Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 560/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 560/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-12-2014 în dosarul nr. 14344/3/2013
Dosar nr._
(1974/2014)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 560-A
Ședința publică de la 12.12.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanta-reclamantă, P. E., împotriva sentinței civile nr.2196/17.12.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă, R. S. Net SRL.
P. are ca obiect – acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, L. Capuș, în calitate de reprezentant al intimatei-pârâte, R. S. Net SRL, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emisă de Baroul Prahova, lipsind apelanta-reclamantă, P. E..
Procedura de citare este legal îndeplinită .
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea unei întâmpinări din partea intimatei-pârâte la data de 25.11.2014, care a fost comunicată apelantei-reclamante.
Curtea constată că în cauză nu mai sunt cereri prealabile, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe apelul declarat.
Avocatul intimatei-pârâte, R. S. Net SRL, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile apelate.
Prin apelul declarat, apelanta-reclamantă reiterează susținerea din fața instanței de fond, în sensul că în cauză sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 1357 C.civil care reglementează domeniul răspunderii civile delictuale.
Apelanta reclamantă apreciază că prejudiciul presupus a-i fi cauzat, a constat în ingerința majoră și nejustificată în viața sa de familie, înscrisul făcut public, emanând de la defunctul soț, fiind deopotrivă atinse onoarea și demnitatea umană.
Menționează că în cadrul emisiunii din data de 17.03.2013, difuzată pe postul de televiziune România TV și moderată de reporterul L. M., care a avut ca subiect principal „procesul C.” s-a dezbătut și subiectul decesului președintelui completului de judecată care a pronunțat sentința de condamnare a soților C., în speță defunctul, G. P., context în care s-a prezentat scrisoare de adio a soțului către familia sa.
Subliniază referitor la acest înscris intitulat ”intim” că a fost făcut public anterior, față de mediatizarea procesului soților C. și că dintr-o simplă căutare pe ”Google”, se pot afla detalii despre cele trei scrisori de adio lăsate de colonel și despre conținutul acestora.
Este evident faptul că această scrisoare d adio adresată apelantei este lipsită de caracterul ”intim”, cât timp fusese publicat și făcut cunoscut publicului larg, înainte de difuzarea emisiunii.
În mod corect instanța fondului a reținut că scopul demersului jurnalistic organizat a fost acela de a informa opinia publică asupra unor chestiuni de interes public.
Cu privire la cea de a doua condiție a răspunderii civile delictuale, respectiv, fapta ilicită, așa cum de altfel susține apelanta-reclamantă, prin publicarea fără acordul său,
Menționează că demersurile jurnalistice ce au precedat difuzarea pe postul de televiziune a scrisorilor de adio, au presupus desfășurarea unor investigații penale, care să asigure publicului larg o bună și corectă informare cu privire la subiectul de interes general.
În opinia sa în cauză nu s-a săvârșit nicio faptă ilicită, întrucât, subiectul ilustrează pagini din istoria regimului comunist.
Cu alte cuvinte, reclamanta nu poate considera că aceasta este singura în măsură să decidă dacă și în ce condiții poate fi făcut public conținutul scrisorii, din moment ce acest înscris privește și rezultă din activitatea de cercetare și colectare a tuturor indiciilor și informațiilor în cadrul anchetei penale deschise odată cu moartea colonelului G. P., activitate desfășurată de către reprezentanții Parchetului M. de pe lângă Tribunalul M..
Față de considerentele de mai sus, solicită să se constate că în speță lipsește vinovăția subscrisei în săvârșirea faptelor, lipsind și acest element al răspunderii civile delictuale invocate prin acțiune.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2196 din 17.12.2013 Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulate de reclamanta P. E., în contradictoriu cu pârâta R. S. NET S.R.L.
Pentru a pronunța această sentință civilă, prima instanță a reținut, în esență, că:
„Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 08.04.2013, reclamanta P. E., în conformitate cu dispozițiile art.1357, art. 71 și 74 C.civ., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta România TV, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1.000.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat demnității, onoarei și reputației, prin ingerința nejustificată în dreptul său la viață privată și de familie; obligarea pârâtei la plata către reclamantă a tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că, la data de 17.03.2013, în intervalul orar 22-24, postul de televiziune România TV a realizat o emisiune având drept subiect „Procesul C.”, emisiune în cadrul căreia s-a dezbătut procesul din 25.12.1989, în urma căruia soții C. au fost condamnați la pedeapsa capitală, președintele completului militar de judecată fiind defunctul soț al reclamantei, P. G.. La dezbateri au participat avocatul D. V. U., generalul D. V., doamna reporter Mitichievici L..
Fără acordul reclamantei și fără să fi fost anunțată în prealabil, în timpul emisiunii a fost făcută publică (inclusiv prin afișare pe ecran) scrisoarea pe care defunctul soț, P. G., a lăsat-o reclamantei și fiicei, înainte de a-și pune capăt zilelor, înscris care i-a fost adresat personal și asupra căruia nu și-a dat niciodată acordul să fie adus la cunoștința publicului larg. Așa fiind, reclamanta apreciază că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 1357 C.civ., care reglementează domeniul răspunderii civile delictuale și care prevăd că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai ușoară culpă. Pârâta, prin prepușii săi, a adus o gravă atingere atât vieții private a reclamantei, de familie, dar și demnității și onoarei sale, mai cu seamă în condițiile în care împrejurările în care soțul său a murit sunt binecunoscute.
Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, a menționat reclamanta, este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții cumulative: existența unui prejudiciu, existența unei fapte de natură ilicită, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și paguba creată, precum și existența vinovăției celui care a provocat prejudiciul, aceasta putând îmbrăca forma celei mai ușoare culpe. În cauză, prejudiciul cauzat este de natură nepatrimonială și constă în atingerea nejustificată adusă vieții private a reclamantei.
Înscrisul făcut public este scrisoarea pe care soțul a lăsat-o reclamantei înainte de a-și pune capăt zilelor, ulterior condamnării soților C., scrisoare care conține date și informații confidențiale, intime, care țin de sfera vieții de familie și care vizau exclusiv persoana reclamantei și a fiicei acestora. Reclamanta apreciază că s-a produs o ingerință nejustificată în viața de familie a reclamantei (înscrisul făcut public emanând de la defunctul soț al reclamantei), fiindu-i, deopotrivă, atinse, atât onoarea, cât și demnitatea, mai ales în condițiile în care conținutul înscrisului a fost adus la cunoștința publicului larg, prin intermediul presei televizate, la o oră de maximă audiență.
Fapta ilicită rezidă în publicarea, fără acordul reclamantei, a scrisorii despre care a făcut vorbire, în condițiile în care înscrisul îi aparținea și numai reclamanta avea dreptul să decidă dacă, în ce condiții și când îl va face public. De asemenea, între fapta ilicită și prejudiciul cauzat există legătură de cauzalitate, aceasta fiind clară și indiscutabilă, a menționat partea reclamantă.
În fine, a specificat reclamanta, vinovăția paratului se prezintă sub forma intenției directe mai ales ca divulgarea informațiilor personale s-a realizat de un „profesionist” (post de televiziune); acesta a avut reprezentarea faptelor sale si a conștientizat urmările lor, scopul nefiind altul decât obținerea unei audiente cat mai mari, in condițiile in care, de-a lungul timpului, subiectul „procesul C.” a fost îndelung dezbătut si reluat. Probabil, paratul a urmărit sa aducă un „plus de noutate” temei îndelung dezbătute si a dat publicității un înscris confidențial, fiind îndeobște cunoscuta apetența publicului larg pentru inedit. In fine, a arătat reclamanta, conduita paratului este cu atât mai grava cu cat reclamanta nu i-a remis niciodată acest înscris, nici măcar pentru consultare, astfel încât sa poată fi prezumat consimțământul reclamantei.
În cauză, a specificat reclamanta, urmează să se constate întrunirea condițiilor cumulative pentru a fi atrasa răspunderea civila delictuala a pârâtului.
Pârâta S.C. R. S. NET S.R.L. a depus întâmpinare, prin care, în principal, a solicitat admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova; admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință și de exercițiu a postului de televiziune R. (România TV); admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a postului de televiziune România TV.
În subsidiar, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată și nefondată, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar, în temeiul art. 453 C.pr.civ.
Pârâta a invocat netemeinicia cererii de chemare în judecată, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.
Codul Civil, a menționat pârâta, reglementează, la art. 1349, condițiile răspunderii civile delictuale, arătând că „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”, astfel încât „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”
Art. 1357 alin. (1) C.civ. reglementează în continuare răspunderea pentru fapta proprie, prevăzând că ,,cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.” Așadar, a menționat pârâta, pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudicial.
Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare.
Cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, reclamanta a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, invocând sub acest aspect prevederile art.113 alin. 1 pct. 9 C.pr.civ. Invocând obiectul cererii de chemare în judecată, reclamanta arată că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a fost săvârșită de către pârâți în circumscripția Tribunalului București, astfel încât, în condițiile art. 113 alin. 1 pct. 9 C.pr.civ., aceasta este instanța competentă teritorial și material în soluționarea pricinii.
Cu privire la entitatea care stă în prezentul proces în calitate de pârâtă, reclamanta a menționat că aceasta este, așa cum a indicat prin adresa depusă la data de 27.05.2013, S.C. R. S. NET S.R.L. (difuzorul de care aparține postul de televiziune România Tv și titularul de licență pentru acest post de televiziune), care are, deopotrivă, capacitate procesuală de folosință și de exercițiu, dar și calitate procesuală pasivă, în condițiile în care reclamantei i s-a adus un important prejudiciu moral prin difuzarea pe post, în studioul România TV din București, aparținând S.C. R. S. NET S.R.L., fără acordul acesteia și fără a fi fost anunțată în prealabil, a scrisorii pe care defunctul său soț a lăsat-o ei și fiicei sale, înainte de a-și pune capăt zilelor.
Referitor la fondul litigiului dedus judecății, în privința apărărilor formulate pe calea întâmpinării, reclamanta apreciază că acestea sunt vădit neîntemeiate.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
La data de 17.03.2013, în intervalul orar 22-24, postul de televiziune România TV a realizat o emisiune având drept subiect „Procesul C.”, moderată de reporterul L. M., avându-i ca invitați pe avocatul D. V. U. și generalul D. V..
În cadrul emisiunii s-a discutat despre decesul președintelui completului de judecată ce a pronunțat sentința de condamnare a soților C., context în care a fost prezentată scrisoarea de adio a magistratului, adresată familiei sale, atât ca și conținut cât și prin prezentarea vizuală a acesteia.
În cauză a fost audiat realizatorul emisiunii, reporterul L. M., care a confirmat prezentarea pe postul TV, într-o emisiune de largă audiență a scrisorii de adio, astfel că reține tribunalul, prin raportare și la cele susținute în întâmpinarea formulată de . SRL, societatea ce deține postul de televiziune R. TV, fapta în sine de aducere la cunoștința opiniei publice a documentului nu este contestată.
În drept, potrivit art. 30 din Constituția României, reglementat la Titlul II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Capitolul II – Drepturile și libertățile fundamentale din Constituție, „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile” (alin.1), „Cenzura de orice fel este interzisă” (alin.2), „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine” (alin. 6), respectiv „Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”.
Din interpretarea dispoziției constituționale de mai sus, instanța a reținut opțiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, cu rezerva totuși că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea civilă a persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.
Instanța a mai învederat existența în Constituția României, la Titlul II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Capitolul I – Dispoziții comune, a art. 20, text potrivit căruia „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.” (alin.1), respectiv „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile” (alin.2).
Astfel, instanța a reținut că prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, cu efecte juridice începând cu data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele sale adiționale, adoptate la nivelul Consiliului Europei.
Potrivit art. 10 din Convenția amintită „Paragraf 1 - Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Paragraf 2 - Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, stând chiar la baza noțiunii de “societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. Această importanță cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare. Astfel, Curtea afirmă că “libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai “informațiile” sau “ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există «societate democratică»”.
Cât privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanța și-a însușit interpretarea potrivit căreia acestea au dincolo de efectele inter partes și un efect erga omnes, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante, ci jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.
Revenind la dispozițiile art. 10 din Convenție, instanța învederează că acestea apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, privind opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și informații cu caracter comercial.
Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor articolului 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta. Astfel, Curtea afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (a se vedea în acest sens hotărârea CEDO din 17 decembrie 2004 C. și M. împ. României, par. 85 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 501/14.06.2005; hotărârea CEDO din 7 octombrie 2008 B. împotriva României, par. 31 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 304/08.05.2009; hotărârea CEDO din 28 septembrie 2004 S. și P. împotriva României, par. 35 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 484/08.06.2005).
Cât privește prima condiție dintre cele menționate mai sus, instanța a reținut că ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern, înțelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât și o normă cu o forță juridică inferioară legii în sens formal, dar și jurisprudența rezultată din activitatea instanțelor judecătorești, cu mențiunea că acestea trebuie să întrunească două condiții fundamentale, respectiv să fie accesibile și previzibile destinatarului ( a se vedea hotărârea CEDO din 26 aprilie 1979 cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, par. 49 – disponibilă pe pagina de Internet a Curții Europene a Drepturilor Omului - www.echr.coe.int).
A doua condiție dintre cele menționate mai sus implica analiza existenței unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de par. 2 al articolului 10 din Convenție, respectiv securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
În sfârșit, cea de-a treia condiție, pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea libertății de exprimare garantată de art. 10 din Convenție, presupune ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde „unei nevoi sociale imperioase”, iar argumentele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința să fie „pertinente și suficiente”, măsura de limitare a libertății de exprimare trebuind să fie "proporțională cu scopurile legitime urmărite", asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare consacrată de art. 10 și, pe de altă parte, interesul general de apărare a dreptului terțului care invocă depășirea limitelor libertății de exprimare (a se vedea hotărârea C. și M. citată anterior, par. 88 – 90).
Instanța mai învederează că în jurisprudența Curții se acordă presei un rol indispensabil de “câine de pază” într-o societate democratică, cu mențiunea că deși presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și a drepturilor celuilalt, totuși îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (a se vedea paragraful 93 din hotărârea C. și M. citată anterior în care se face trimitere la hotărârile CEDO De Haes și Gijsels împotriva Belgiei din 24 februarie 1997, par. 37, T. împotriva Luxemburgului, cererea nr. 38.432/97, par. 45, și Colombani și alții împotriva Franței, cererea nr. 51.279/99, par. 55).
Instanța a mai constatat că în aceeași hotărâre Lingens împotriva Austria, Curtea a stabilit o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, urmând a se avea în vedere că “existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit”. Astfel, « dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea.
În acest context a reținut tribunalul că emisiunea din data de 17.03.2013 a avut ca obiect o dezbaterea publică referitoare la un subiect de interes general, cu un mare impact asupra publicului roman, respectiv procesul soților C., context în care s-a discutat și despre suspiciunile de presiuni politice, ce ar fi putut determina magistratul - președinte de complet din acel proces, să recurgă la gestul suprem de a-și lua viața.
Ca urmare, martora jurnalist de profesie a arătat că în contextul evenimentelor din decembrie 1989 din R., presa a suspicionat de-a lungul timpului, fie că asupra magistratului s-au făcut presiuni care au condus la decesul acestuia prin sinuciderea, fie că există semne de îndoială cu privire la modalitatea de trecere în neființă.
În emisiunea din 17.03.2013 a fost prezentată trecerea în neființă ca fiind o reală sinucidere, în contextul suspiciunilor existente, arătându-se că acest aspect rezultă din procesul penal ce a făcut obiectul dosarului nr.220/1990, dosar deschis în vederea anchetării decesului magistratului, dosar în care de altfel se regăsea și scrisoarea de adio și de unde a și fost procurată copia acesteia în vederea publicării.
Prin urmare, tribunalul a constatat că în cauza Lingens împotriva Austria Curtea a stabilit că faptele, spre deosebire de judecățile de valoare, se pot dovedi, ori afirmarea de către jurnalist a faptului că urmare a investigațiilor penale a rezultat că magistratul a trecut în neființă ca urmare a sinuciderii, trebuia dovedită, prezentarea scrisorii de adio înscriindu-se în acest context.
Hotărârile Curții de la Strasbourg – a se vedea în acest sens cu titlu exemplificativ hotărârea din 28 septembrie 1999 D. împotriva România, par. 49 – 50, publicată în Monitorul Oficial nr. 277/20.06.2000 sau hotărârea din 25 mai 1999 Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegia, par. 65 și urm., disponibilă pe pagina de internet a Curții Europene a Drepturilor Omului www.echr.coe.int - indică clar principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de atingere a reputației sau demnității, elementul determinant trebuind să fie buna credință a autorului afirmațiilor.
În consecință, tribunalul analizând atitudinea subiectivă a jurnalistului în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului jurnalistic, a constatat că s-a urmărit informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, ziaristul îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea vieții private a unor persoane.
Conținutul scrisorii de adio a magistratului fusese publicat anterior emisiunii din 17.03.2013 pe mai multe situri de presă, informația fiind așadar cunoscută publicului interesat, astfel că ceea ce s-a prezentat cu titlu de noutate în aceasta emisiune a fost copia acesteia, prin afișare pe ecran.
Sub acest aspect a reținut tribunalul că în cauza Stoll c. Elvetiei, C. a făcut distincție între documente care sunt publicate pentru prima oară și sunt în întregime necunoscute publicului, spre deosebire de informațiile al căror conținut fusese deja, in mare măsura, făcut public (Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayin Yapim Ve Tanitim A.S. c. Turciei; Fressoz si Roire c. Frantei; Observer si The Guardian c. Regatului Unit; Editions Plon c. Frantei; Vereinigung Weekblad Bluf! c. Olandei; Open Door si Dublin Well Women c. Irlandei) constatând că în cel de-al doilea caz, publicarea anterioară constituie o bază factuală suficientă pentru judecăți de valoare.
Cu atât mai mult, a reținut tribunalul, nu poate fi apreciat ca un demers nelegitim, făcut cu rea-credință, demersul de a publica formatul unei scrisori, cu conținut deja publicat, în condițiile în care scrisoarea în sine este de interes general, prin raportare la semnatarul acesteia și la momentul istoric în care a fost redactată.
Potrivit art. 8 din Convenție, orice persoana are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
Prin urmare, în prezenta cauză trebuie determinat un just echilibru intre protecția dreptului reclamantei la viață privată si libertatea de expresie protejata de art. 10 CEDO.
Tribunalul a recunoscut că impactul avut asupra persoanelor cărora le-a fost adresată scrisoarea de adio poate fi unul extreme de neplăcut și chiar dureros, însă constată că demersul jurnalistic a fost justificat de un interes general.
Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10 din Convenție, ea se aplică nu numai pentru „informații” sau „idei” privite sau considerate inofensive sau indiferente, dar și pentru cele care contrariază, șochează sau neliniștesc. Acestea sunt imperativele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere fără de care nu există societate democratică.
Presa joacă un rol eminent într-o asemenea societate, ea are îndatorirea de a comunica informații și idei privitoare la toate problemele de interes general, aceasta presupune, de asemenea, posibilitatea de a recurge la o oarecare doză de exagerare și chiar de provocare. Posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, într-o anumită măsură, în prezentarea informațiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informației, iar, pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenția publicului asupra chestiunii de interes public la care se referă, ori modalitatea de prezentare a scrisorii de adio, aceasta fiind citită de mai multe ori, apăsat, afișată pe ecran se înscrie în sfera normală de prezentare a unui document de interes general.
În cauze asemănătoare celei de față, marja de apreciere a existenței unei fapte ilicite se circumscrie interesului unei societăți democratice de a permite presei să își joace rolul indispensabil de „câine de pază” și să își exercite aptitudinea de a da informații cu privire la problemele de interes general.
Față de cele arătate în precedent, instanța a apreciat acțiunea ca nefiind întemeiată, admiterea acesteia implicând o atingere adusă libertății de exprimare a pârâților, o ingerință lipsită de necesitate într-o societate democratică, în condițiile în care din probele administrate în cauză rezultă că s-a realizat cu bună credință un demers jurnalistic cu rol de informare cu privire la o chestiune de interes general într-o societate democratică.
Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel P. E..
În esență și-a motivat apelul în sensul că sunt aplicabile dispozițiile art.1357 (Noul Cod Civil) referitoare la răspunderea civilă delictuală, prejudiciul fiind de natură nepatrimonial și aducând atingere vieții private a apelantei P. E., așa cum o confirmă mijloacele de probă aflate la dosar (declarațiile martorei Ș. M. și înscrisul „intim”, precum și modalitatea în care reprezentanții pârâtei au înțeles să facă public înscrisul. Fapta ilicită ar consta în publicarea, fără știrea pârâtei și acordul acesteia a scrisorii de adio și nu a fost solicitat nici acordul vreunui membru al familiei vizat de acest înscris făcut public (declarația martorei Ș. M.). Deci nu se susțin motivările de la fond cu privire la demersul jurnalistic ca fiind legitim, cât timp din probatoriul administrat nu a fost informat corect publicul.
Astfel, s-au adus ingerințe nejustificate drepturilor fundamentale ale reclamantei (apel, motivare filele 2-8 dosar curte).
Apelul este nefondat.
Motivarea scrisă foarte laborioasă și dezvoltată cu multe argumente, invocându-se art.466 și următoarele din Noul Cod de procedură civilă se referă, în esență, la existența condițiilor răspunderii civile delictuale, răspunzând pe larg susținerilor apelantei la existența acesteia în sarcina intimatei.
Or, în considerentele sentinței civile apelate se fac referiri amănunțite la argumentele care au convins instanța de fond la soluția de respingere a acțiunii.
Practic apelul reiterează cu o altă modalitate de exprimare acțiunea formulată la prima instanță.
Criticile formulate în apel nu sunt fondate, iar argumentele aduse pentru a justifica apelul sunt aceleași care au fost invocate și în acțiune și la care instanța a motivat corecr soluția la care a ajuns.
Față de prevederile art.466 și următoarele Cod procedură civilă, cât și condițiile antrenării răspunderii civile delictuale în condițiile concrete ale speței așa cum au fost invocate în apel nu pot fi primite.
În esență, motivele de apel reflectă poziția apelantei din fața instanței de fond și nu este susținută de nici un temei legal pentru a fi admise.
De altfel, în întâmpinarea de la fond (filele 28 – 40) se arată corect, în principal că nu există faptă ilicită întrucât subiectul dezbătut are în esență ilustrarea unor aspecte de ordin istoric, interesul public fiind unul justificat (conform Legii nr.554/2001) și asigură libertatea de exprimare.
De altfel, reia teoretic (filele 33 – 40) condițiile în care ar fi întrunite pentru existența răspunderii civile delictuale, și un prim aspect este acela al inexistenței prejudiciului, de esența acestei răspunderi civile delictuale. De altfel, se Invocă întemeiat că nu s-a dovedit prejudiciul moral (declarația unui martor nefiind suficientă pentru a-l argumenta, conform principiului „testus unus, testus nulus” (lipsa prejudiciului, a raportului de cauzalitate, a vinovăției) dar și respectarea deciziei nr.220/2011 a Consiliului Național al Audiovizualului.
În esență, fără a relua argumentele ample din considerentele sentinței apelate (bineînțeles nu în sensul de a recopia ci de a le analiza) se reține că apelul formulat este nefondat, raportat la dispozițiile art.205 și următoarele din Noul Cod de procedură civilă cât și art.453 al aceluiași cod.
Ca atare, din ansamblul materialului probator aflat la dosar coroborat cu mijloacele de probă existente în cauză, nu se poate reține că apelul este nefondat.
În consecință, potrivit art.453 și următoarele Cod procedură civilă apelul se reține a fi nefondat și va fi respins ca atare.
Se va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de P. E., cu domiciliul ales la S.C.P.A. B., B. și Asociații, în București, ., nr.9, ., parter, . împotriva sentinței civile nr.2196/17.12.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă R. S. NET S.R.L., cu sediul în Ploiești, ., . și cu sediul ales la Cabinetul de Avocat „A. N.”, cu sediul în București, ., ..
Se ia act că nu se cer cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. M. T. D. A.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red. C.M.T.
Tehnored.C.S.
Ex.4/2015
T.B.Secția a IV-a Civilă – S.E.P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 252/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 223/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
