Pretenţii. Decizia nr. 1891/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1891/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-12-2014 în dosarul nr. 20893/3/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1891R
Ședința publică de la 8 decembrie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - B. A. S.
JUDECĂTOR - D. F. B.
GREFIER - V. Ș.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror A. B..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă B. C. V. împotriva sentinței civile nr. 1376/03.07.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect: pretenții – despăgubiri pe Lg. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile în proces.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Curtea acordă cuvântul pe cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de către recurenta reclamantă.
Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea cererii și repunerea cauzei pe rol.
Curtea, în urma deliberării, repune cauza pe rol și acordă cuvântul în dezbaterea recursului având în vedere că recurenta reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 242 pct. 2 Cod pr. Civilă.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul București – Secția a III-a Civilă sub nr. 20._, reclamanta B. C. V. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând completarea vechimii sale în muncă, prin adăugarea perioadei cuprinse între anii 1983 – 1990.
În drept, reclamanta a invocat prevederile Legii nr. 221/2009.
La data de 27.09.2012, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând constatarea persecuției politice a cărei victimă a fost și acordarea sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale.
La data de 02.07.2013, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând constatarea persecuției politice la care a fost supusă, constatarea persecuției politice a soțului său, B. C., în baza celor două sentințe depuse la dosar, constatarea caracterului politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 1951 – 1956, pentru reclamantă, și în perioada 1957 – 1960, pentru soțul acesteia.
Prin sentința civilă nr. 1376/03.07.2013, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește caracterul politic al măsurii dispuse față de reclamantă, această măsură nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009. Măsura desfacerii contractului de muncă al reclamantei nu se încadrează în dispozițiile exprese ale Legii de reparație nr. 221/2009. Pe cale de consecință, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii dispuse față de reclamantă este ca neîntemeiat.
Tribunalul a considerat că este neîntemeiată și cererea de constatare a caracterului politic al condamnării soțului reclamantei. Astfel, numitul B. C. a fost condamnat penal pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale în anul 1959, iar în anul 1949 a fost condamnat pentru uneltire legionară. Față de prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat că infracțiunile pentru care a fost condamnat soțul reclamantei reprezintă de drept condamnări cu caracter politic apreciate astfel chiar de către legiuitor, nemaifiind necesară constatarea caracterului politic pentru aceste infracțiuni.
În ceea ce privește solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la daune morale pentru suferința pricinuită acesteia și soțului său, tribunalul a constatat că această cerere este neîntemeiată, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010 care a declarat neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 și a suspendat aplicarea acestuia începând cu 15.11.2010 și Recursul în interesul legii nr. 12/19.09.2011 privind aplicarea acestui articol după declararea neconstituționalității. Concluzia tribunalului în sensul netemeiniciei acțiunii este în acord cu Recursul în interesul legii nr. XII/19.09.2011 publicat în Monitorul Oficial nr. 789/07.11.2011 în care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în aceste cauze este vorba despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege), se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în ceea ce privește refuzul instanței de a constata caracterul politic al condamnărilor suferite de soțul său, motivarea instanței este contradictorie și străină de natura pricinii, interpretează greșit actul juridic dedus judecății, îi schimbă natura și înțelesul său lămurit, fiind incident art. 304 pct. 7 și 8 Cod procedură civilă.
Recurenta-reclamantă a arătat că, așa cum a susținut și în ședința publică din 26 iunie 2014, a solicitat doar cuantumul provenind din pensia care i s-ar fi cuvenit pentru perioada 1983 – 1991, începând cu anul 1991 și până în prezent (dovezi la dosar) și pe care l-a apreciat la suma de 100.000 de euro, depunând și un calcul aproximativ al valorii rezultate din această diferență, în defavoarea sa.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 8 din Codul de procedură civilă, invocate de recurenta reclamantă, nu sunt întemeiate. Astfel, prima instanță și-a motivat hotărârea cu respectarea art. 261 pct. 5 din Codul de procedură civilă, respectiv a analizat probele administrate în cauză, a expus situația de fapt reținută pe baza acestor probe și a arătat raționamentul juridic pe baza căruia a pronunțat soluția. Faptul că, în urma acestui raționament, instanța a ajuns la o altă soluție decât cea dorită de parte nu presupune că motivarea ar fi contradictorie sau străină de natura pricinii. De asemenea, această împrejurare nu presupune o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, cum susține recurenta, aceasta criticând în realitate intepretarea și aplicarea legii de către prima instanță, motiv de recurs care urmează a fi analizat de Curte prin prisma art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește cele două condamnări invocate de reclamantă, privindu-l pe soțul acesteia, Curtea reține că, prin sentința nr. 16/05.01.1949, Tribunalul M. București, Secția I-a, B. C. a fost condamnat la 10 (zece) ani temniță grea și 5 (cinci) ani degradare civică, 10.000 (zece mii) lei cheltuieli de judecată și confiscarea averii pentru crime de înaltă trădare. Aplicând art. 209 pct. III Cod penal combinat cu 157 Cod penal, B. C. a fost condamnat la la 10 (zece) ani temniță grea și 5 (cinci) ani degradare civică pentru crima de organizare și participare la organizațiuni de tip fascist politice și paramilitare. În procesul finalizat cu pronunțarea acestei sentințe s-a constatat că, la Facultatea de Construcții din București s-a organizat un grup subversiv, format în majoritate din elemente care activaseră în organizația legionară. B. C., fost legionar, se face vinovat prin aceea că a activat în organizația subversivă din toamna anului 1947 în cuibul anului IV al Facultății de Construcții.
Curtea reține că B. C. a avut stabilit domiciliul obligatoriu în perioada 15.04.1957 – 24.09.1960, în localitatea Rubla, județul B..
Prin sentința nr. 146/14.02.1959, Tribunalul M. București a aplicat art. 209 pct. 2 alin. penultim Cod penal, art. 292 C.J.M., art. 25 pct. 6 alin. 1 Cod penal, art. 463 și art. 304 alin. 1 C.J.M. și a condamnat pe B. C. cu aplicarea art. 109, la muncă silnică pe viață și 10 (zece) ani degradare civică. Prin decizia nr. 1116/4 mai 1959, s-a admis recursul, s-a casat sentința și s-a schimbat încadrarea juridică, în art. 209 pct. 1 Cod penal, menținându-se pedeapsa. Instanța penală a constatat că inculpatul B. C., în cursul anilor 1956 – 1958, a desfășurat acțiuni de agitație și propagandă legionară prin difuzarea de poezii cu conținut legionar atât în scris cât și oral, prin informări asupra vieții din închisoare a elementelor legionare și prin ajutoare a familiilor acestora, elemente sau chiar a elementelor legionare ieșite din închisoare, acțiuni din care putea să rezulte un pericol pentru securitatea statului.
Conform art. 1 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 209 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare.
Față de considerentele hotărârilor prin care soțul reclamantei a fost condamnat în baza art. 209 din Codul penal din 1936, Curtea constată că, deși condamnările în baza acestui text legal a caracter politic de drept în baza art. 1 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceeași lege, stabilind domeniul său de aplicare, exclude aplicarea acestei legi de reparație în cazul persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie, astfel cum prevede art. 7 din Legea nr. 221/2009. Întrucât, în speță, condamnările au avut în vedere desfășurarea unor acțiuni cu caracter legionar, Curtea constată că, în concret, caracterul politic al condamnărilor invocate în speță, nu poate fi constatat în temeiul Legii nr. 221/2009 întrucât domeniul de aplicare al acestei legi exclude condamnările pronunțate pentru activități de genul celei desfășurate de soțul reclamantei, respectiv, activitate legionară.
În această situație, soluția tribunalului de respingere a pretențiilor formulate în acest sens de reclamantă este corectă și urmează a fi păstrată, pentru considerentele expuse mai sus, care înlocuiesc motivarea tribunalului.
Cererea reclamantei privind constatarea caracterului politic al măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu în ceea ce o privește pe reclamantă este întemeiată. Astfel, Curtea constată că recurenta reclamantă a avut domiciliul obligatoriu în localitatea Urleasca, județul B., în perioada 18.06.1951 – 19.01.1956, astfel cum rezultă din adeverința nr._/10.09.1990 emisă de Ministerul de Interne, Direcția Evidența Populației.
În cauză, nu s-a dovedit că această măsură ar fi prevăzută expres în cele enumerate de art. 3 al Legii nr. 221/2009, astfel încât caracterul său politic poate fi stabilit de instanță în temeiul art. 4 alin. 2 din lege, care instituie dreptul persoanei de a sesiza instanța de judecată în respectivele situații.
Astfel, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. În acest sens, sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. 3 din aceeași lege, conform cărora constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
În temeiul acestor prevederi legale, măsura în discuție urmează a fi apreciată de Curte ca având caracter politic datorită motivului pentru care a fost luată, și anume, solicitarea întocmirii formelor legale pentru plecarea din țară, reclamanta fiind considerată ”element insistent”. În consecință, reținând întemeiate motivele de recurs invocate în acest sens de reclamantă, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 1376/03.07.2013 pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, va modifica sentința în sensul că va admite în parte acțiunea și va constata caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu pentru reclamantă în perioada 18.06.1951 – 19.01.1956.
Curtea constată că prima instanță a soluționat corect cererea privind acordarea daunelor morale.
Curtea constată că, la data de 2.06.2009, Parlamentul a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Conform art. 5 din această lege, persoanelor care au suferit condamnări politice în perioada menționată sau care au făcut subiectul unor măsuri administrative cu caracter politic sau soților ori descendenților acestora până la gradul II inclusiv, li s-a dat posibilitatea de a solicita obligarea statului la repararea materială a prejudiciului încercat, prin mai multe modalități și, în primul rând, potrivit art. 5 alin. 1 lit. a, prin acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau luarea unei măsuri administrative.
Prin O.U.G. nr. 62/30.06.2010 au fost stabilite limitele maxime ale acestor despăgubiri în funcție de persoana îndreptățită la acordarea lor, respectiv persoana supusă măsurii abuzive avute în vedere de lege, sau de soț supraviețuitor ori rudă a acesteia. Acest act normativ a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1354/20.10.2009 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. Curtea Constituțională a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 1358/2010 s-a stabilit că: "Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional."
Curtea Constituțională a ajuns la concluzia neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 examinând comparativ mai multe acte normative, și anume, Decretul Lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea 568/2001 cu modificări și completări ulterioare. Curtea Constituțională a constatat că, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate. Astfel, dispozițiile art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 instituie o nouă procedură de reparare materială, identică în scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 1 alin. 3 și 5 din Constituție.
Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a articolului menționat are de la data publicării, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituția României, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Nu se poate considera că, prin aplicarea deciziilor Curții Constiuționale se încalcă principiul neretroactivității întrucât acest principiu se aplică doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi, rezultate din constatarea neconstituționalității articolului menționat, nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.
Astfel, decizia de constatare a neconstituționalității va produce consecințe pentru viitor în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.
Obligația statului de plată, în favoarea reclamantei, a despăgubirilor pentru daune morale, în baza art. 5 alin. 1 lit. a) al Legii 221/2009, rezultă din lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare, reprezentând astfel simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi.
În consecință, reclamanta nu avea, la data intrării in vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească.
În ceea ce privește obligația impusă prin acte internaționale Statului român de a recunoaște și repara consecințele produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi prin regimul totalitar comunist, legislativul a adoptat o . acte normative având în vedere necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor morale.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat, în decizia pronunțată, că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte.
Curtea Constituțională a constatat că reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În materia acordării unor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. În acest sens, este de menționat Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
Actele normative menționate stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Curtea Constituțională a concluzionat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept.
Constatând că dispoziția de lege referitoare la obținerea despăgubirilor solicitate a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, Curtea reține că, în prezent, față de considerentele arătate mai sus, art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, nu mai poate constitui o bază legală pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
În ceea ce privește anularea efectelor unor dispoziții legale pe calea contenciosului constituțional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat, în Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și altii contra Bulgariei, că în situația în care dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, reclamanții nu au putut dobândi o speranță legitimă în obținerea compensațiilor respective. În alte cauze, Curtea a sancționat intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte și prin aceasta crearea unei șanse de câștig a procesului. Or, în situația de față, nu s-a ridicat problema intervenției legislative a statului, ci a declarării neconstituționalității unor dispoziții legale incidente în cauză.
Curtea consideră că situația rezultată în urma pronunțării deciziei de constatare a neconstituționalității este un conflict de legi în timp care trebuie soluționat conform dispozițiilor constituționale. Astfel, în cazul deciziilor în care s-a constatat neconstituționalitatea unei legi, există un conflict în timp între legea neconstituțională, a cărei prezumție de constituționalitate a fost răsturnată, și aceeași lege, din perioada anterioară înlăturării prezumției de constituționalitate, când beneficia de efectele acestei prezumții. O lege constatată ca fiind neconstituțională, prin însăși această calificare, nu mai întrunește condițiile prezumției de constituționalitate. Înlăturarea prezumției se produce de la data constatării caracterului neconstituțional al legii. În ceea ce privește efectele asupra actelor juridice deduse judecății, acestea sunt în concordanță cu regulile privind soluționarea conflictelor rezultate din aplicarea legii în timp. Astfel, forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior, nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de obligativitate uniformă pentru toți destinatarii normei juridice. În consecință, proceselor în curs de judecată, cu excepția celor în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de admitere a acțiunii, deci de constatare sau de acordare a unui drept, li se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul soluționării acelor cauze.
Problemele de drept expuse mai sus au fost tranșate prin decizia nr. 12/2011 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie prin care s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Având în vedere că, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, Curtea constată că în cauză trebuie avută în vedere decizia pronunțată în interesul legii.
Astfel, în privința aplicabilității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În privința respectării dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
În cauză, reclamanta nu a obținut o hotărâre judecătorească prin care să dobândească un drept, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, în decizia pronunțată în recursul în interesul legii, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137).
Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că o asemenea jurisprudență nu s-a conturat până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de "speranță legitimă," iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
Nu se poate reține nici încălcarea dreptului la nediscriminare, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Cererea recurentei reclamante de a i se acorda cu titlu de despăgubiri pensia nerealizată este, de asemenea, neîntemeiată. Astfel, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și completările ulterioare, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Din analiza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că legiuitorul a impus o dublă condiționare pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume: bunurile să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive; bunurile să nu fi fost restituite persoanei îndreptățite sau aceasta să nu fi obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, conduce la concluzia că persoana îndreptățită poate solicita echivalentul valoric numai pentru bunurile ce intră în domeniul de aplicare al acestor acte normative. În sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare intră numai bunurile imobile. Prin urmare, persoana îndreptățită poate solicita despăgubiri, reprezentând echivalentul valoric, numai pentru terenuri cu sau fără construcții (imobile prin natură), bunuri mobile devenite imobile prin încorporare în construcții și pentru utilaje și instalații preluate odată cu imobilul. În concluzie, prin trimiterea expresă din art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, la dispozițiile Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, se individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, și anume, cele arătate mai sus. În consecință, în mod corect a considerat tribunalul că despăgubirile materiale reprezentând diferența de pensie neîncasată nu pot fi acordate în baza art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, având în vedere că acestea nu intră în domeniul de aplicare al dispoziției legale menționate.
Aspectele expuse mai sus au fost stabilite prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin această decizie s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificarile și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completarile ulterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă B. C. V. împotriva sentinței civile nr. 1376/03.07.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Modifică sentința în sensul că:
Admite în parte acțiunea.
Constată caracterul politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu pentru reclamantă în perioada 18.06.1951 – 19.01.1956.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08.12.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. M. B. A. S. D. F.
S. B.
GREFIER,
V. Ș.
Red. DFB
Tehnored. DFB/PS 2 ex.
10.12.2014
Jud. fond: C. P.
| ← Expropriere. Decizia nr. 1649/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 702/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
