecată în aceste din urmă cauze.
Nu în ultimul rând, Curtea constată că în condițiile în care prin cele două decizii menționate nr.1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale, s-a statuat asupra existenței între Legea nr. 221/2009 și Decretul-lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999, a unui paralelism de reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptățite și în condițiile în care astfel cum am precizat anterior, reclamanta ar fi putut fi beneficiara concretă a procedurilor anterior reglementate, rezultă atunci că dumneaei nu poate invoca nici afectarea vreunui drept convențional din perspectiva art. 14 (dreptul la nediscriminare neavând o existență independentă, el putând fi invocat doar în referire la vreunul dintre drepturile și libertățile convenționale sau la drepturile de natură socială), dar nici a vreunui drept substanțial recunoscut legal (în speță, dreptul de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit), sub aspectul principiului nediscriminării evocat de art. 1 din Protocolul nr. 12, de art. 16 din Constituția României sau de art. 20 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
6. În privința daunelor materiale solicitate, Curtea observă că soluția primei instanțe este corectă, atât timp cât potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că: "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la (…) b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și completările ulterioare, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Se constată așadar, că în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri numai pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, cu condiția ca partea interesată să nu fi obținut deja o reparație în temeiul acestor legi, fapt care rezultă folosind metodele de interpretare logică, gramaticală și sistematică a normei legale analizate.
Astfel, potrivit alin. (5) al acestui articol: "Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare".
Intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul concret al legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv sau ca urmare a dispunerii unor măsuri similare, însă de ordin administrativ.
Or, sub acest aspect, Curtea observă că reclamantul nu a realizat dovada faptului că în legătură cu casa din localitatea Cenad, ar fi fost formulată notificare în temeiul Legii 10/2001 sau al Legii 247/2005, nesoluționată încă, pentru a se putea dispune în cadrul procedurii prezente, acordarea de despăgubiri reprezentând prejudiciul material invocat.
De altfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul însuși precizează faptul că la revenirea în localitatea de unde au fost strămutați, li s-a restituit casa, însă în stare de nefolosință.
7. Sub un ultim aspect, se impune a mai fi subliniat și faptul că contrar susținerii recurentului, instanța de fond s-a pronunțat asupra tuturor petitelor cererii de chemare în judecată, dovadă fiind mențiunile din dispozitiv unde s-a menționat soluția aferentă fiecăruia dintre capetele de cerere: constatarea caracterului politic, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral și pentru cel material.
Sentința respectă dispozițiile art. 261 pct. 5 Cod de procedură civilă, motivul șapte de recurs invocat fiind nefondat, tribunalul fundamentându-și soluția dispusă, prezentând argumentele sale de fapt și de drept, în sensul articolului menționat.În genere, concizia și strictețea juridică a argumentelor unei instanțe sunt prioritare și realizate în cauză, nefiind condiționate de obligativitatea detalierii inutile a motivației.
Nu mai puțin, tribunalul nu a interpretat în mod greșit vreun act dedus judecății, cum eronat invocă recurentul.
Completând în mod corespunzător, potrivit celor anterior evocate, argumentele primei instanțe de judecată, pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat de reclamant, reținând că tustrele motive de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 7,8,9 Cod Procedură Civilă, sunt nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul – reclamant R. A., împotriva sentinței civile nr. 1961 din 08 noiembrie 2012, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14 martie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
I. S. C. G. M. H.
Grefier,
S. R.
Red.M.H.
Tehnodact.M.H./C.F.
2ex./20.05.2013
T.B.-S.3.-Ș.Ț.
| ← Cereri. Decizia nr. 239/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 34/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
