Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1954/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 1954/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-11-2012 în dosarul nr. 1954/2012

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1954

Ședința publică de la 8.11.2012.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

JUDECĂTOR - M. I.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursurile formulate de recurenții reclamanți O. E., A. M., O. M., O. G. G., O. E. F. și O. G. S. și de către recurenții reclamanți O. A. și I. A., împotriva deciziei civile nr. 458 A din 27.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă COȚOCU N..

P. are ca obiect – revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul A. B. I., în calitate de reprezentat al recurenților reclamanți O. E., A. M., O. M., O. G. G., O. E. F. și O. G. S., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, avocatul G. M., în calitate de reprezentant al recurenților reclamanți O. A. și I. A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar și avocatul B. E., în calitate de reprezentant al intimatei pârâte Coțocu N., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, anexată la fila 17 din dosarul de apel.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 01.11.2012, a unei întâmpinări formulate de către intimata pârâtă, act procedural comunicat și recurenților potrivit dovezilor de citare aflate la dosarul cauzei.

Avocatul intimatei pârâte C. N. învederează instanței împrejurarea că reprezintă partea în baza aceluiași contract de asistență juridică, sens în care completează împuternicirea avocațială aflată la fila 17 din dosarul de apel, în sensul reprezentării intimatei și în fața Curții de Apel București.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurenților reclamanți O. A. și I. A. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului cu consecința admiterii capătului de cerere privind revendicarea și obligarea intimatei pârâte să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 3558 din 2 mai 1997, situat în București, .. 157, sector 2, urmând a se avea în vedere criticile expuse pe larg prin motivele de recurs.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Referitor la recursul declarat de către recurenți reclamanți O. E., A. M., O. M., O. G. G., O. E. F. și O. G. S., de asemenea, pune concluzii de admitere.

Avocatul recurenților reclamanți O. E., A. M., O. M., O. G. G., O. E. F. și O. G. S., solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a hotărârii pronunțate de instanța de fond și pe cale de consecință admiterea acțiunii, în sensul de a se dispune restituirea bunului.

Apreciază că soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a criteriilor de comparare a două titluri de proprietate, criterii neprevăzute de doctrina de specialitate, precum și de dispozițiile legale în vigoare, respectiv art. 480 din Codul civil, dându-se preferabilitate unui titlu de proprietate mai puțin caracterizat decât cel al reclamanților, iar, în opinia sa instanța a avut în vedere în mod nuanțat decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Opinează că s-a făcut doar o cenzurare a titlului de proprietate al reclamanților, considerente care, la rândul lor, sunt nuanțate și în care este analizat în mod detaliat raportul, dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Consideră că tocmai această analiză concretă la speța dedusă judecății nu a fost efectuată de către instanța de apel aplicându-se astfel alte norme de drept în ciuda obligativității analizării raportului dintre legea internă și C.E.D.O.

Arată că, atât în fața instanței de fond cât și în faza apelului, a învederat faptul că modalitatea de preluare a fost una nelegală, întrucât se încălcau flagrant dispozițiile Decretului nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului, nefiind decât o altă modalitate de preluare de către statul comunist pentru niște creanțe modice raportate la valoarea imobilului. În concret, față de autorul recurenților reclamanți s-a luat măsura scoaterii la vânzare a imobilului situat în București, .. 247 pentru neplata unui impozit restant de 6.239 lei, la data de 17.07.1956, în ciuda faptului că de la momentul înștiințării acestuia (februarie 1956), autorul reclamanților achitase 26.187 lei din suma datorată de 32.426 lei. Este evident că măsura scoaterii la vânzare publică a fost una abuziv luată, urmărindu-se „naționalizarea imobilului”. Consideră că prin constatarea nevalabilități titlului statului, aceasta reprezintă un criteriu de a se da preferabilitate titlului de proprietate prezentat de către recurenții reclamanți.

Totodată, apreciază că nu poate fi reținută teoria preferabilității titlului intimatei pârâte, cât timp aceasta a dobândit proprietatea unui bun asupra căruia statul nu și-a constitui un titlu valabil, recurenții reclamanți rămânând singurii proprietari legitimi ai acestui imobil.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Cu privire la recursul declarat de către ceilalți doi recurenți, de asemenea, solicită admiterea acestuia.

Avocatul intimatei pârâte solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere că se critică hotărârea pronunțată de instanța de apel și implicit a celei de la fond care a fost confirmată prin apel, pe motivul nelegalității acestei hotărâri, apreciindu-se, în principal, că în mod greșit a fost analizată cererea reclamanților de revendicare și din perspectiva Legii nr. 10/2001, în condițiile în care trebuia aplicat doar Codul civil în vigoare de la acea dată, completat cu criteriile privind compararea de titluri, recunoscute de jurisprudență.

Consideră că această critică nu poate fi primită, întrucât, instanța de judecată în mod corect a analizat cererea introductivă din perspectiva dispozițiilor art. 480 din Codul civil în vigoare la momentul respectiv, dar și în considerarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, precum și a Normelor Europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din primul Protocol la CEDO.

Solicită a se observa că hotărârea recurată este legală și din perspectiva deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a Legii nr. 1/2009, de modificare a Legii nr. 10/2001, a căror esență este aceea că voința legiuitorului este de a menține situația juridică creată în mod valabil prin Legea nr. 112/1995 și de a repara, inclusiv prin echivalent, prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului.

De asemenea, apreciază că hotărârea recurată este în acord și cu jurisprudența CEDO, atât cea anterioară anului 2010, unde, în principal, se reține că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționale, dar este în concordanță și ci practica CEDO actuală și aici face referire la cauza A. c. României.

Solicită obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 43 din 26.09.2012, pe care o depune la dosar.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 13.08.2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. dosar_ , reclamanții O. E., A. M., D. F., O. M., O. G. G., O. E. F., T. G. S., O. A. și I. P. au chemat-o în judecată pe pârâta Coțocu N., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, .. 157, sector 2, compus din cameră, cameră de serviciu, bucătărie, oficiu, wc și boxă în suprafață utilă de 47,76 mp ce reprezintă o cotă indiviză de 10,10% din imobil și 14,85 mp teren situat sub construcție, cumpărat prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 3558/02.05.1997; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, au arătat reclamanții că imobilul situat în București, .. 157 (fost nr. 247) a fost dobândit de către autorul lor, O. G. de la numiții N. M., Genică M. și A. M. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 275/11.01.1954 transcris în Registrul de Transcripțiuni Imobiliare al Grefei Tribunalului Popular Raionul 1 Mai sub nr. 6/23.01.1954, imobilul fiind compus din teren în suprafață de 300 mp și construcția aflată pe acesta – subsol, parter, etaj și pod, plus garaj în curte.

La rândul acestora, arată reclamanții că și vânzătorii de la care a cumpărat autorul lor au dobândit imobilul în baza actelor de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 7471/1978 și nr. 7472/1948 transcrise de Tribunalul I. - Secția I Comercială sub nr. 3001/1948 și nr. 3002/1948.

Imobilul proprietatea autorului lor a fost preluat de către stat conform deciziei nr. 286/28.03.1959 emisă de fostul Sfat Popular Raion 1 Mai în baza sentinței civile nr. 4293/1956 a Tribunalului Popular al Raionului 1 Mai pronunțată în temeiul Decretului nr. 224/1951, iar în ciuda numeroaselor demersuri făcute de autorul lor în perioada regimului anterior anului 1989, solicitările acestuia de restituire a imobilului în cauză au rămas fără efect.

Au mai susținut reclamanții că după . Legii nr. 10/2001 au efectuat procedura necontencioasă prevăzută de această lege, în sensul că au notificat Primăria Municipiului București prin Primarul General (notificarea nr. 166/02.07.2001) solicitând restituirea în natură a imobilului situat în .. 157, sector 2. Au arătat reclamanții că au efectuat demersuri cu privire la situația juridică și locativă a imobilului, adresându-se în acest scop . le-a comunicat că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951 și conform deciziei nr. 286/1959, iar cu privire la forma de proprietate, le-a adus la cunoștință că apartamentul situat la S+P din imobilul din .. 157 a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 chiriașilor Coțocu M. și Coțocu N. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3558/02.05.1997.

Au mai susținut reclamanții că, în urma acestor informații dobândite, au introdus o altă acțiune în justiție împotriva pârâților din prezentul proces, alături de care au mai chemat și pe ceilalți chiriași care cumpăraseră în temeiul Legii nr. 112/1995 celelalte apartamente din imobil, solicitând în contradictoriu cu aceștia și cu Municipiul București prin Primarul General și . nelegalității măsurii trecerii în proprietatea Statului a imobilului situat în București .. 157; constatarea valabilității neîntrerupte a dreptului lor de proprietate pe toată perioada de la preluarea de către Stat și până în prezent întrucât măsura respectivă s-a făcut în mod abuziv; constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare în baza cărora chiriașii au dobândit apartamentele din imobil, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 3902/08.07.1997, nr. 3419/15.04.1997 și nr. 3558/02.05.1997. Au precizat reclamanții că primele două capete de cerere ale acțiunii menționate au fost respinse de către instanța de fond prin sentința civilă nr. 2711/09.04.2004 ca inadmisibile, iar al treilea capăt de cerere ca nefondat; în consecință, au arătat că împotriva acestei sentințe au declarat apel ce a format obiectul dosarului nr. 1982/2004 al Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă, care, de asemenea, a fost respins ca nefondat, iar la momentul respectiv se aflau în calea de atac a recursului - dosar nr._/1/2005 al Curții de Apel București, Secția a IX-a Civilă, după ce Înalta Curte de Casație și Justiție și-a declinat competența materială de soluționare a recursului.

Înainte de a trata temeinicia acțiunii în revendicare, reclamanții au susținut admisibilitatea acesteia în contextul legislației actuale în vigoare, atât cea internă cât și cea internațională.

Astfel, au susținut că acțiunea în revendicare este remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură, motiv pentru care îngrădirea exercițiului acestei acțiuni ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție, întrucât alt mijloc procedural în justiție pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru stabilirea lui și pentru obținerea restituirii în natură nu există. Dispozițiile art. 21 din Constituția României consacră accesul liber la justiție ca drept fundamental, prevăzându-se că "nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". Acest drept fundamental este prevăzut și în art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale: "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale... ". Totodată, se solicită instanței să aibă în vedere și disp. art. 41, art. 44 din Constituția României, precum și ale art.l din Primul Protocol Adițional la convenția menționată, privind dreptul fundamental la proprietate și respectarea bunurilor, precum și dispozițiile art. 20 din Constituția României, conform cărora în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv ale Constituției României, trebuie să respecte convențiile internaționale la care România este parte, dar și interpretarea și aplicarea acestora trebuie să fie conformă acestor norme internaționale, în caz de conflict având prioritate norma internațională.

Fiind invocată jurisprudența CEDO, se arată că instanța de la Strasbourg a statuat că "dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a i se restitui imobilul în natură prin introducerea unei acțiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor... Curtea a constatat că Statul nu si-a îndeplinit obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare.", apreciind că "dreptul de proprietate astfel recunoscut - cu efect retroactiv - (...) nu este revocabil" pentru ca apoi să concluzioneze: "lipsa de coerență în plan legislativ și divergențele de jurisprudență în materia naționalizării imobilelor sunt susceptibile să creeze un climat general de incertitudine și nesiguranță juridică.".

În ce privește Legea nr. 10/2001, susțin reclamanții că respectând disp. art.6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art.21 din Constituția României, nu prevede nicăieri o interdicție privind formularea acțiunii în revendicare de către adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr.l12/1995, deținător actual al imobilului. Or, unde legea nu interzice, este permis. Astfel, Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea acestei acțiuni în revendicare pentru simplul motiv că această cerere nu cade sub incidența acestei legi, ci rămâne supusă Codului Civil, Legea nr. 10/2001 reglementând doar măsurile reparatorii în raportul dintre "persoana îndreptățită" și organele și unitățile deținătoare (ale administrației publice, regii autonome sau societăți cu capital de stat și organizații cooperatiste), deci în raporturile cu alții decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat.

In concluzie, dispozițiile art. 6 alin 2 din Legea nr. 213/1998 nu pot fi interpretate în sensul că după apariția Legii nr. 10/2001, "lege specială de reparație" adevăratul proprietar nu ar mai putea utiliza calea revendicării de drept comun.

Referitor la compararea titlurilor de proprietate, reclamanții arată că se pleacă de la premisa că ambele titluri sunt valabile, urmând a se da câștig de cauză titlului mai bine caracterizat, care în speță este cel al reclamanților pentru următoarele argumente:

Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 declară ca fiind valabile actele de înstrăinare încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării și cu bună-credință, fără însă ca buna-credință a cumpărătorului să valoreze titlu de proprietate, aceasta fiind aplicabilă doar în materia bunurilor mobile, nu și a celor imobile. Mai mult de atât, dispozițiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 își găsesc aplicabilitatea numai în situația acțiunilor în constatare nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, aceste dispoziții neputând fi extinse în lipsa unor dispoziții speciale în acest sens și în materia revendicării. în sprijinul acestei idei, se arată că față de incidența foarte mare a acțiunilor în revendicare pe rolul instanțelor judecătorești, în situația în care legiuitorul ar fi dorit ca prin intermediul art. 50 alin. 2 să paralizeze aceste acțiuni în situația contractelor încheiate cu bună credință, prin acordarea preferinței acestor contracte, era firesc să reglementeze în mod expres acest principiu în cuprinsul legii speciale. Prin urmare, câtă vreme legiuitorul nu a prevăzut în mod expres acest principiu, se consideră că nu se poate prezuma intenția acestuia de a considera inadmisibile sau neîntemeiate cererile de revendicare formulate în contradictoriu cu persoanele ce au încheiat cu bună-credință contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu atât mai mult cu cât întreaga legislație postdecembristă a consacrat principiul retrocedării în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

In concluzie, în ceea ce privește acțiunea în revendicare imobiliară, buna-credință nu prezintă nicio relevanță juridică întrucât în cadrul acestei acțiuni se discută exclusiv dreptul de proprietate, iar singura situație în care această bună-credință prezintă importanță în materia drepturilor reale imobiliare este uzucapiunea de 10-20 de ani, ipoteză care nu este însă incidentă și care conduce la concluzia că buna-credință nu poate valora proprietate asupra unui imobil.

Buna-credință nu poate constitui singură un mod de dobândire a proprietății, iar pentru o acțiune în revendicare imobiliară, buna-credință poate înclina balanța în favoarea unei părți numai în situația în care nu există niciun titlu de proprietate, doar atunci fiind preferată partea cu posesia mai bine caracterizată prin anumite trăsături între care și buna-credință. Admițând că principiul ocrotirii bunei-credințe călăuzește materia drepturilor reale, nu înseamnă a accepta că regula că orice subdobânditor de bună-credință de la un neproprietar devine, prin simpla sa bună-credință, proprietar legitim, și aceasta deoarece legiuitorul a prevăzut cu strictețe condițiile în care buna-credință duce la dobândirea proprietății. Dacă au admite că subdobânditorul de bună-credință al unui bun imobil dobândit de la un neproprietar devine titularul unui drept opozabil adevăratului proprietar, situația acestuia ar fi mai favorabilă decât aceea a subdobânditorului de bună-credință al bunului mobil, întrucât adevăratul proprietar poate revendica bunul mobil de la subdobânditorul de bună-credință care a achiziționat de la un hoț sau găsitor.

Pe de altă parte, conform art.1895 și urm. C.civ., buna-credință duce la dobândirea proprietății imobiliare numai dacă sunt întrunite condițiile uzucapiunii de scurtă durată.

Pe această bază s-a admis în doctrina de specialitate, că buna-credință și justul titlu nu pot duce singure la dobândirea unui drept de proprietate al subdobânditorului asupra unui imobil, ci numai asociate cu o eroare comună și invincibilă (eroarea să fie comună, în sensul că trebuie să reprezinte convingerea pe care o are toată lumea că titularul aparent este titularul adevărat al dreptului de proprietate asupra bunului ce se înstrăinează; în plus eroarea trebuie să fie invincibilă, adică să nu fi putut fi surmontată în condiții normale de diligentă și prudență).

Ca atare, concluzionează reclamanții în argumentarea acțiunii formulate că atât principiul validității aparenței în drept, cât și principiul ocrotirii bunei-credințe se aplică numai în sensul că salvează actele care le cad sub incidență de la sancțiunea nulității, deci aceste acte rămân valabile, fără a le conferi și preferabilitate absolută la compararea cu titlul adevăratului proprietar.

Faptul că art. 50 din Legea nr. 10/2001 absolvă de nulitate contractele de vânzare-cumpărare ale foștilor chiriași, dacă ele au fost încheiate cu bună-credință, nu înseamnă că le conferă acestora și caracter de preferabilitate în fața titlului pe care îl opun reclamanții în prezenta cauză, aceste dispoziții negăsindu-și aplicabilitatea în cadrul unei acțiuni în revendicare, ci doar în acțiunile ce au ca obiect constatarea nulității absolute.

În consecință, în prezența unei acțiuni în revendicare, în care ambele părți se consideră a fi proprietare, în baza unor titluri de proprietate diferite, instanța trebuie să soluționeze conflictul între titlurile provenite de la autori diferiți, adică să compare drepturile autorilor de la care provin titlurile și să dea eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

Prin urmare, având în vedere că este de notorietate modalitatea de preluare de către stat a imobilelor în perioada 1945-1989 și ținând seama că acțiunea în revendicare este acțiunea introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, ea presupunând în mod necesar compararea titlurilor de proprietate ale părților implicate, apare, evident, faptul că acțiunea în revendicare este întemeiată.

In drept, au fost invocate dispozițiile art.480 C. civ., art. 20, 21, 41, 44 din Constituția României, art.6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând să se constate legalitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a apartamentului nr. 1, situat în imobilul din București, .. 157, sector 2, precum și a întregului imobil de la această adresă, în temeiul Decretului nr. 224/1951, precum și să se constate calitatea acesteia de proprietar a supra respectivului apartament, calitate ce rezultă nemijlocit din contractul de vânzare-cumpărare nr. 3558/2.05.1997.

Prin încheierea de la termenul din data de 14.01.2008, Judecătoria Sector 2 București a dispus în temeiul art. 244 pct. 1 C.pr.civ. suspendarea judecății în cauza de față până la soluționarea irevocabilă a pricinii ce a format obiectul dosarului nr._/2002 al Judecătoriei Sector 2 București.

La data de 13.05.2010, reclamanții au formulat cerere de repunere pe rol, soluționată favorabil de instanță prin încheierea de la termenul din data de 01.11.2009.

Prin sentința civilă nr. 4209/28.03._, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București - Secția Civilă în dosarul nr._ , s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții - pârâți O. E., A. M., D. F., O. M., O. G. G., O. E. F., T. G. S., O. A. și I. P., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă Coțocu N. având ca obiect revendicare imobiliară; s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă Coțocu N.; s-a constatat că pârâta-reclamantă are calitatea de proprietar al imobilului litigios, respectiv apartament nr. 1 situat în imobilul din București, .. 157, sector 2; s-a respins ca lipsit de interes capătul de cerere reconvențională formulat de pârâta-reclamantă privind constatarea legalității măsurii trecerii imobilului în discuție în proprietatea statului; s-a stabilit suma de 500 lei cu titlu de onorariu definitiv pentru avocat H. C., desemnat de Baroul București ca efect al admiterii cererii de ajutor public judiciar prin Încheierea de la termenul din camera de consiliu din data de 28.09.2010, conform Protocolului privind stabilirea onorariilor avocaților, înregistrat la Ministerul Justiției sub nr._/2009 și Uniunea Națională a Barourilor din România sub nr. 1693/2008, respectiv art. 4 alin. 1 rap. la art. 2 pct. 2 lit. d). totodată, în temeiul art. 18 din OUG nr. 51/2008, au fost obligați reclamanții-pârâți la plata către stat a sumei de 500 lei de care pârâta-reclamantă a beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar raportat la onorariul avocatului.

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând materialul probator administrat, instanța a reținut că, potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 275/11.01.1954 de notariatul de Stat Principal al Raionului 1 Mai (filele 11-12 dosar), autorul G. O. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București .. 20, Raionul 1 Mai, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcția aflată pe acest teren compusă din subsol, parter, etaj și pod, cu garaj în curte.

Potrivit adresei nr. 3312/22.10.2007 emisă de . din .. 157, fost 247, a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951 cu decizia nr. 286/1959 de la fostul proprietar O. G.. (fila 59 dosar)

Analizând decizia nr. 286/28.03.1959 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai (fila 43 dosar) de trecere în patrimoniul statului a imobilului menționat, instanța a constatat că aceasta a avut la bază sentința civilă nr. 4293/1956 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului 1 Mai la data de 01.11.1956 (fila 64 dosar), prin care a fost admisă cererea formulată de Secția Financiară a Capitalei, fiind autorizată scoaterea în vânzare a imobilului din București, .. 247, proprietatea debitorului O. G., pentru neplata sumei de 6329 lei datorați statului cu titlu de impozit, majorări și amendă.

Conform contractului de vânzare-cumpărare nr. NO3558/02.05.1997 (fila 14 dosar), perfectat în temeiul Legii 112/1995, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din cadrul imobilului situat în București, .. 157, sector 2, a fost dobândit de pârâta – reclamantă Coțocu N. și soțul său, Coțocu M., decedat la data de 10.05.2007 (certificat de deces aflat la fila 13 dosar) de la vânzătorul Primăria Municipiului București.

La data de 02.07.2001, reclamanții au notificat prin B. S. D. – notificare înregistrată sub nr. 166/2001, Primăria Municipiului București în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea de măsuri reparatorii prin restituirea în natură a imobilului litigios, iar în subsidiar prin despăgubiri.

Demersul procesual de față, urmărind obligarea pârâtei - reclamante la a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie bunul litigios, are ca finalitate recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentului ocupat de pârâta - reclamantă în imobilul situat în București, .. 157, sector 2, reclamanții invocând, prin mecanismul juridic al comparării titlurilor, supremația titlului lor de proprietate față de titlul produs de pârâta - reclamanta.

În drept, observând disp. art. 480 și urm. C.civ., instanța a reținut că acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Astfel, succesul acțiunii în revendicare este condiționat de dovedirea de către reclamant a calității sale de proprietar îndreptățit la restituirea bunului, sarcina probei incumbându-i față de dispozițiile art. 1169 C.civ.

Instanța a mai reținut că, în reglementarea situației juridice a imobilelor preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, legiuitorul român a emis, ulterior anului 1989, mai multe acte normative legiferând condițiile restituirii în natură a imobilelor preluate în perioada menționată, respectiv condițiile acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.

În acest sens, instanța a reținut dispozițiile Legii nr. 112/1995, care la art. 1 alin. 1 instituia că “Foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege”, cu mențiunea că art. 2 din Lege prevedea că “Persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12”.

Ulterior, prin art. 6 din Legea nr. 213/1998 legiuitorul a prevăzut că “(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, prin art. 6 alin. 2 C.pr.civ. statuând că “Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

De asemenea, instanța a mai reținut dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările interioare, instituind la art. 1 alin. 1 că “Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, (...) se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi”.

Prin decizia nr. XXXIII din 09.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, admițând un recurs în interesul legii exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat următoarele :“Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

În considerentele deciziei amintite, pct. I alin. 5 și urm., ÎCCJ a argumentat: «Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29] (...). Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație”». Ulterior, tot în considerente, ÎCCJ a mai arătat că «Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.”. În final, instanța supremă a susținut că «(...) de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală».

Față de cele arătate în precedent, instanța a apreciat ca fiind neîntemeiată acțiunea în revendicare exercitată de reclamanții - pârâți în contradictoriu cu pârâta - reclamantă.

În acest sens, instanța a învederat faptul că legiuitorul român a ales să fie restituite în natură imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 doar în anumite condiții, expres rezultate din interpretarea conținutului actelor normative indicate în precedent, cât și a raportului dintre ele, condiții ce nu sunt întrunite în prezenta cauză, câtă vreme bunul nu se mai află în patrimoniul statului, noțiune folosită de instanță în sens generic, ci în patrimoniul unui terț, persoană fizică dobânditoare a imobilului în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare valabil.

În acest sens, instanța a învederat că prin dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, în diversele forme de reglementare existente în timp, legiuitorul a prevăzut în mod constant că persoana îndreptățită beneficiază doar de măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Dispoziția citată se impune a fi raportată la art. 46 din Legea nr. 10/2001 care instituie un termen de prescripție special de un an cât privește dreptul de a exercita acțiunea în nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobile preluate cu sau fără titlu de stat, termen de prescripție ce curge de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În consecință, omisiunea părții reclamante de a continua demersul procesual anterior privind acțiunea în nulitatea absolută a titlului invocat de partea pârâtă, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare nr. NO3558/02.05.1997, acțiune cu privire la care a intervenit perimarea potrivit sentinței civile nr. 8502/13.11.2009 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în dosar nr._, irevocabilă prin nerecurare, are ca efect consolidarea validității acestuia, iar în subsidiar a dreptului de proprietate al pârâtului – reclamant asupra imobilului litigios.

În argumentare, instanța a mai reținut și faptul că interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. 1, art. 7, art. 18 lit. c, art. 20, art. 45 și art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, în forma rezultată în urma adoptării Legii de modificare și completare nr. 1/2009, conduce la concluzia imposibilității restituirii în natură a imobilelor preluate de stat în ipoteza dobândirii acestora în condițiile Legii nr. 112/1995.

Astfel, dreptul de proprietate asupra bunului litigios privit în materialitatea lui, ca drept subiectiv civil, nu mai există în patrimoniul părții reclamante pentru a putea fi valorificat prin obligarea pârâtei - reclamante la lăsarea acestuia în deplina proprietate și liniștita posesie a părții reclamante.

Instanța a apreciat că soluția pronunțată răspunde exigențelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului dată în interpretarea garanțiilor oferite de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În acest sens, instanța a reținut că în cauza Malhous împotriva Republica Cehă, hotărârea Marii Camere din 13 decembrie 2000, CEDO arată: « (…) În speță reclamantul a inițiat în fața autorităților naționale competente o procedură menită să conducă la restituirea suprafețelor de teren (…) Introducând această acțiune, el urmărea să îi fie recunoscut un drept de proprietate cu privire la parcelele care aparținuseră tatălui său, dar care, la momentul cererii introductive de instanță, nu mai erau nici proprietatea tatălui reclamantului și nici a reclamantului însuși (…). În consecință, procedura nu privea un „bun actual” al reclamantului. Rămâne de examinat dacă d-l Malhous putea avea o „speranță legitimă” de a obține restituirea terenurilor tatălui său în temeiul legii fondului funciar. Curtea observă că autoritățile administrative și judiciare au hotărât să nu îi restituie reclamantului decât parcelele care erau în posesia persoanelor juridice. Ele au refuzat să i le restituie pe celelalte (…) întrucât între timp fuseseră atribuite unor persoane fizice. Au fost invocate dispozițiile articolului 32 alin. 3 din legea fondului funciar care prevăd că bunurile atribuite unei persoane fizice conform legii din 1948 nu puteau fi restituite persoanei căreia i-au fost confiscate în temeiul legislației privind reforma agrară (…). Curtea nu a constatat nici un element de natură a o face să considere că soluția autorităților naționale era arbitrară sau contrară dispozițiilor legii fondului funciar în virtutea cărora dreptul la restituire [în speță, era vorba despre restituirea în natură] era supus condiției ca bunul în discuție să fie în continuare în posesia statului sau a unei persoane juridice la momentul intrării în vigoare a legii respective, condiție care nu era îndeplinită în cazul reclamantului. Curtea concluzionează că domnul Malhous nu putea avea o „speranță legitimă” de a obține restituirea bunurilor tatălui său ».

În același sens, instanța a reținut și considerente deciziei din 23 martie 2006 a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Pentia și Pentia împotriva România: « În speța de față, ascendenții reclamanților fuseseră deposedați de imobilul în litigiu în anul 1950 în temeiul Decretului de naționalizare nr. 92/1950. Astfel, procedura administrativă introdusă în condițiile Legii nr. 112/1995 și acțiunea în revendicare subsecventă nu purtau asupra unor „bunuri existente” în patrimoniul lor (…) Curtea consideră (…) că persoanele interesate nu beneficiau la momentul introducerii acestei acțiuni în revendicare de nicio dispoziție legală sau act juridic, cum ar fi o hotărâre judecătorească, susceptibilă să constituie o „speranță legitimă” de a li se restitui în natură imobilul în discuție. (…) Curtea consideră că reclamanții, care aveau în procedura internă poziția de simpli solicitanți ai restituirii în natură a imobilului naționalizat în 1950, nu dispuneau de un „bun” la momentul introducerii primei lor acțiuni în revendicare ».

În plus, instanța a mai învederat considerentele hotărârii din 19 octombrie 2006 dată de CEDO în cauza R. împotriva România, în sensul că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu buna-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Raportat la dreptul de proprietate invocat de partea reclamantă, nu este incidentă în cauză jurisprudența Curții EDO stabilită prin hotărârea Brumărescu împotriva România, întrucât nu există o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit faptul că imobilul fusese naționalizat cu încălcarea Decretului nr. 224/1951, iar partea reclamantă să fie considerată retroactiv ca proprietar al bunului revendicat. Lipsind o astfel de hotărâre judecătorească favorabilă părții reclamante, nu este incidentă în prezenta cauză nici jurisprudența CEDO stabilită prin cauzele P. împotriva România, Strain împotriva România sau G. împotriva România etc.

Totodată, instanța a constatat că pârâta - reclamantă însăși invocă un titlu de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, de natură a naște în beneficiul său un “bun” în sensul Convenției, desemnând “atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate” (a se vedea pentru definiția noțiunii de “bun” paragraful 58 din hotărârea CEDO din 9 decembrie 2008 Viasu împotriva României). Astfel, chiar în lipsa unei hotărâri judecătorești irevocabile care să fi confirmat în trecut, în mod expres, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare în discuție, pe fondul împlinirii termenului de prescripție a acțiunii în nulitatea actului juridic menționat raportat la art. 46 din Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat în sensul existenței unui „bun” al pârâtului pornind de la simpla posesie exercitată cu bună-credință de chiriașul-cumpărător asupra imobilului, în condițiile în care aceasta s-a întemeiat pe un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu autoritățile statale în temeiul unui act normativ - Legea nr. 112/1995, comportându-se relativ la imobil, o durată rezonabilă de timp, ca un veritabil proprietar, exploatându-l și plătind taxe. Pentru a-și fundamenta argumentarea, instanța invocă hotărârea pronunțată la 8 noiembrie 2007 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Kalinova împotriva Bulgaria, implicând analiza prin prisma noțiunii de “bun” în sensul Convenției, a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu un chiriaș-dobânditor pentru un imobil preluat în timpul regimului comunist de la proprietarul originar.

Totodată, instanța a mai reținut, în acord cu doctrina în materie, că hotărârile pronunțate de CEDO au dincolo de efectele inter partes și un efect erga omnes, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură acestea, aspect rezultat în mod indubitabil din trimiterile făcute în considerentele hotărârilor la alte hotărâri anterioare, relevante pentru cazul de speță.

În concluzie, față de aspectele învederate în precedent, instanța a respins acțiunea în revendicate ca neîntemeiată, apreciind în sensul inexistenței în patrimoniul părții reclamante a unui drept de proprietate cât privește imobilul litigios, în contextul în care legiuitorul recunoaște, sub condiția întrunirii cerințelor Legii nr. 10/2001, doar un drept la măsuri reparatorii prin echivalent în ipoteza ieșirii bunului din patrimoniul statului prin înstrăinarea acestuia în condițiile Legii nr. 112/1995. Or, valorificarea unui astfel de drept la măsuri reparatorii prin echivalent, excluzând chiar prin denumire restituirea în natură a bunului, nu se face în contradictoriu cu proprietarul actual al bunului prin acțiunea în revendicare, ci prin valorificarea instrumentelor procedurale puse la dispoziție de legiuitor în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 247/2005 sau prin exercitarea unei acțiuni în pretenții în condițiile dreptului comun întemeiată pe vânzarea bunului altuia în măsura în care se afirmă și se dovedește ineficiența procedurii speciale în vigoare.

Pe cale de consecință, față de cele arătate mai sus și față de soluția pronunțată de instanță raportat la cererea de chemare în judecată vizând acțiune în revendicare, instanța a admis capătul de cerere reconvențională formulat de pârâta-reclamantă Coțocu N. privind constatarea calității de proprietar al imobilului litigios, respectiv apartament nr. 1 situat în imobilul din București, .. 157, sector 2, imobil dobândit prin contractul de vânzar-cumpărare nr. NO3558/02.05.1997.

Totodată, instanța a respins ca lipsit de interes capătul de cerere reconvențională formulat de pârâta-reclamantă privind constatarea legalității măsurii trecerii imobilului în discuție în proprietatea statului, reținând în acest sens, după cum a arătat mai sus, admiterea la termenul din data de 13.12.2010 a excepției lipsei de interes invocată de reclamanții-pârâți raportat la acest capăt de cerere reconvențională.

De asemenea, reținând evaluarea făcută de reclamanții-pârâți obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv observând natura litigiului și gradul specific de complexitate a acestuia, a stabilit suma de 500 lei cu titlu de onorariu definitiv pentru avocat H. C., desemnat de Baroul București ca efect al admiterii cererii de ajutor public judiciar prin Încheierea de la termenul din camera de consiliu din data de 28.09.2010, conform Protocolului privind stabilirea onorariilor avocaților, înregistrat la Ministerul Justiției sub nr._/2009 și Uniunea Națională a Barourilor din România sub nr. 1693/2008, respectiv art. 4 alin. 1 raportat la art. 2 pct. 2 lit. d), iar în temeiul art. 18 din OUG nr. 51/2008, a obligat reclamanții-pârâți la plata către stat a sumei de 500 lei de care pârâta-reclamantă a beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar raportat la onorariul avocatului, dat fiind că aceștia au căzut în pretenții în cauza de față.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții O. E., A. M., D. F., O. M., O. G. G., O. E. F., O. G. S., solicitând instanței să constate temeinicia acestuia, să schimbe în totalitate sentința apelată, să admită acțiunea introductivă obligând pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 situat în imobilul din .. 157, sector 2, S+P, compus din cameră, cameră de serviciu, bucătărie, oficiu, wc și boxă în suprafață utilă de 47,76 mp ce reprezintă o cotă indiviză de 10,10% din imobil și 14,85 mp teren situat sub construcție apartament cumpărat în condițiile Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare cumpărare nr. 3558/02.05.1997, pe cale de consecință să respingă în totalitate cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă.

S-a susținut că sentința atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, adică cu nesocotirea unei norme de drept substanțial și cu interpretarea eronată a unei norme juridice aplicabile, ignorându-se la analiza temeiniciei acțiunii în revendicare întemeiată pe disp. art. 480 C.civil a se avea în vedere dispozițiile constituționale ale art. 20, alin. 1 unde este prevăzut expres principiul priorității reglementărilor internaționale în situația în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne raportat la prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție care statuează că: orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

O primă critică adusă soluției instanței de fond a fost referitoare la aplicarea greșită a criteriilor de comparare a două titluri de proprietate, criterii neprevăzute de doctrina de specialitate precum și de dispozițiile legale în vigoare respectiv, art. 480 C.civil, dându-se astfel preferabilitate unui titlu de proprietate mai puțin caracterizat decât al apelanților.

Astfel, s-a reținut de către instanța de fond că (...) interpretarea coroborată a dispozițiile art. l, alin. 7, art. 7, art. 18 lit. c), art. 20, art. 45 și art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, în forma rezultată în urma adoptării Legii de modificare și de completare a Legii nr. 1/2009, conduce la ipoteza imposibilității restituirii în natură a imobilelor preluate de stat în ipoteza dobândirii acestora în condițiile Legii nr. 112/1995.

Legea nr. 10/2001, prin dispozițiile art. 45 ar fi reglementat un criteriu expres de preferință și un adevărat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași în condițiile Legii nr. 112/1995 și cu bună credință. Astfel, potrivit art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, încheiate cu bună credință rămân valabile și deci dobânditorul rămâne proprietarul imobilului.

Nu poate fi reținută o asemenea teorie a preferabilității titlului pârâtei cât timp aceasta a dobândit proprietatea unui bun asupra căruia statul nu și-a constituit un titlu valabil, apelanții rămânând singurii proprietari legitimi ai acestui imobil.

In aceste condiții, la analiza titlurilor de proprietate invocate de părțile din prezentul proces, buna-credință a pârâtei la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, nu poate avea nicio relevantă juridică în analiza comparării a două titluri de proprietate care provin de la autori diferiți, dintre care doar autorul lor a avut un titlu de proprietate valabil.

Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 declară ca fiind valabile actele de înstrăinare încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării și cu buna-credință, fără însă ca buna-credință a cumpărătorului să valoreze titlu de proprietate, aceasta fiind aplicabilă doar în materia bunurilor mobile, nu și a celor imobile.

Mai mult de atât, consideră că dispozițiile art. 45, alin. 2 din Legea nr. 10/2001 își găsesc aplicabilitatea numai în situația acțiunilor în constatare nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, aceste dispoziții neputând fi extinse în lipsa unor dispoziții speciale în acest sens și în materia revendicării, fiind vorba de două instituții diferite din punct de vedere al criteriilor și modalității de soluționare.

In sprijinul acestei idei, având în vedere incidența foarte mare a acțiunilor în revendicare pe rolul instanțelor judecătorești, în situația în care legiuitorul ar fi dorit ca prin intermediul art. 45 alin. 2 să paralizeze aceste acțiuni în situația contractelor încheiate cu bună credință, prin acordarea preferinței acestor contracte, era firesc să reglementeze în mod expres acest principiu în cuprinsul așa-zisei legi speciale.

Prin urmare, câtă vreme legiuitorul nu a prevăzut în mod expres acest principiu, apelanții consideră că nu se poate prezuma intenția acestuia de a considera neîntemeiate cererile de revendicare formulate în contradictoriu cu persoanele ce au încheiat cu bună credință contracte de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995. cu atât mai mult cu cât întreaga legislație postdecembristă a consacrat principiul retrocedării în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

In concluzie, în ceea ce privește acțiunea în revendicare imobiliară, buna-credință nu prezintă nici o relevantă juridică întrucât în cadrul acestei acțiuni se discută exclusiv dreptul de proprietate, iar singura situație în care această bună-credință prezintă importanță în materia drepturilor reale imobiliare este uzucapiunea de 10-20 de ani, ipoteză în care nu este incidentă în speță și care conduce deci la concluzia că buna-credință nu poate valora proprietate asupra unui imobil.

mai bine caracterizată prin anumite trăsături între care și buna-credință.

In concluzie, buna-credință nu poate avea relevantă juridică drept criteriu de stabilire a titlului preferabil în cadrul unei acțiuni în revendicare, cât timp ambele părți invocă în favoarea lor titluri de proprietate, în această ipoteză trebuind să se procedeze la compararea titlurilor.

Mai mult decât atât s-a admis în doctrina de specialitate, că buna-credință și justul titlu nu pot duce singure la dobândirea unui drept de proprietate al subdobânditorului asupra unui imobil, ci numai asociate cu o eroare comună și invincibilă (eroarea să fie comună, în sensul că trebuie să reprezinte convingerea pe care o are toată lumea că titularul aparent este titularul adevărat al dreptului de proprietate asupra bunului ce se înstrăinează; în plus eroarea trebuie să fie invincibilă, adică să nu fi putut fi surmontată în condiții normale de diligentă și prudență).

Un asemenea subdobânditor trebuie considerat de rea-credință dacă ar fi putut avea cel mai mic dubiu asupra dreptului Statului, literatura de specialitate avansând opinia că subdobânditorul care a cumpărat de la Stat un bun despre care știe sau ar fi trebuit să știe ca a fost preluat în condiții notorii de forță și abuz, achiziționează în condiții incerte care exclud buna sa credință, cu atât mai mult cu cât în actele cu titlu oneros culpa nu s-a apreciat prin raportare Ia criteriul bonus pater familias, ci levis în abstracto. Mai mult decât atât o conduită diligentă ar fi implicat, în speță, față de realitatea socială concretă de la epoca desfășurării acestor evenimente, inclusiv mediatizarea fenomenului retrocedării proprietăților imobiliare, ca intimații-pârâți să efectueze verificări suplimentare.

In aceste condiții,argumentele instanței în sensul reținerii drept criterii de preferabilitate buna credință a subdobânditorilor și eroarea comună și invincibilă în care se aflau nu au suport probator și, de altfel, nu pot fi reținute în operațiunea de comparare a două titluri de proprietate.

O altă dispoziție reținută, în mod greșit, de sentința civilă apelată ca fiind criteriu de preferință în favoarea titlului intimaților-pârâți este cea consemnată în art. 18, lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, instanța de fond a apreciat că se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, omițând să observe că domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 18, lit. c) este cu totul diferit de situațiile în care instanța este investită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe disp. art. 480 c.civ.

Instanța de fond a analizat nuanțat criteriile de preferabilitate ale acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale considerentelor deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, considerente care, la rândul lor, sunt nuanțate în care este analizat în mod detaliat raportul dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului.

Tocmai această analiză concretă la speța dedusă judecății nu a fost efectuată de către instanța de fond, aplicându-se astfel alte norme de drept în ciuda obligativității analizării raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța de fond a reținut că (...) prev. art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate (...) și în cazul pârâților, cumpărători de bună credință a imobilului (...) preluând astfel din considerentele deciziei pronunțate în recursul în interesul legii doar argumentele în favoarea respingerii acțiunii în revendicare.

Curtea Europeană a considerat „în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează . bunuri. O astfel de privare, combinată de absența totală a unei despăgubiri este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1” (cauza Rățeanu contra României - paragraful 23).

Curtea amintește că s-a pronunțat deja în numeroase cauze anterioare în sensul că vânzarea de către Stat a bunului altuia, terților de bună credință, chiar anterioară confirmării în justiție printr-o hotărâre definitivă a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate.

O astfel de privare combinată cu absenta unei indemnizații la valoarea reală a bunurilor contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea S. și alții c. României, 21 iulie 2005, cererea nr. 57.001/00, §§ 39, 43 și 59, P. c. României, nr. 4596/03, § 35, 16 februarie 2006).

Pe aspectul legat de suportarea de către stat a sarcinii reparării integrale a prejudiciului suferit de către reclamanți prin nerestituirea imobilului (a se vedea ultima frază a paragrafului 2 de la pagina 10 a sentinței: Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit . despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală), trebuie avut în vedere și faptul că de mai bine de 10 ani notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost soluționată de unitatea administrativă.

Efectivitatea Legii nr. 10/2001 poate fi constatată printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Astfel, potrivit Curții Europene, atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, . și cu cea mai mare coerență.

Curtea Europeană a considerat că în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă este anterioară confirmării injustiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează . bunuri. O astfel de privare, combinată de absența totală a unei despăgubiri este contrară art. 1 din Protocolul nr. l" (cauza Rățeanu contra României - paragraful 23).

In același timp, în ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost ea modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, instanța europeană a apreciat, de asemenea, în mod constant că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent în mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (cauza J. contra României - paragraful 38, cauza Johanna Huber contra României - paragraful 27).

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001 în absenta unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20, alin. 2 din Constituție prioritatea normei din Convenție.

In consecință, chiar prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii se recunoaște posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare întrucât reclamantul dintr-o asemenea acțiune se poate prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Pe acest aspect al efectivității legii speciale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat efectivitatea mecanismului procedurii Legii nr. 10/2001, aplecându-se în mod special asupra efectivității mecanismului de acordare a despăgubirilor, constatând ineficacitatea Fondului Proprietatea.

Aceste argumente îndreptățeau încă o dată instanța de fond să procedeze la o mai atentă analiză a comparării titlurilor de proprietate ale părților, o asemenea analiză conducând la recunoașterea preferabilității titlului de proprietate al apelanților și, în niciun caz, al intimaților pârâți.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 294-298 C.pr.civilă și cele la care au făcut referire.

Împotriva aceleiași sentințe civile, în termen legal, au declarat apel și O. A. și I. P., considerând că sentința atacată este nelegală și netemeinică pentru motivele ce vor fi expuse.

S-a susținut astfel că în cazul unei acțiuni în revendicare ca prezenta, având ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada 6.03._89, esențială este compararea titlurilor părților, dându-se preferință celui mai caracterizat. Această regulă fundamentală este comună tuturor acțiunilor în revendicare, întemeiate pe dreptul comun în materie (art. 480 Cod civil) și se aplică și în cazul unor acțiuni în revendicare având obiectul special, anterior menționat, acțiuni în revendicare intentate nu statului, prin autoritățile sale abilitate sau diverselor persoane juridice destinatoare, ci intentate chiriașilor-cumpărători.

Aceasta concluzie rezultă pe de o parte, din împrejurarea reglementării, prin dispozițiile art. 22-29 din Legea nr.10/2001, a entităților care trebuie notificate pentru restituirea imobilului preluat sau pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, eventuala etapă judiciară (prin contestarea dispoziției/deciziei emise) purtându-se în contradictoriu cu aceste persoane juridice, potrivit art. 26 din Legea nr.10/2001 și, pe de altă parte, rezultă din împrejurarea că dispozițiile art.46 și 47 din Legea nr. 10/2001 modificată și republicată, privesc acele acțiuni purtate în contradictoriu cu aceleași entități amintite anterior, acest lucru rezultând din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale cu ansamblul Legii nr. 10/2001. Astfel, atunci când legiuitorul a dorit ca acțiunile în justiție întemeiate pe aceasta lege, sa se îndrepte împotriva altor persoane decât aceste entități, a prevăzut expres această posibilitate (de exemplu art.48 alin. 2 din legea, modificată).

In consecință, în situația înstrăinării de către stat a imobilelor, unor persoane fizice - chiriași-cumpărători, este admisibilă acțiunea în revendicare de drept comun, această acțiune în revendicare intentată de proprietari, împotriva chiriașilor-cumpărători fiind o acțiune în revendicare de drept comun, fără a fi circumstanțiată în vreun mod special de Legea nr. 10/2001, concluzie care rezultă din principiul prevalentei Convenției Europene a Drepturilor Omului cu ansamblul regulilor sale jurisprudențiale, în caz de conflict cu Legea nr. 10/2001, conform Deciziei nr. 33/ 2008 date în interesul legii.

Art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, privește doar valabilitatea și nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a acestor imobile, conținând în alineatul final dispoziții referitoare la acțiunea aferentă, de constatare a nulității absolute sau în anulabilitate. Nu se poate extrapola aplicarea acestor dispoziții exprese și în cadrul altor acțiuni, cum ar fi acțiunea în revendicare, pentru a stabili alte criterii de preferabilitate a titlurilor, întrucât textul nu face nici o referire în acest sens, iar interpretarea aceasta ar contraveni principiilor generale de drept în materie.

Valabilitatea unui titlu nu echivalează cu preferabilitatea sa.

Nu ar putea fi invocata nici metoda de interpretare sistematică a acestui text de lege specială, întrucât chiar dacă s-ar accepta un astfel de rezultat, rezultatul interpretării ar fi contrar principiilor generale de drept. De altfel, spiritul reglementarii de ansamblu al Legii nr. 10/2001 vizează repararea prejudiciului cauzat proprietarilor expoliați de stat în perioada comunistă.

De altfel, prevalenta criteriilor de drept comun, de apreciere a preferabilității titlurilor, în cadrul acțiunii în revendicare intentată de proprietari împotriva cumpărătorilor imobilelor naționalizate în perioada de referință, este un element caracteristic al interpretării statului român, în litigiile soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Or, interpretarea autorităților interne (inclusiv cele judecătorești) nu poate fi divergența celei pe care însuși statul român o recunoaște în materie (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 1 decembrie 2005, definitiva la 1.03.2006, în cauza P. împotriva României, publicata în Monitorul Oficial nr. 514/14.06.2006, paragrafele 56-59, statul român precizând chiar în cuprinsul paragrafului 59, ca "o procedura care constata buna-credința a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu are nici un efect asupra existentei dreptului de proprietate al adevăratului proprietar.

Hotărârile care nu au dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, nu au suprimat titlul de proprietate al reclamantului în speță și nici nu au diminuat șansele acestuia de a obține posesia bunului în urma introducerii unei acțiuni în revendicare. Constatarea bunei-credințe nu înseamnă nici negarea titlului reclamantului și nici confirmarea titlului cumpărătorului față de adevăratul proprietar". Același este și sensul paragrafului 2 al Deciziei nr. 33/2008 în interesul legii, care statuează aceeași prevalentă a Convenției cu ansamblul principiilor sale jurisprudențiale, transpuse în partea finală a paragrafului menționat.

Buna-credință ar putea fi analizată într-o acțiune în revendicare în situația în care nici o parte nu poate aduce un titlu de proprietate, pentru caracterizarea posesiei pârâților și nu ca un criteriu special, suplimentar.

In consecință, a apreciat ca în cazul unei acțiuni în revendicare, cum este speța prezentă, operează regulile generale privind compararea titlurilor, nefiind aplicabilă nici prevederea art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001 privind acordarea" de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/19.07.2005, potrivit căruia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale.

Această concluzie se impune, întrucât articolul este aplicabil doar în situația cererilor introduse în baza Legii nr. 10/2007, or prezenta acțiune în revendicare este întemeiata pe dispozițiile art.480 Cod civil, fiind o acțiune în revendicare de drept comun, care vizează redobândirea posesiei imobilului și nu măsuri reparatorii prin echivalent. Pe de altă parte, articolul Legii nr. 10/2001 se aplică doar în situația imobilelor preluate cu titlu valabil, iar în cauză, așa cum s-a arătat și instanța a confirmat, imobilul a fost preluat de stat, fără titlu valabil.

De altfel, Decizia în interesul legii nr. 33/2008 impune cu caracter de principiu, prevalenta Convenției Europene a Drepturilor Omului, în cazul constatării unor neconcordanțe între ea și Legea nr. 10/2001, prevalența care poate fi acordată și unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Concluzionând în sensul că în cadrul acestei acțiuni în revendicare de drept comun, trebuie sa fie aplicate criteriile obișnuite de comparare a titlurilor (ambele fiind considerate valabile, titlul de proprietate al autorilor apelanților nefiind anulat, iar, pe de alta parte, contractul de vânzare-cumpărare al chiriașului fiind apreciat ca valabil, ca urmare a intervenirii prescripției dreptului la acțiune în nulitate) este evident ca titlul apelanților este mai bine caracterizat. Această concluzie se impune întrucât titlul apelanților nu a fost anulat sau constatat nul, prin vreo hotărâre judecătorească, nefiind formulată nici o cerere de chemare în judecată în acest sens sau măcar o cerere reconvențională în prezenta cauză, de către pârâții-intimați, iar dreptul autorilor apelanților este preferabil net față de cel al autorului pârâților, statul care a preluat imobilul fără titlu valabil.

Elementul precumpănitor în stabilirea preferabilității unuia dintre cele două titluri, este faptul că titlul pârâților-intimați nu provine de la adevăratul proprietar, ci de la un neproprietar (statul) care a preluat abuziv imobilul în baza Decretului nr. 92/1950.

Decretul nr. 92/1950 a ieșit din vigoare, iar constituția sub imperiul căreia a fost edictat, de asemenea a fost abrogată, dar se poate constata flagranta sa contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art. 8 care recunoștea și garanta prin lege, proprietatea particulară, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generala O., la 10.12.1947, pe care România o ratificase deja la data emiterii decretului încriminat. De altfel, această interpretare rezultă și din adoptarea ulterioara a Legii nr. 213/1998 care definește "titlul" în acest sens apreciat.

Ca atare, atât sub imperiul H.G. nr. 20/1996, cât și sub imperiul H.G. nr. 11/1997, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi apreciat ca un titlu valabil al statului, deci nu se poate aprecia că statul a preluat imobilul cu titlu (în sensul unui titlu valabil).

In cauză, nu poate fi invocat principiul ocrotirii bunei-credințe a dobânditorului cu titlu oneros al unui imobil, potrivit teoriei aparentei în drept, întrucât pârâții-intimați au cumpărat în condițiile Legii nr. 112/1995, lege care privea imobilele preluate de stat în perioada comunistă.

Așadar, date fiind modificările socio-politice după data de 22.12.1989, ca și controversa mediatică legată de adoptarea Legii nr. 112/1995, nu se poate aprecia că acești cumpărători au considerat statul ca fiind adevăratul proprietar, în condițiile în care legea permitea proprietarilor expoliați ori moștenitorilor acestora să formuleze cereri de restituire în natură sau prin echivalent în legătură cu imobilele lor, ceea ce apelanții au și făcut.

Împrejurarea că pârâții-intimați ar fi fost de buna-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, Legea nr. 112/1995 permițându-le să cumpere în anumite condiții imobilul, nu echivalează cu întrunirea tuturor condițiilor teoriei aparentei în drept. Pârâții nu au realizat dovada erorii comune și invincibile în care s-ar fi aflat, atât timp cât Legea nr. 112/1995 privea tocmai imobilele preluate de stat, în perioada comunistă, profund contestată, de la adevărații proprietari. De altfel, potrivit probelor administrate în recurs, la încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995, se putea cunoaște că apelanții formulaseră cerere de retrocedare în baza Legii nr. 112/1995, în limitele conferite de această lege specială, deci aveau cel puțin o speranță legitimă la momentul vânzării imobilului de stat, a redobândi imobilul, dacă statul nu intervenea și vindea apartamentul pârâților-intimați. Or, într-o astfel de situație, Decizia în interesul legii menționate nr. 33/2008 impune o comparare a acelor titluri exhibate de părți, argumentele fiind evident similare, atât pentru cumpărător, cât și pentru proprietarul expoliat: "Din cauza inconsecvenței și deficientelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existenta unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice". Așadar, într-o asemenea situație, Decizia nr. 33/2008 permite o comparare a celor două bunuri.

Prezenta acțiune în revendicare reprezintă un mijloc de redobândire, de către adevăratul proprietar, astfel încât nu este incidentă convertirea obiectului revendicării, în sensul deciziei menționate și nici teza caracterului iremediabil al proprietății cumpărătorilor-pârâți.

De asemenea, principiul securității circuitului civil, la care face astfel referire și înalta Curte de Casație și Justiție în decizia sa, protejează deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe cumpărător.

Înalta Curte leagă însă acest principiu de necesitatea ca cumpărătorul să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauza, acest risc a fost eliminat prin adoptarea Legii nr. 1/2009, care îi dă dreptul prin art. 50, la posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului.

Nu poate fi deci, opusă ca argument, nici împovărarea excesivă a dobânditorilor-intimați, întrucât în ceea ce-i privește pe pârâții-intimați, aceștia vor putea formula o cerere întemeiată pe art. 50 invocat, sau cel puțin, o cerere de chemare în garanție pentru evicțiunea consumată, totală, potrivit dreptului comun în materia efectelor contractului de vânzare-cumpărare, îndreptată împotriva vânzătorului.

Această concluzie este dată de faptul că acest contract de vânzare-cumpărare nu prevede nici o clauza referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune, iar Legea nr. 112/1995 nu conține nicio dispoziție specială în raport de prevederile de drept comun, ca atare, se aplică dreptul comun.

Pentru ansamblul acestor considerente, se solicită admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, în sensul de a fi admis capătul de cerere privind revendicarea și, pe cale de consecință, obligarea intimaților-pârâți să lase apelanților în deplină și liniștită proprietate imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 3558 din 2 mai 1997 și situat în București, ., sector 2.

Prin întâmpinarea formulată de intimata pârâtă Coțocu N. s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a hotărârii atacate.

A arătat că, criticile formulate de către apelanții-reclamanți sunt neîntemeiate. Astfel, în mod corect și legal, instanța fondului a analizat cererea reclamanților din perspectiva art. 480 C.Civ., dar și în considerarea Legii 10/2001 și a Normelor Europene privind Protecția Dreptului de Proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Instanța fondului a apreciat, în mod corect, ca intimata - pârâta-reclamanta, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii 112/1995 cu Statul, a dobândit un "bun" care trebuie sa se bucure de protecția legii, inclusiv a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate.

Soluția data de instanța fondului este în deplina concordant cu jurisprudența CEDO, de care România este obligate sa tina seama.

Astfel, potrivit principiilor stabilite în jurisprudența CEDO, diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproporționate.

Un alt principiu desprins din practica CEDO și de care instanța fondului a ținut seama, la pronunțarea hotărârii apelate, este acela potrivit căruia persoanele care si-au dobândit cu buna-credința bunurile nu trebuie sa fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat, în trecut, aceste bunuri.

Hotărârea apelata este legala și din perspectiva Deciziei 33/09.06.2008 a ICCJ, precum și a Legii 1/2009, de modificare a Legii 10/2001, a căror esența este aceea ca voința legiuitorului este de a menține situația juridica, creată în mod valabil prin aplicarea Legii 112/1995 și de a repara, exclusiv prin echivalent, prejudiciul cauzat prin preluarea abuziva a imobilului.

De asemenea, instanța fondului a dat eficienta prevederilor Legii 10/2001, potrivit cărora este obligatorie luarea unor masuri prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, instituirea acestei norme juridice fiind necesara din perspectiva asigurării stabilității circuitului civil și a securității raporturilor juridice.

Or, de vreme ce acțiunea reclamanților a fost formulata după . Legii 10/2001, chiar dacă acțiunea în revendicare, pe drept comun, este admisibila, instanța fondului nu putea ignora aceasta lege speciala, ci era obligata sa aplice aceasta din urma lege, conform principiului specialia generalibus derogant.

Nu în ultimul rând, hotărârea apelata este temeinica și legala și din perspectiva jurisprudenței recente a CEDO, unde se observa o schimbare, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun".

Astfel, în cauza A. s.a. contra României, (hotărâre din 12 oct.2010, publicata în M.Of. nr. 778/22 nov. 2010) se arata expres ca "un bun actual exista în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre definitiva și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului."

Și practica recenta a Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul acordării de despăgubiri, către persoana îndreptățită, în situația vânzării imobilului către fostul proprietar.

Așadar, din perspectiva acestei noi abordări, proprietarul care nu deține un "bun actual nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială”.

Prin decizia civilă nr.458/A/27.04.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondate apelurile și a obligat apelantele la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Pentru a decide astfel, Tribunalul a reținut că autorul reclamanților recurenți a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 20, Raionul 1 Mai, prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 275/11.01.1954 de Notariatul de Stat Principal al Raionului 1 Mai.

Potrivit deciziei nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului acest imobil a fost supus procedurii de urmărire silită în baza sentinței civile nr. 4293/1956, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului 1 Mai și a trecut efectiv în proprietatea Statului în baza deciziei nr. 286/ 28.03.1959 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai (fila 43 dosar fond).

Decretul nr. 224/1951 nu a fost declarat neconstituțional, astfel că sentința pronunțată de instanța de judecată privind declanșarea urmăririi imobiliare, dar și decizia administrativă de trecere în proprietatea statului produc consecințe juridice, având drept efect transferul dreptului de proprietate de la autorul reclamanților la stat.

În acest context, în mod corect instanța de fond a reținut că dreptul de proprietate asupra bunului litigios privit în materialitatea lui ca drept subiectiv civil nu mai există în patrimoniul părții reclamante pentru a putea fi valorificat prin obligarea pârâtei la lăsarea acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie a părții reclamante.

Analizarea acțiunii în revendicare ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate presupune analizarea valabilității titlului de proprietate invocat de recurenți.

Or, în acest context nu se poate face abstracție de actele translative de proprietate care au produs consecințe juridice în contextul legislației anterioare anului 1989.

Instanțele judecătorești, în virtutea dreptului de jurisdicție generală au dreptul de a exercita un control de constituționalitate asupra legilor anterioare înființării Curții Constituționale și fără a avea posibilitatea desființării actelor neconstituționale se pot pronunța asupra incidenței lor în fiecare speță dedusă judecății.

În cauză, instanței nu i s-a supus spre control constituționalitatea Decretului nr. 224/1951 și, pe cale de consecință, legalitatea măsurilor de trecere în proprietatea statului a imobilului fostă proprietatea autorului reclamanților. Reclamanții nu au invocat nici-o cauză de nulitate a deciziei de trecere în proprietatea statului; nu s-a invocat nerespectarea condițiilor impuse de decretul de expropriere care să atragă nulitatea actelor de expropriere. Nulitatea ca sancțiune a actului juridic civil nu operează de plin drept astfel că aceasta trebuie pronunțată de o instanță de judecată.

Cum, reclamanții recurenți nu au invocat nicio cauză de nulitate a actelor de expropriere, acestea au produs consecințe judiciare, respectiv transferul de drept de proprietate de la autorul reclamanților la stat.

În raport de aceste aspecte, instanța de fond a soluționat cauza nu prin acordarea de prioritate principiului bunei credințe care operează în favoarea subdobânditorului de bună credință, ci pornind de la faptul că reclamanții nu mai au în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat și nu se poate proceda la compararea titlurilor.

De asemenea, în mod corect instanța de fond a reținut că, față de dispozițiile Deciziei XXX/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În speță, reclamanții nu au semnalat nicio neconcordanță dintre legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului care se justifică promovarea de către reclamanți a unei acțiuni de drept comun întemeiată pe dispozițiile Convenției Europene.

În acest context s-a reținut de către instanța de fond și faptul că reclamanții au ignorat dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu privire la posibilitatea promovării și finalizării unei acțiuni privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților cu privire la imobilul în litigiu, astfel că, în timp ce dreptul reclamanților s-a pierdut, al intimaților pârâți s-a consolidat. Reclamanții puteau invoca inopozabilitatea actului de vânzare-cumpărare al pârâților în condițiile în care opuneau un titlu valid.

Față de actele de transfer al dreptului de proprietate în favoarea statului, reclamanții recurenți puteau redobândi acest drept numai ca efect al constatării nulității actului de vânzare cumpărare al pârâților în condițiile prevederilor Legii nr. 10/2001 și respectiv al constatării nulității actelor de transfer al dreptului de proprietate al reclamanților în favoarea Statului. Construcția juridică invocată de recurenți prin motivele de recurs nu poate fi reținută atât timp cât aceștia și-au pierdut dreptul de proprietate și nu au acționat în niciun mod pentru restabilirea lui.

Prin motivele de apel se ignoră argumentarea juridică a soluției pronunțată de instanța de fond, fundamentată pe principii de drept dar și pe dispozițiile legale incidente în cauză.

Invocând criteriile de soluționare a acțiunii în revendicare cu ignorarea argumentelor la care s-a făcut referire mai sus, recurenții reclamanți nu justifică în speță cauza de nelegalitate a soluției instanței de fond, ci încearcă să impună puncte de vedere străine de natura motivelor pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția.

Concluzionând, Tribunalul a reținut că în speță reclamanții nu justifică un temei juridic pentru promovarea unei acțiuni pe dreptul comun în condițiile existenței unei legi speciale cu caracter reparatoriu incidentă, că aceștia nu mai au un titlu de proprietate valid care să le legitimeze calitatea de proprietari ai imobilului, în condițiile existenței unor acte translative de proprietate nesupuse controlului de legalitate și constituționalitate al instanței control ce putea fi exercitat în virtutea dreptului de jurisdicție generală.

Într-o astfel de situație nu sunt aplicabile nici criteriile generale de soluționare a acțiunii în revendicare.

Motivele de apel invocate sunt străine de argumentele prezentate de instanța de fond în soluționarea cauzei, astfel că acestea nu pot constitui critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci puncte de vedere ale reclamanților, străine de motivarea efectivă a sentinței recurate.

Apelanții reclamanți nu pot invoca privarea de bunuri în condițiile în care au avut la dispoziție promovarea procedurii instituită de Legea nr.10/2001 cu posibilitatea anulării actului de transfer al bunului revendicat sau cu posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii.

Pentru facilitarea accesului la justiție și urgentarea obținerii de măsuri reparatorii, acțiunile în justiție au fost și sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru.

În cauză nu ineficacitatea Fondului Proprietatea, ci greșita abordare a acțiunii în justiție a condus la lipsirea reclamanților de posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii sau chiar de redobândire efectivă a imobilului în litigiu.

În raport de aceste concluzii, Tribunalul a respins apelurile ca nefondate, obligând apelantele la plata către intimată a sumei de 1.500 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții O. E., A. M., O. M., O. G. G., O. E. F. și O. G. S. și reclamantele O. A. și I. A..

Recurenții reclamanți au solicitat modificarea în totalitate a hotărârii recurate, admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinței apelate, admiterea acțiunii introductive și obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1 situat în imobilul din ..157, sector 2, S+P, și, pe cale de consecință, respingerea în totalitate a cererii reconvenționale formulată de pârâta reclamantă.

În motivare, recurenții reclamanți au susținut că decizia nr.458A/27.04.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, adică cu nesocotirea unei norme de drept substanțial și cu interpretarea eronată a unei norme juridice aplicabile, ignorându-se la analiza temeiniciei acțiunii in revendicare întemeiată pe disp. art. 480 C.civ. a se avea in vedere dispozițiile constituționale ale art. 20, alin.1 .

Recurenții apreciază că soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a criteriilor de comparare a două titluri de proprietate,dându-se astfel preferabilitate unui titlu de proprietate mai puțin caracterizat decât al reclamanților.

Mai mult decât atât, apreciază că modalitatea de preluare de către stat (modalitate ce implicit trebuie verificată in situația unei acțiuni in revendicare) a fost apreciată greșit de instanța de apel ca fiind o modalitate legală de preluare.

Atât in faza instanței de fond, cât si in faza celei de apel au învederat faptul că modalitatea de preluare a fost una nelegală întrucât se încălcau flagrant dispozițiile Decretului nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor statului, nefiind decât o altă modalitate de preluare de către statul comunist pentru niște creanțe "modice" raportate la valoarea imobilului.

Este evident că măsura scoaterii la vânzare publică a fost una abuziv luată, urmărindu-se "naționalizarea imobilului", preluare ce este evident nelegală cu atât mai mult cu cât s-a solicitat in fața instanței un termen pentru achitarea diferenței, fiind de neimaginat ca un imobil cu o valoarea de impunere Ia momentul anului 1958 de 69.230 lei să fie preluat pentru o creanță de 6.239 lei.

In aceste condiții și ținându-se seama de notorietatea măsurilor abuzive luate împotriva așa-zișilor "dușmani ai poporului" din categoria cărora făcea parte si autorul reclamanților, apreciază că preluarea de către stat nu a fost una legală cu respectarea în totalitate a dispozițiilor Decretului nr. 224/1951.

Nu poate fi reținută teoria preferabilității titlului intimatei-pârâte din apel cât timp aceasta a dobândit proprietatea unui bun asupra căruia statul nu și-a constituit un titlu valabil, reclamanții rămânând singurii proprietari legitimi ai acestui imobil.

Recurenții apreciază, de asemenea, că instanța de apel a analizat, ca si instanța de fond, a nuanțat criteriile de preferabilitate ale acțiunii in revendicare in raport de dispozițiile Legii nr.10/2001 si ale considerentelor deciziei nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție in recursul in interesul legii, considerente care, la rândul lor, sunt nuanțate si in care este analizat in mod detaliat raportul dintre legea internă si Convenția europeană a drepturilor omului.

Tocmai această analiză concretă la speța dedusă judecății nu a fost efectuată de către instanța de apel, aplicându-se astfel alte norme de drept in ciuda obligativității analizării raportului dintre legea internă si Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se poate astfel constata că, instanța de apel procedează doar la analizarea titlului reclamanților, apreciind . acesta nu ar mai fi unul valid, nefăcând sub nicio formă aprecieri cu privire la titlul intimatei-pârâte.

Consideră că și afirmația instanței de apel potrivit căreia motivele de apel invocate sunt străine de argumentele prezentate de instanța de fond în soluționarea cauzei, astfel că nu pot constitui critici de nelegalitate a hotărârii atacate este una netemeinică, refuzând practic să prezinte și argumentele pentru care a înțeles a aprecia motivele de apel invocate ca fiind străine de cauză.

Curtea Europeană amintește că s-a pronunțat deja în numeroase cauze anterioare în sensul că vânzarea de către stat a bunului altuia, terților de bună credință, chiar anterioară confirmării în justiție printr-o hotărâre definitivă a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate.

O astfel de privare combinată cu absența unei indemnizații la valoarea reală a bunurilor contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea S. și alții c. României, 21 iulie 2005, cererea nr. 57.001/00, §§ 39, 43 și 59, Porteanu c. României, nr.4596/03, § 35, 16 februarie 2006).

De asemenea, solicită a se constata contradictorialitatea argumentelor reținute de instanța de apel potrivit cărora nu pot invoca privarea de bunuri (..) in condițiile in care au avut la dispoziție promovarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001. Nicăieri in considerentele deciziei nr. XXXIII/2008 pronunțată in recursul in interesul legii nu se poate reține interdicția formulării unei acțiuni in revendicare si obligativitatea folosirii doar a procedurii Legii nr. 10/2001.

Consideră că această opinie, chiar dacă nu este una expresă, potrivit căreia acțiunea in revendicare întemeiată pe baza dreptului comun ar fi inadmisibilă constituie o încălcare a dreptului de acces liber la justiție, drept garantat de constituție (art. 21), o încălcare a Chartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (art. 47), a CEDO (art. 1 și art. 6).

Chiar după apariția Legii nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001 nu se poate retine faptul că legiuitorul român a prevăzut expres o asemenea inadmisibilitate.

Mai mult decât atât, important de menționat este si faptul că prevederile Legii nr.1/2009 prin care au fost aduse modificări Legii nr.10/2001 nu au aplicabilitate in soluționarea prezentei cauze, in speță fiind vorba de dispozițiile din codul civil, respectiv art. 480 si urm.

Singura prevedere care ar fi putut fi invocată ar fi alineatul ultim al art. 46: persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după .. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate, însă acesta trebuie raportat la dispozitiile art. 20, alin. 1 din Constitutia României unde este prevăzut expres principiul priorității reglementărilor internaționale in situația in care există neconcordanțe intre pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne.

În situația de față o asemenea prevedere, evident mai puțin favorabilă in raport de drepturile fundamentale ale omului, nu poate avea aplicabilitate fiind o veritabilă ingerință si încălcare a dreptului fundamental prevăzut in art.1din Protocolul la Convenție.

De altfel, chiar legea fundamentală consacră in dispozițiile art. 21 accesul liber la justiție ca drept fundamental, prevăzându-se că "nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.

Chiar pe acest aspect există practică a Curții Europene a Drepturilor Omului in speța Faimblat împotriva României hotărâre publicată in data de 13.01.2009 prin care s-a decis că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii in constatarea caracterului ilegal al naționalizării introdusă după . Legii nr._ încalcă art. 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil, raționamentul fiind același ca si in situația unei acțiuni in revendicare respectiv că: negarea accesului la instanță pe calea dreptului comun poate fi acceptata numai in condițiile in care calea specială oferita este una efectiva .

Instanța europeană a apreciat, de asemenea, in mod constant că Fondul "Proprietatea", ca organism colectiv de valori mobiliare, nu funcționează in prezent in mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri.

În drept, recursul a fost întemeiat pe disp. art.304 pct.9, art. 312 C.proc.civ, precum și la cele la care s-a făcut referire.

Prin recursul declarat, recurentele reclamante O. A. și I. A. au solicitat casarea hotărârilor atacate, admiterea apelului, în sensul admiterii capătului de cerere privind revendicare și, pe cale de consecință, obligarea intimatei pârâte să le lase în deplină și liniștită posesie imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.3558/2.05.1997 situat în București, ..157, sector 2.

După prezentarea situației de fapt, recurentele reclamante au susținut că în cazul unei acțiuni în revendicare ca prezenta, având ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada 6.03._89, esențială este compararea titlurilor părților, dându-se preferință celui mai caracterizat. Această regulă fundamentală este comună tuturor acțiunilor în revendicare, întemeiate pe dreptul comun în materie (art.480 Cod civil) și se aplică și în cazul unor acțiuni în revendicare având obiectul special, anterior menționat, acțiuni în revendicare intentate nustatului, prin autoritățile sale abilitate sau diverselor persoane juridice destinatoare, ci intentate chiriașilor-cumpărători.

Aceasta concluzie rezultă pe de o parte, din împrejurarea reglementării, prin dispozițiile art. 22-29 din Legea nr.10/2001, a entităților care trebuie notificate pentru restituirea imobilului preluat sau pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, eventuala etapă judiciară (prin contestarea dispoziției/deciziei emise) purtându-se în contradictoriu cu aceste persoane juridice, potrivit art. 26 din Legea nr.10/2001 și, pe de altă parte, rezultă din împrejurarea că dispozițiile art.46 și 47 din Legea nr.10/2001 modificată și republicată, privesc acele acțiuni purtate în contradictoriu cu aceleași entități amintite anterior, acest lucru rezultând din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale cu ansamblul Legii nr. 10/2001. Astfel, atunci când legiuitorul a dorit ca acțiunile în justiție întemeiate pe aceasta lege, sa se îndrepte împotriva altor persoane decât aceste entități, a prevăzut expres această posibilitate (de exemplu art.48 alin. 2 din legea, modificată).

În consecință, în situația înstrăinării de către stat a imobilelor, unor persoane fizice - chiriașii-cumpărători, este admisibilă acțiunea în revendicare de drept comun, această acțiune în revendicare intentată de proprietari, împotriva chiriașilor-cumpărători fiind o acțiune în revendicare de drept comun, fără a fi circumstanțiată în vreun mod special de Legea nr. 10/2001, concluzie care rezultă din principiul prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului cu ansamblul regulilor sale jurisprudențiale, în caz de conflict cu Legea nr.10/2001, conform Deciziei nr.33/2008 date în interesul legii.

Nuar putea fi invocata nici metoda de interpretare sistematică a acestui text de lege specială, întrucât chiar dacă am accepta un astfel de rezultat, rezultatul interpretării ar fi contrar principiilor generale de drept. De altfel, spiritul reglementarii de ansamblu al Legii nr. 10/2001 vizează repararea prejudiciului cauzat proprietarilor expoliati de stat în perioada comunistă.

De altfel, prevalența criteriilor de drept comun, de apreciere a preferabilității titlurilor, în cadrul acțiunii în revendicare intentată de proprietari împotriva cumpărătorilor imobilelor naționalizate în perioada de referință, este un element caracteristic al interpretării statului român, în litigiile soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Or, interpretarea autorităților interne (inclusiv cele judecătorești) nupoate fi divergentă celei pe care însuși statul român o recunoaște în materie (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 1 decembrie 2005, definitiva la 1.03.2006, în cauza P. împotriva României, publicata în Monitorul Oficial nr.514/14.06.2006, paragrafele 56-59).

În consecință, se apreciază că în cazul unei acțiuni în revendicare, cum este speța prezentă, operează regulile generale privind compararea titlurilor, nefiindaplicabilă nici prevederea art. 18 lit. d din Legea nr.10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 sau art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/19.07.2005, potrivit căruia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale.

De altfel, Decizia în interesul legii nr.33/2008 impune cu caracter de principiu, prevalența Convenției Europene a Drepturilor Omului, în cazul constatării unor neconcordanțe între ea și Legea nr.10/2001, prevalența care poate fi acordată și unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Concluzionând, este evident ca titlul reclamantelor este mai bine caracterizat. Această concluzie se impune întrucât titlul reclamantelor nu a fost anulat sau constatat nul, prin vreo hotărâre Judecătorească, nefiind formulată nici o cerere de chemare în judecată în acest sens sau măcar o cerere reconvențională în prezenta cauză, de către pârâții-intimați, iar dreptul autorilor reclamantelor este preferabil net față de cel al autorului pârâtei, statul care a preluat imobilul fără titlu valabil.

În opinia recurentelor, elementul precumpănitor în stabilirea preferabilității unuia dintre cele două titluri, este faptul că titlul pârâților-intimați nu provine de la adevăratul proprietar, ci de la un neproprietar (statul) care a preluat abuziv imobilul în baza Decretului nr. 224/1951.

In cauză, nu poate fi invocat principiul ocrotirii bunei-credințe a dobânditorului cu titlu oneros al unui imobil, potrivit teoriei aparenței în drept, întrucât pârâții-intimați au cumpărat în condițiile Legii nr.112/1995, lege care privea imobilele preluate de stat în perioada comunistă.

Într-o astfel de situație, Decizia în interesul legii nr. 33/2008 impune o comparare a celor titluri exhibate de părți, argumentele fiind evident similare, atât pentru cumpărător, cât și pentru proprietarul expoliat, permițând o comparare a celor două bunuri.

De asemenea, principiul securității circuitului civil, la care face astfel referire și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia sa, protejează deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe cumpărător.

Înalta Curte leagă însă acest principiu de necesitatea ca cumpărătorul să nusuporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauza, acest risc a fost eliminat prin adoptarea Legii nr1/2009, care îi dă dreptul prin art. 50, la posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

Intimata pârâtă C. N. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, a arătat că niciuna dintre criticile aduse de recurenți nu poate fi reținuta, soluția instanței de apel, de a menține hotărârea de la fond, fiind data cu corecta aplicare a legii.

Instanța fondului a analizat cererea reclamanților din perspectiva art. 480 C.Civ., dar si in considerarea legii 10/2001 si a Normelor Europene privind Protecția Dreptului de Proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, soluție confirmata si de către instanța de apel.

Așa cum intimata a arătat si in intampinarile depuse la dosarul cauzei, instanța fondului a apreciat, in mod corect, ca intimata-parata-reclamanta, in temeiul contractului de vânzare-cumpărare, încheiat in baza legii 112/1995 cu Statul, a dobândit un "bun" care trebuie sa se bucure de protecția legii, inclusiv a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate.

Soluția data de instanța fondului si confirmata in apel este in deplina concordant cu jurisprudența CEDO, de care România este obligată sa tina seama.

Astfel, potrivit principiilor stabilite in jurisprudența CEDO, diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproporționate.

Hotărârea recurată este legala si din perspectiva Deciziei 33/09.06.2008 a ICO, precum si a Legii 1/2009, de modificare a Legii 10/2001, a caror esenta este aceea ca vointa legiuitorului este de a menține situația juridica, creata in mod valabil prin aplicarea Legii 112/1995 si de a repara, exclusiv prin echivalent, prejudiciul cauzat prin preluarea abuziva a imobilului.

De asemenea, cele doua instanțe au dat eficienta prevederilor Legii 10/2001, potrivit cărora este obligatorie luarea unor masuri prin echivalent, in beneficiul persoanei indreptatite, in cazul in care imobilul a fost instrainat cu respectarea dispozițiilor legale, instituirea acestei norme juridice fiind necesara din perspectiva asigurării stabilității circuitului civil si a securitatii raporturilor juridice.

Hotărârea recurată este temeinica si legala si din perspectiva jurisprudenței recente a CEDO, unde se observa o schimbare, in ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun", fiind invocată de intimată cauza A. s.a. contra României, (hotărâre din 12 oct.2010, publicata in MO nr.778/22 nov. 2010) unde se arata expres ca "un bun actual exista in patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar daca s-a pronunțat, in prealabil, o hotărâre definitiva si executorie, prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a si dispus expres in sensul restituirii bunului." Având in vedere ca recurentele-reclamante nu dețin un "bun actual", ele nu pot primi mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea speciala.

Nu s-au depus înscrisuri noi în recurs.

Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare – considerente prin care se va răspunde susținerilor comune formulate prin ambele recursuri referitoare la incidența în speță a motivului de modificare prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ.

Reclamanții au învestit prima instanță cu o acțiune de drept comun, temeiul juridic acesteia fiind prevederile art. 480-481 C.civ. .

Având în vedere acest cadru procesual, Curtea constată că în mod corect prima instanță și instanța de apel au reținut că prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite (decizie obligatorie pentru instanțe, în considerarea fostului art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, în privința modului de interpretare a normelor legale incidente) s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Este adevărat că prin aceeași decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală.

Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În conformitate cu considerentele aceleiași decizii nr. XXXIII/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, instanțele urmează a avea în vedere, „în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice” – Curtea reținând deci că criteriul de analiză al acțiunii în revendicare promovate în speță nu mai poate fi o simplă comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 Cod civil, având în vedere incidența legii speciale de reparație.

Prin urmare, contrar susținerilor recurenților, se remarcă faptul că prin decizia sus-menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr.10/2001.

Curtea constată deci că era necesar a se analiza în prealabil de către instanță în ce măsură reclamanții puteau invoca împrejurarea că dețin un bun actual în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.

Principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene este acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

De altfel, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Prin urmare, Curtea reține că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamanților nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Referitor la susținerile recurenților privind neconvenționalitatea Legii nr. 10/2001 instanța de recurs va avea în vedere și că în cauza P. contra României, Curtea Europeană a atras atenția și asupra art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, stabilind că „nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului”.

Astfel, recunoașterea vechiului drept asupra imobilului în litigiu s-a realizat ca atare doar pe plan legislativ după ratificarea României a Primului Protocol Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, situație în care Curtea constată că reclamanții s-ar fi putut prevala de această recunoaștere, dar numai dacă ar dovedi în cauza de față că întrunesc toate condițiile legii speciale amintite – un act normativ de aplicare generală – pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.

Fără îndoială că această situație juridică nu se poate însă proba decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, actul normativ aplicabil în materia acestor imobile preluate abuziv, prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire, dispunând restituirea, ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire a imobilului solicitat.

Acest aspect era reglementat expres și de art. 2 alin.2 din Legea nr.10/2001, anterior abrogării acestei prevederi prin Legea nr. 1/2009, text legal conform căruia „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.”

De altfel, așa cum se prevede expres de art. 480 C.civ. invocat de reclamanți ca temei al acțiunii lor, dreptul de proprietate este un drept exclusiv și absolut, care trebuie exercitat „în limitele determinate de lege”. In acest sens, și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 373 din 4.05.2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 alin.2 teza finală si ale art. 45 alin.1, 2 și 5 din Legea nr. 10/2001 – decizie obligatorie pentru viitor, potrivit art. 147 alin.4, fraza a II-a din Constituția României – a statuat că „dispunând că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limite rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securității circuitului juridic, în deplină conformitate cu dispozițiile art. 44 alin.1 teza a doua din Legea fundamentală”.

Curtea reține că nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanții nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea apartamentelor în patrimoniul reclamanților, neexistând, de asemenea, nicio dispoziție administrativă de restituire emisă în baza legilor speciale de reparație.

Instanțele au constatat în cauză în acest context că reclamanții au formulat o notificare la data de 2.07.2001 invocând dreptul lor la acordarea măsurilor reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001, respectiv, în principal, restituirea în natură a imobilului în litigiu, iar în subsidiar, acordarea de despăgubiri.

Recurenții nu dețin însă un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO.

Și din perspectiva jurisprudenței recente a C.E.D.O., se constată că, pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său.

Cu referire la acest aspect, se apreciază ca relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza M.A. și alții contra României din 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reținut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (par.134-140).

În același timp, Curtea reține că intimata-pârâtă este deținătoarea unui titlu asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. NO3558/02.05.1997, în legătură cu care prima instanță a constatat, în aplicarea art. 45 din Legea nr.10/2001 (republicată) și a art. 7 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, că nu mai poate fi pusă în discuție valabilitatea acestuia prin intermediul cererii de declarare a nulității ca urmare a intervenirii perimării cererii - potrivit sentinței civile nr. 8502/13.11.2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosar nr._, irevocabilă.

Asupra acestui aspect, este justă aprecierea instanței de fond, menținută de tribunal, că omisiunea părții reclamante de a continua demersul procesual anterior privind acțiunea în nulitatea absolută a titlului invocat de partea pârâtă, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat, acțiune cu privire la care a intervenit perimarea, are ca efect consolidarea validității acestuia.

Curtea reține deci că, în temeiul respectivului contract de vânzare-cumpărare, intimata-pârâtă cumpărătoare, care se află în prezent și în posesia apartamentului are – spre deosebire de recurenți – un bun, în sensul jurisprudenței CEDO prezentată mai sus.

Prin urmare, trebuie arătat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate și în cazul pârâților cumpărători de bună credință ai imobilului revendicat și, prin urmare, aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Deși, așa cum a reținut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada eficienței funcționării mecanismului de acordare de despăgubiri, ceea ce este relevant este că o lege specială cu caracter reparatoriu, la care reclamanții au și apelat, prevede în acest scop proceduri stricte și creează fondul necesar din care persoanele îndreptățite ar trebui îndestulate.

Astfel, stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat de plată a despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și introducerea unei proceduri simplificate și eficiente (cum s-a dispus prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza M.A. și alții contra României din 12.10.2010, par. 232) echivalează în același timp cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, proceduri la care recurenții au apelat, prin notificarea nr. 166/02.07.2001.

De altfel, în ceea ce privește eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pusă în discuție în speță de către toți recurenții, revenind la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie arătat că instanța europeană recunoaște dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților sale economico-sociale-financiare și intereselor sale politice (par. 174 și următoarele din aceeași hotărâre adoptată în cauza M.A. și alții contra României).

In consecință, reținând ca fiind legală și temeinică respingerea cererii în revendicare imobiliară pentru considerentele expuse, Curtea, în baza art. 312 alin.1 C.proc..civ., va respinge recursurile formulate ca fiind nefondate.

Văzând și dispozițiile art. 274 comb. cu art. 316 și 298 C.proc.civ., în raport de culpa procesuală reținută în sarcina recurenților, vor fi obligați acestia, la plata cheltuielilor de judecată către intimată, reprezentând onorariul avocațial achitat în recurs conform chitanței doveditoare depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenții reclamanți O. E., A. M., O. M., O. G. G., O. E. F. și O. G. S. și de către recurenții reclamanți O. A. și I. A., împotriva deciziei civile nr. 458 A din 27.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă COȚOCU N..

Obligă recurenții la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1000 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 8 noiembrie 2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M.-A. I. D. M. I.

N.-G.

GREFIER,

M. C.

Red.M.A.N.G

Technored.M./B.I.

2 ex./14.01.2013

----------------------------------------------

T.B.-Secția a V-a – E.D.

- M.S.

Jud.Sector 2 – B.C.

← Uzucapiune. Decizia nr. 138/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Partide politice. Decizia nr. 854/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1954/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1954/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI