Revendicare imobiliară. Decizia nr. 356/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Procedura de citare este legal îndeplinită .

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:

Curtea constată un viciu formal în sensul că . în citativ în calitate de intimată pârâtă, deși are calitatea de apelantă, partea având această calitate în considerarea apelului declarat în precedentul ciclu procesual, astfel încât va dispune rectificarea citativului în mod corespunzător.

Apelanta – pârâtă, . apărător, având cuvântul, solicită instanței să ia act că societatea pe care o reprezintă este o societate cu răspundere limitate, existând dovezi în acest sens în dosar; inclusiv prin hotărârea judecătorească pronunțată de instanța fondului s-a reținut acest aspect.

Curtea și față de acest aspect va lua act de precizarea formulată oral de reprezentantul apelantei ..

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra în dezbaterea apelurilor.

Apelanta O. A., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea în partea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii precizate și respingerea apelului pârâtei ., ca neîntemeiat, în considerarea următoarelor argumente:

Arată că, prin decizia anterioară a Curții de Apel București, a fost respinsă excepția autorității de lucru și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, aspecte ce nu au fost criticate în recurs, întrucât doar reclamanții au înțeles să critice soluția referitoare la calitatea procesuală activă.

Față de primul motiv de apel, acesta vizează soluția referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a M. București, în sensul că această parte are calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere prezenta acțiune în revendicare, pricina fiind pe rolul instanțelor de judecată din anul 2008. În cadrul acțiunii în revendicare a invocat și faptul că imobilul în litigiu situat în București, .- 42, sector 3, a fost preluat de stat fără titlu (capătul 2 al acțiunii – constatarea dreptului de proprietate al reclamantei), motiv pentru care a apreciat că și M. București trebuie să stea în această calitate, în calitate de reprezentant al statului.

Critica principală se referă la modul de soluționare pe fond a acțiunii în revendicare. Instanța de fond a reținut, în mod corect, că a fost făcută dovada dreptului de proprietate și preluarea imobilului în mod abuziv de către stat.

Astfel, din probele administrate rezultă că: terenul a fost preluat de stat în 1950, nu a fost vorba de o naționalizare, întrucât, pe de o parte, Decretul nr. 92/1950 se referea la construcție și nu la terenuri; în listele anexă ale decretului figurează cu totul altă persoană, numita N. D.; or, din documente s-a reținut că aceasta nu are nici o calitate; proprietar la momentul 1950 era F. G. (moștenitoare și a Teodorei N., decedată în anul 1933), și astfel preluarea a fost abuzivă întrucât s-a realizat de la o persoană care nu avea calitate de proprietar.

S-au mai făcut referiri de către partea adversă la un decret din anul 1986, însă aceasta reprezintă o simplă apărare; niciodată nu a fost depus decretul respectiv la dosar și, pe de altă parte, apărările sunt contradictorii în sensul că imobilul a fost preluat abuziv în anul 1950, sau în anul 1986. În temeiul dispozițiilor art.6 alin.3 din Legea nr.213/2005 valabilitatea titlului de proprietate al statului se apreciază de către instanța de judecată.

A arătat și faptul că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, sens în care a invocat dispozițiile 563 alin. 3 Noul Cod de procedură civilă.

În condițiile în care instanța a reținut caracterul abuziv al preluării terenului de către stat, consecința era admiterea acțiunii în revendicare.

La momentul la care instanța de fond a comparat titlurile de proprietate, certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost reținut ca fiind mai bine caracterizat. Consideră că această concluzie este eronată, întrucât certificatul de atestare nu este un titlu de proprietate, nu are caracter constitutiv, ci doar caracter declarativ (art.1 din HG nr.834 potrivit căruia terenurile din patrimoniul societăților comerciale formează obiectul acestor certificate de atestare). Dispozițiile Legii nr.15/1990, în baza cărora a fost adoptată HG nr.834 nu sunt prin ele însele titlu de proprietate, și era necesar ca, în baza unui titlu valabil, imobilul să fi intrat în patrimoniul societății. Or, în condițiile în care există preluare abuzivă, statul nu putea transfera terenul în mod valabil în patrimoniul societății comerciale. Invocă și dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr.112/1995, care se referă la dispozițiile art. 1 din HG nr.834.

Față de cel de-al treilea motiv, acesta vizează situația construcțiilor; arată că pe anumite părți ale terenului revendicat există o . construcții, ceea ce nu constituie un impediment pentru constatarea dreptului de proprietate; parte sunt construcții provizorii, făcând referire la raportul de expertiză întocmit în cauză; pe teren există o singură construcție definitivă, edificată în mod nelegal pentru că autorizația de construire a fost emisă în anul 2006, moment la care părțile efectuau demersuri în vederea recuperări terenului, și existau litigii pe rolul instanțelor de judecată.

În anteriorul ciclu procesual s-a constatat că acțiunea în revendicare este admisibilă, având în vedere că nu era aplicabilă procedura instituită de Legea nr.10/2001; în ciclul procesual anterior a depus dovezi din care rezultă formularea notificării către . pentru o suprafață de 6.000 mp.; la rândul său, . a răspuns Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în sensul că nu este aplicabilă procedura Legii nr.10/2001, întrucât este vorba de o societate privatizată; niciodată reclamanta nu a primit vreo decizie emisă în procedura Legii nr.10/2001. Instanța a stabilit că acțiunea în revendicare este admisibilă, însă face aprecieri în sensul că reclamanta nu ar deține un bun actual.

Față de chestiunea bunului actual, susține că atât timp cât este vorba de o preluare abuzivă, dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul reclamantei și, prin urmare, este vorba de un bun aflat în patrimoniul reclamantei.

Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Apelanta pârâtă, ., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea apelului propriu astfel cum a fost formulat, în sensul admiterii excepțiilor invocate prin cererea principală, respingerea apelului declarat de reclamantă, ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate, față de următoarele considerente:

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a M. București, apreciază că soluția este întemeiată, motivat de faptul că, reclamanta a formulat o acțiune în revendicare prin care a invocat ca și apărare de fond preluarea imobilului în mod abuziv de către stat. Nu există identitate între titularul în raportul juridic dedus judecății față de acest pârât întrucât nu este posesorul și nici proprietarul bunului.

Față de motivul de apel vizând modalitatea de preluare a imobilului și aplicarea Legii nr.10/2001 în cauză, apreciază că instanța a făcut o corectă aplicare a textelor legale, reținând că imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr.92/1950, față de documentele depuse la dosarul cauzei (se referă la adresa comunicată de Primăria Municipiului București privind situația juridică a terenului). Faptul că în anexă figurează bunul ca fiind preluat de la o altă persoană, N. D., nu are nici o relevanță, având în vedere că în practică în mai multe situații s-a constatat că imobilele au fost preluate de la titularii drepturilor de folosință de la acel moment.

Invocă dispozițiile art. 2 alin.1 din Legea nr.10/2001, în sensul că prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobile preluate în temeiul Decretului nr.92/1950.

Prin urmare, soluția instanței de fond este corectă privind naționalizarea imobilului prin Decretul nr.92/1950 și, pe de altă parte, prezentei cauze îi sunt aplicabile prevederile Legii nr.10/2001. Instanța legal a considerat că, pentru soluționarea acțiunilor în revendicare, instanța trebuie să aplice criteriile de preferabilitate instituite de decizia nr.33/2008 a instanței supreme, de dispozițiile Legii nr.10, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit deciziei nr.33/2008 cu privire la admisibilitatea unei astfel de acțiuni în revendicare, după . Legii nr.10/2001, a consacrat principiul conform căruia reclamanții nu au posibilitatea de a opta între procedura prevăzută de legea specială și acțiunea în revendicare. Totodată, s-a statuat și că nu în toate cazurile se poate respinge de plano acțiunea în revendicare, întrucât reclamantul poate invoca un bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, rezultă că introducerea unei acțiuni în revendicare reprezintă un mod excepțional, pentru a i se asigura dreptul la justiție reclamantului. Solicită, în acest sens, a se observa că reclamanta, deși nu a recunoscut aplicabilitatea prevederilor Legii nr.10/2001, a făcut uz de acestea înaintând notificarea către . deținătoare la acel moment al imobilului), societate ce a respins respectiva notificare prin emiterea unei decizii; decizia nu a fost contestată în termen de 30 zile precum stabilește Legea nr.10/2001.

Solicită instanței a constata că, prin admiterea prezentei acțiuni în revendicare, în condițiile în care apelanta a făcut uz de prevederile Legii nr. 10//2001, și din culpa sa nu a finalizat procedura, s-ar aduce atingere principiului electa una via.

În opinia sa, nu sunt aplicabile în speță prevederile art.29 alin.1 din Legea nr.10/2001, deoarece acest text prevedea preluarea imobilelor cu titlu valabil; or, instanța a reținut că imobilul a fost preluat fără titlu valabil.

Mai solicită a se observa că, . deține un certificat de atestare a dreptului de proprietate, și în mod corect instanța de fond a reținut legalitatea acestuia.

Față de compararea titlurilor, instanța de fond în mod corect a reținut că reclamanta nu deține un bun actual și o speranță legitimă.

Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Apelanta – reclamantă, O. A., prin apărător, având cuvântul cu privire la apelul părții adverse, solicită respingerea apelului declarat de ..

În ceea ce privește chestiunea calității procesual active, aceasta este neîntemeiată în raport de probele administrate în cauză care stabilesc suprafețele deținute de fiecare parte, precum și față de raportul de expertiză întocmit în cauză. Prin precizările depuse au fost clarificate și aspectele legate de adrese; de asemenea și aspectul referitor la uzucapiune apreciază a fi respins neîntemeiat, întrucât nu este vorba de o posesie utilă, ci de o posesie viciată și, pe de altă parte, niciodată nu a fost emisă o decizie în procedura Legii nr.10/2001 și în precedenta etapă procesuală au fost efectuate verificări de Curtea de Apel București și au fost depuse înscrisuri.

Depune concluzii scrise.

Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea apelului declarat de apelanta – reclamantă, ca nefondat.

Arată că, instituția pe care o reprezintă nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere că M. București nu este proprietar, și nici posesor al imobilului în litigiu.

Pe de o parte, M. București nu este reprezentant al statului, ci Ministerul Finanțelor Publice un astfel de reprezentant, și, pe de altă parte, să se aibă în vedere susținerea reclamantei în sensul că a formulat notificare către ., și nu către M. București.

Având în vedere că reclamanta a utilizat procedura specială, consideră că acțiunea pe calea dreptului comun nu este admisibilă, în conformitate cu decizia nr.52/2007 a instanței supreme.

Solicită admiterea apelului declarat de ..

Nu solicită cheltuieli de judecată.

CURTEA

Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ 04.09.2008, reclamanta O. A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. M. S.A., S.C. T. S.A. și M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtelor să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren în suprafață de aproximativ 8.809 m.p. situat în București, .-42, sector 3; să se constate dreptul de proprietate al reclamantei asupra cotei de 2/3 din terenul de 1474 mp. situat în București, .-42, sector 3, identificat prin expertiza extrajudiciară în Anexa nr. 4; să se dispună ieșirea din indiviziune cu privire la terenul în suprafață de 1474 mp., deținut în indiviziune cu pârâtele, cu respectarea principiului împărțelii în natură; să se dispună grănițuirea terenului proprietate exclusivă în suprafață totală de aproximativ 9792 mp. situat în București, .-42, sector 3, stabilind linia de hotar a proprietății reclamantei; să fie obligate pârâtele să ridice construcțiile provizorii amplasate pe terenul proprietatea sa situat în București, . ipoteza în care pârâtele nu se vor conforma acestei obligații în termen de 3 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, să fie autorizată reclamanta să ridice aceste construcții pe cheltuiala pârâtelor.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esență că:

Imobilul menționat este alcătuit din mai multe parcele de teren, dobândite de-a lungul timpului de autorii reclamantei prin mai multe acte juridice.

Prin Actul de răscumpărare a embaticului nr.1083/05.02.1870, F. V. (ulterior F. R. P.) a dobândit prin confuziune dreptul de proprietate asupra imobilului reprezentând „trei locuri cu case în ., Culoarea Albastră, ., Județul I.”.

Așa cum rezultă din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul topo A. M., cele trei locuri de case corespund unui număr de 3 loturi, identificate după cum urmează: a) Lotul 1 - localizat în prezent între ., . Unirii, având o suprafață de 4015 mp, terenul ocupat de proprietăți particulare și care nu formează obiectul prezentei acțiuni în revendicare; b) Lotul 2 - localizat în prezent în .-42, având o suprafață totală de 7781 mp. Din această suprafață, 2260 mp. sunt deja în proprietatea și posesia reclamantei, diferența de 5521 mp. fiind deținută de pârâtele . .) Lotul 3 - localizat în prezent la sud de imobilul din .-42, actual imobilele cu nr. 17A pe . nr. 512 pe Șoseaua M. B., având o suprafață totală de 1978 m.p., deținută de pârâtele . .>

Prin Testamentul instituit de F. R. P., autentificat de Secția de notariat a Tribunalului I. sub nr. 9503/06.07.1899, au fost desemnate ca legatare cele două fiice ale acesteia - D. căsătorită cu I. D., și L. (E.) căsătorită cu I. G. - asupra întregii averi reprezentând: corp de case situate în . și trei locuri pentru zarzavaturi. Aceste imobile sunt identificate în cuprinsul testamentului prin raportare la Actul de răscumpărare a embaticului nr. 1083/ /05.02.1870.

Prin Actul dotal autentificat sub nr._/05.11.1908, E. G. I., zisă și G., a constituit în favoarea fiicei sale, Ș. G. I., o dotă pentru căsătoria cu dl. C. Gr. G., constând în „loc viran pentru zarzavaturi, situat în București .”, pe care îl poseda prin testament de la F. R. P., terenul identificându-se cu Lotul 3 din Actul de răscumpărare a embaticului. Potrivit raportului de expertiză extrajudiciară, suprafața totală de teren menționată în actul dotal este de 1978 m.p., deținută de pârâtele . .>

Prin Contractul de donație autentificat sub nr._/02.11.1933, transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni conform Procesului-verbal nr._/02.11.1933, E. G. a donat în părți egale, celor 3 fiice ale sale, averea pe care o deținea în suprafață totală de 9255 m.p., reprezentând: suprafața de 7781 mp corespunzătoare Lotului 2 din Actul de răscumpărare a embaticului nr. 1083/1870; suprafața de 1474 mp cumpărată de E. G. de la sora ei, D. I. D., prin Contractul de vânzare-cumpărare nr._/1912.

Potrivit certificatului de calitate de moștenitor emis la data de 17.05.2006 de pe urma defunctei T. N. (decedată la data de 10.12.1933) a rămas ca moștenitoare Ș. (F.) G., în calitate de soră, decedată la 27.12.1957, lăsând-o ca moștenitoare pe reclamanta O. A..

Prin Testamentul autentificat sub nr._/11.10.1947, Ș. G. a lăsat nuda proprietate a întregii sale averi reclamantei A. O., născută Mătăluță, iar dreptul de uzufruct soțului G. C..

Soțul Fănicăi G. a decedat la data de 01.10.1949, așa cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr. 199/30.05.1960. Astfel, clauza testamentară privitoare la constituirea dreptului de uzufruct în favoarea soțului testatoarei a devenit caducă, reclamanta fiind singura moștenitoare a Fănicăi G., așa cum rezultă și din Certificatul de moștenitor nr. 22/21.02.1958.

Distinct de terenul ce a făcut obiectul actului de răscumpărare a embaticului, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr._/17.11.1897 transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni conform Procesului-verbal nr. 3147/24.11.1897, F. M. M., C. T. I., T. I., V. T., L. P. I., P. I. - în calitate de vânzători au transmis către D. I. D. în calitate de cumpărător dreptul de proprietate asupra mai multor imobile.

Aceste imobile reprezintă cota de 1/4 din moștenirea rămasă de pe urma defunctului I. D., soțul cumpărătoarei D. I. D., cotă pe care vânzătorii, în calitate de moștenitori ai defunctului, au fost de acord să o transmită soției supraviețuitoare.

Astfel cum s-a evidențiat și în expertiza extrajudiciară întocmită de expertul A. M., loturile 2 și 3, fiind parcele alipite, au o suprafață totală cumulată de 5517 mp și, în prezent, sunt deținute de pârâtele . .>

Reclamanta a mai precizat că, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr._/16.12.1911, transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni conform Procesului-verbal nr._/16.12.1911, D. I. D. a înstrăinat soților G. (G.) C. și F. (Ș.) C. G. (G.) un loc viran situat în București, suburbia Foișorul, suprafața totală a terenului menționată în acest contract fiind de 4043 mp și făcând parte din loturile 2 și 3 descrise anterior.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare nr._/ /23.01.1912, transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni conform Procesului-verbal nr._/26.01.1912, D. I. D. a înstrăinat surorii sale, E. G., două imobile reprezentând teren și construcție situate în suburbia F., ., în suprafață totală de 5365 m.p.

A menționat reclamanta că terenul dobândit de D. I. D. pe cale de succesiune de la mama sa, F. R. P., este distinct de imobilele dobândite de D. I. D. de la moștenitorii soțului său prin actul de vânzare-cumpărare nr._/1897.

S-a arătat că terenul în suprafață totală de 5365 m.p. este compus din lotul I (dobândit prin moștenire de la F. R. P.) în suprafață de 3891 mp. și lotul II (dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/17.11.1897) în suprafață de 1474 m.p.

Totalul suprafeței revendicate de reclamantă este de aproximativ 8.809 mp. proprietate exclusivă, plus cota de 2/3 din terenul de 1474 mp (care corespunde unei suprafețe de aproximativ 983 mp.) .

Reclamanta a susținut că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, printr-o simplă măsură de fapt, contrar prevederilor art. 8 din Constituția din 1948, iar potrivit art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului statului urmează a fi apreciată de instanțele judecătorești în conformitate cu legile în vigoare la data actului respectiv, și cu Constituția și tratatele internaționale la care România era parte.

Proprietarii imobilului au fost deposedați printr-o simplă măsură de fapt, motiv pentru care dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 Cciv.

Pârâta .. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării capetelor de cerere privind revendicarea suprafeței de 8.809 mp teren exclusiv al reclamantei și constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra cotei de 2/3 din terenul de 1.474 mp, arătând că reclamanta nu a făcut dovada în sensul că terenul revendicat ar fi fost naționalizat cu sau fără titlu sau printr-o preluare în fapt, astfel că cererea sa nu vizează retrocedarea - restituirea imobilului de la stat și prin urmare nu se încadrează în dispozițiile art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997.

De asemenea, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește acțiunea în revendicare, arătând că nu stăpânește în fapt și nici nu este proprietara imobilului revendicat de reclamantă - teren situat în .-42, sector 3, aceasta deținând în proprietate terenul în suprafață de 5.628,72 mp, situat în București, .. 510A, Sector 3, conform Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor nr. 0154/27.08.1993 și procesului verbal din 05.08.2002 încheiat între M. S.A. și T. S.A., dreptul său de proprietate fiind intabulat în Cartea Funciară a localității București - Sector 3, folosind anterior terenul încă din anul 1987.

Referitor la faptul că pârâta M. S.R.L. (fostă M. S.A.) deține un just titlu cu privire la imobilul teren situat în București, .. 510A, Sector 3 - Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor nr. 0154/27.08.1993 și procesul verbal din 05.08.2002 încheiat între M. S.A. și T. S.A. și că în baza acestui titlu posedă imobilul de mai mult de 10 ani, pârâta a invocat excepția prescripției achizitive în ceea ce privește acțiunea în revendicare a reclamantei formulată în contradictoriu cu aceasta.

Astfel, pârâta a susținut că sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de scurtă durată, întrucât este posesor de bună-credință al imobilului, s-a scurs un termen între 10 și 20 de ani de la încheierea actului translativ de proprietate din data de 27.08.1993, în cazul de față termenul fiind de 10 ani, fostul proprietar locuind în circumscripția tribunalului în raza căruia este situat imobilul, există un just titlu, iar posesia este utilă și neviciată.

Pentru toate aceste motive, pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamantei.

Aceeași pârâtă a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții, arătând că reclamanta nu face dovada existenței certe a dreptului de proprietate al autorilor săi cu privire la terenul pentru care solicită să se constate cota sa indiviză de coproprietate și revendicarea de la pârâții din prezenta cauză.

Din cuprinsul actului de răscumpărare nu rezultă clar vecinătățile și dimensiunile celor 2 loturi pretinse a fi dobândite de autoarea reclamantei în . nu a depus nicio dovadă în sensul că F. V. a devenit ulterior F. R. P..

Totodată, pârâta a menționat că reclamanta nu a dovedit identitatea între fosta Stradă Grădinile nr. 26 și actuala Stradă Grădinari nr. 40-42. De asemenea, reclamanta nu a dovedit că prin Actul dotal nr._/1908, E. G. I. i-a constituit fiicei sale, Ș. G. I., o dotă constând în bunuri imobile: Loc viran pentru zarzavaturi, situat în București .".

De asemenea, în cuprinsul actului de donație nu se menționează niciun titlu de proprietate al donatoarei pentru bunurile donate. Chiar și în ipoteza în care reclamanta ar avea calitate de legatară universală, în certificatul de moștenitor nr. 22/1958 se arată clar că nu este rudă cu defuncta și prin urmare nu are calitate de moștenitor legal, ci doar de moștenitor testamentar, împrejurare ce nu-i conferă decât dreptul de a culege masa succesorală menționată în respectivul certificat - 786 mp. teren în ..

A mai precizat pârâta că nu s-a probat identitatea între fosta Suburbie F. și actuala Stradă Grădinari nr. 40-42, iar reclamanta nu face dovada că este unica proprietară a imobilului revendicat, că este moștenitoarea defunctei N. T., despre care pretinde că deține cota de 1/3 din terenul de 1.474 mp (care corespunde unei suprafețe de aproximativ 983 m.p.) din terenul revendicat și nici nu face dovada moștenitorilor defunctei B. M., decedată la data de 30.01.1957, despre care pretinde că deține cota de 1/3 din terenul de 1.474 mp. (care corespunde unei suprafețe de aproximativ 983 mp.) din terenul revendicat sau titularul cotei indivize de 1/3 din teren, în contradictoriu cu care solicită ieșirea din indiviziune.

Pârâta a mai susținut că, din informațiile postate pe site-ul Primăriei Municipiului București, Dorobat P. și B. E. au formulat în baza Legii nr. 10/2001 notificarea nr. 1119/02.08.2001 cu privire la imobilul situat în ., iar prin Dispoziția nr. 10.3310/10.09.2004 s-a respins notificarea, deoarece nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitor.

Pârâta a invocat totodată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Cauza R. contra României.

Întrucât nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului, fără a aduce atingere dreptului de proprietate dobândit de către actualii proprietari, cu respectarea dispozițiilor legale, legiuitorul a instituit măsuri reparatorii în echivalent, asigurându-se, astfel, respectarea drepturilor dobândite cu bună-credință.

Pentru considerentele expuse, pârâta a solicitat admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii în raport de acestea. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâta S.C. T. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, menționând că, la data de 26.04.2001, reclamanta O. A. a chemat în judecată pe . obligarea acestei parate sa-i lase în deplina proprietate și liniștita posesie terenul în suprafața de 6000 mp situat în prelungirea proprietății acesteia din ., sector 3, să se dispună obligarea paratei sa demoleze construcțiile (barăci) existente pe teren, în caz contrar, sa fie autorizată reclamanta să demoleze aceste construcții pe cheltuiala pârâtei, cauză ce a format obiectul dosarului civil nr. 5619/2001 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, soluționat irevocabil prin Decizia nr. 474/07.04.2005 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civila.

De asemenea, pârâta a invocat excepția prescripției achizitive, menționând că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului din amplasamentul ..13 sector 3, în suprafața de_ mp. Astfel, ca urmare a divizării . T. SA a preluat terenul menționat, conform Protocolului de predare-primire a terenului din data de 28.01.1994, transcris sub nr. 2244-2245 din data de 14.02.1994 la Notariatul de Stat Sector 3 București, de la . a dobândit terenul în baza Legii nr. 15/1990, conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr. 0154/27.08.1993 eliberat de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului.

În aceste condiții, pârâta a menționat că și în privința sa sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de scurtă durată, având în vedere că face dovada existentei unui just titlu, s-a scurs un termen de 10 ani de la încheierea actului translativ de proprietate, termen care s-a împlinit la data de 28.01.2004, a fost de bună-credință la dobândirea dreptului de proprietate și a exercitat, în tot acest timp, o posesie neîntrerupta, netulburata, publica și sub nume de proprietar, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 C.civ.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, precizând că, în raport de dispozițiile art. 480 și 1169 C.civ., față de înscrisurile depuse de reclamantă în susținerea cererii, aceasta nu face dovada existenței dreptului de proprietate al autorilor săi cu privire la imobilul pentru care solicită să se constate dreptul său de proprietate. Din actele depuse nu pot fi identificate cu suprafețe și vecinătăți loturile presupus a fi deținute de autorii reclamantei, identificarea făcându-se, practic, în baza unui raport de expertiza extrajudiciar la întocmirea căruia pârâta nu a participat.

Pârâta a menționat că a stăpânit neîntrerupt suprafața de teren menționată, iar în desfășurarea obiectului de activitate a ridicat construcții pe acest teren. În aceste condiții, este cert faptul ca restituirea în natura a acestor suprafețe de teren nu mai este posibila, o decizie contrara însemnând o gravă încălcare a dreptului de proprietate al pârâtei, drept recunoscut și ocrotit de legislația în vigoare.

Pârâta a făcut trimitere la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

La data de 26.11.2008, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare în legătură cu adresa imobilului revendicat.

S-a arătat că imobilul teren revendicat prin acțiune, situat la nivelul anilor 1933 în . (în prezent nr. 40-42) deținut de pârâtele . . pe care înțelege să îl revendice de la acestea figurează, în prezent, la următoarele adrese: .. 13, sector 3, București; .. 17, sector 3, București; .. 17A, sector 3, București; . nr. 510A, sector 3, București; .. 512, sector 3, București. Împrejurarea că ulterior preluării abuzive a acestui imobil de către stat imobilul a fost ocupat de pârâte și a primit alte adrese este lipsită de relevanță, raportul de expertiză extrajudiciară stabilind identitatea între terenul proprietatea reclamantei și terenul deținut în prezent de pârâte.

La termenul din data de 03.02.2009, reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare și precizatoare (fila 187), prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă și a S.C. Apolodor ..L.

La același termen de judecată, pârâta .. a depus la dosar întâmpinare la cererea precizatoare a acțiunii principale, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, solicitând, față de identitatea de cauză, obiect și părți cu acțiunile în revendicare formulate în cadrul dosarului nr._/2003 al Judecătoriei Sectorului 3 București, dosarului nr._/3/2005 al Tribunalului București – Secția a III-a Civilă și 2836/2002 al Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, admiterea excepției și respingerea acțiunii în revendicare pentru autoritate de lucru judecat.

Prin încheierea din data de 03.03.2009, tribunalul, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia, a constatat ca fiind tardiv introdusă cererea modificatoare de la termenul de judecată din data de 03.02.2009.

Prin aceeași încheiere, tribunalul a respins excepția netimbrării acțiunii ,și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin încheierea din data de 10.03.2009, tribunalul a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtele .. și ..

La termenul din data de 14.04.2009, reclamanta a depus cerere precizatoare cu privire la valoarea imobilului revendicat.

Prin sentința civilă nr.694/04.04.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2008, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. M. S.A.; a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, și a fost respinsă acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea astfel cum a fost precizată, cu toate capetele de cerere, formulată de reclamanta O. A..

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că:

Prin actul de răscumpărare a embaticului nr. 1083/05.02.1870, F. V. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului descris ca reprezentând „trei locuri cu case în ., Culoarea Albastră, ., Județul I.”.

Prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic judiciar D. Z., cele 3 loturi de teren ce fac obiectul menționatului act de răscumpărare sunt reprezentate de suprafața de 4015 mp (teren ocupat de proprietăți particulare și care nu formează obiectul acțiunii în revendicare), suprafața de 7781 mp și suprafața de 1978 mp.

Prin testamentul autentificat sub nr. 9503/06.07.1899 de Tribunalul I. Secția Notariat, F. R. P. a testat întreaga sa avere în favoarea fiicelor sale, D. și L., imobilul lăsat ca moștenire fiind reprezentat de „un corp de case situate în . și trei locuri pentru zarzavaturi”, dobândite prin actul de răscumpărare a embaticului nr.1083/ /05.02.1870.

Prin Actul dotal autentificat sub nr._/05.11.1908 de Tribunalul I. Secția Notariat, E. G. I. a constituit în favoarea fiicei sale, Ș. G. I., o dotă pentru căsătoria acesteia cu C. Gr. G., printre bunurile constituite dotă aflându-se și imobilul constând în „loc viran pentru zarzavaturi, situat în București .”, având lățimea de 25 stânjeni și lungimea de 26 stânjeni, care îi fusese lăsat prin testament de mama sa, F. R. P., iar aceasta, la rândul ei, îl dobândise prin actul de răscumpărare a embaticului nr. 1083/05.02.1870.

Potrivit raportului de expertiză topografică, suprafața de teren menționată în actul dotal este de 1978 mp.

Prin Contractul de donație autentificat sub nr._/02.11.1933 de Tribunalul I. Secția Notariat, transcris sub nr._/02.11.1933, E. G. a donat averea pe care o deținea (în total 9255 mp teren) celor 3 fiice ale sale, T. N., M. B. și F. G., fiecăreia câte o suprafață totală de teren de 3085 mp.

Prin raportul de expertiză topografică au fost identificate suprafețele de teren ce au făcut obiectul contractului de donație menționat, cu privire la fiecare din cele 3 fiice ale donatoarei, rezultând că T. N., M. B. și F. G. au dobândit, fiecare, o suprafață totală de teren de 3085 mp, din care: 386,67 mp proprietate în indiviziune cu celelalte două surori, 2207 mp teren proprietate exclusivă și 491,33 teren în indiviziune cu celelalte două surori.

De pe urma defunctei T. (T.) N., decedată la data de 10.12.1933, a rămas ca unică moștenitoare G. Ș., în calitate de soră, conform certificatului de calitate de moștenitor nr.66/17.05.2006.

Potrivit certificatului de moștenitor nr.22/21.02.1958, reclamanta are calitatea de legatară universală a defunctei G. Ș., decedată la 27.12.1957, în baza testamentului autentificat sub nr._/1947.

Prin testamentul menționat, Ș. G. a lăsat soțului său, C. G. (zis și G. C.) uzufructul întregii sale averi (mobilă și imobilă, prezentă și viitoare), averea imobilă de la acel moment a testatoarei fiind formată din 1/2 din imobilul situat în București, .. 56, precum și din partea proprietatea sa din imobilul clădire și teren situat în București, ., astfel cum rezultă din actul de donație autentificat sub nr._/1933 de Tribunalul I. Secția Notariat.

Prin același testament, Ș. G. a lăsat reclamantei A. O., născută Mataluță, nuda proprietate a întregii sale averi.

Având în vedere că soțul Fănicăi G. a decedat la data de 01.10.1949, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.199/30.05.1960, anterior datei deschiderii succesiunii testatoarei, clauza testamentară privitoare la constituirea dreptului de uzufruct în favoarea acestuia a devenit caducă.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/17.11.1897 transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni conform Procesului-verbal nr. 3147/24.11.1897, D. I. D. a dobândit dreptul de proprietate asupra mai multor imobile, individualizate prin raportul de expertiză topografică ca reprezentând două parcele alipite cu o suprafață totală de 5517 mp, din care suprafața de 4043 mp a fost vândută de D. I. D. către autoarea reclamantei, F. G. și soțul acesteia, G. C., potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr._/16.12.1911, iar suprafața de 1474 mp a fost vândută E. G. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/26.06.1912.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/26.06.1912 de Tribunalul I. Secția Notariat, D. I. D. a vândut surorii sale, E. G., două imobile reprezentând teren + construcție situate în suburbia F., ., în suprafață totală de 5365 mp.

Terenul în suprafață totală de 5365 m.p. este compus din lotul I (dobândit prin moștenire de la F. R. P.) în suprafață de 3891 m.p. și lotul II (dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/17.11.1897) în suprafață de 1474 mp.

În ceea ce privește titlul de proprietate al pârâtelor, s-a reținut că .. este proprietara terenului în suprafață de 5.628,72 mp, situat în București, ..510A, Sector 3, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr. 0154/27.08.1993.

Totodată, S.C. T. S.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de_ mp situat în București, ..13, sector 3 conform Protocolului de predare-primire din 28.01.1994 încheiat cu .>

Astfel cum reiese atât dinn raportul de expertiză extrajudiciară cât și din raportul de expertiză topografică judiciară întocmit de expertul tehnic judiciar D. Z., există identitate între terenul ce a aparținut autoarei reclamantei, conform actelor de proprietate depuse la dosarul cauzei, și terenul ocupat de pârâtele .. și S.C. T. S.A, suprafața totală de teren ocupată de pârâte fiind de 9792 mp, din care 8.809 mp proprietate exclusivă și 983 mp teren indiviz.

Având în vedere înscrisurile depuse la dosar și concluziile raportului de expertiză topografică, Tribunalul a constatat că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, aceasta făcând dovada că este titularul dreptului dedus judecății, în calitate de unică moștenitoare a autoarei sale, Ș. (F.) G., proprietar al terenului revendicat în prezenta cauză, ca urmare a transmisiunilor succesive menționate anterior.

Potrivit situației juridice comunicate de Primăria Municipiului București, imobilul din . a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 de la N. D., care figurează la poziția 5409 din anexa acestuia.

Însă, față de înscrisurile depuse la dosar, ce atestă dreptul de proprietate exclusivă, respectiv indiviză al autoarei reclamantei asupra imobilului în litigiu, nu prezintă importanță persoana nominalizată în actul de preluare (N. D.), atât timp cât T. N. a fost moștenită de sora acesteia, Ș. (F.) G., autoarea reclamantei, conform certificatului de calitate de moștenitor depus în copie la dosar. Atât timp cât actele de proprietate, cele de stare civilă și certificatele de moștenitor confirmă calitatea autoarei reclamantei de unic moștenitor al defunctei T. N., indicarea în actul de preluare a altei persoane și propunerea de măsuri reparatorii către N. G. și Dulliu E., cu privire la un alt imobil preluat de la autoarea lor prin Decretul nr. 92/1950 (.), nu reprezintă argumente pentru admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

De asemenea, s-a reținut că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. M. S.A. atât timp cât prin raportul de expertiză topografică s-a stabilit că aceasta ocupă o parte din suprafața totală de teren revendicată de reclamantă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primarul General, s-a reținut că reclamanta nu a justificat legitimarea procesuală pasivă a acestui pârât cu privire la niciunul din capetele de cerere ale acțiunii. Astfel, suprafețele de teren revendicate se află în posesia pârâtelor .. și S.C. T. S.A., iar cu privire la constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra cotei de 2/3 din terenul în suprafață de 1474 mp situat în București, .-42, sector 3, M. București nu are calitate procesuală pasivă atât timp cât, potrivit raportului de expertiză topografică, terenul în suprafață de 1474 mp. este format din suprafețele de 648 mp, respectiv 826 mp deținute de S.C. T. S.A., respectiv de ...

Totodată, este întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primarul General și referitor la capetele de cerere accesorii având ca obiect ieșirea din indiviziune și grănițuirea, care nu ar putea fi valorificate decât în contradictoriu cu pârâtele .. și S.C. T. S.A., în calitate de proprietari ai imobilelor cu privire la care se solicită partajul și grănițuirea. De asemenea, numai aceste pârâte au legitimare procesuală pasivă în ceea ce privește solicitarea reclamantei de a fi obligate să ridice construcțiile edificate pe terenul revendicat.

Referitor la capătul de cerere privind revendicarea suprafeței de teren de 8809 mp, situată în București, .-42, sector 3, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul D. Z., s-a constatat că Statul Român a preluat fără titlu valabil imobilul proprietatea autoarei reclamantei, având în vedere că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Potrivit prevederilor art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998, pentru a analiza posibilitatea revendicării unor imobile preluate de stat, instanțele judecătorești trebuie să constate dacă bunurile respective au fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil, precum și dacă fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Prevederile Decretului nr. 92/1950, în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului în litigiu, contraveneau dispozițiilor Constituției din acea perioadă, potrivit cărora proprietatea se bucura de o protecție specială, cetățenii Republici Populare Române fiind egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită prin justiție.

Totodată, prevederile Decretului nr. 92/1950 erau contrare dispozițiilor art. 481 C.civ., precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Pârâta . a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr. 0154/27.08.1993, eliberat de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, înstrăinând o parte din teren către pârâta . protocolului de predare-primire din data de 28.01.1994.

Identitatea dintre terenul menționat în actele de proprietate ale autoarei reclamantei și imobilul dobândit de pârâtele . și . fost confirmată prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, expertul menționând actuala adresă a imobilului ca fiind București, .-42, sector 3.

În ceea ce privește susținerile pârâtelor privind admisibilitatea promovării acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 C.civ., s-a constatat că acestea sunt neîntemeiate întrucât, potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, reclamantei nu îi poate fi restituit în natură imobilul, evidențiat în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate (. și . data intrării în vigoare a Legii nr.10/200, raportat la dispozițiile art.29 din Legea nr.10/2001.

În speță, la nivelul anului 2001, imobilul în litigiu nu era deținut de una din entitățile enumerate de dispozițiile art.21 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001, pentru a fi aplicabile prevederile art.25 în sensul emiterii unei decizii sau după caz dispoziții motivate, prin care unitatea deținătoare să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură formulată de persoanele îndreptățite.

Așadar, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, nici statul și nici vreo autoritate a administrației publice centrale sau locale nu aveau calitatea de acționar majoritar, pentru a se putea dispune restituirea în natură în conformitate cu prevederile art.21 și urm. din Legea nr.10/2001.

În consecință, urmarea de către reclamantă a procedurii speciale instituite de Legea nr.10/2001 nu putea avea drept consecință restituirea imobilului prin decizie sau dispoziție motivată, situație în care, întrucât procedura specială nu constituie o cale efectivă pentru restituirea în natură a imobilului în patrimoniul reclamantei, aceasta are deschisă calea acțiunii în revendicare imobiliară de drept comun.

Pe de altă parte, având în vedere că Legea nr.10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a constatat că imobilul revendicat de reclamantă se încadrează în domeniul de aplicare al acestei legi speciale. Potrivit art.2 alin.1 lit. a din Legea nr.10/2001, sunt imobile preluate în mod abuziv de stat imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.

Pe fondul cauzei, procedând la compararea titlurilor părților, Tribunalul a constatat că atât reclamanta cât și pârâtele . și . prevalează de titluri de proprietate valabile, urmând a se proceda la analiza comparativă a acestora.

În acest sens, Tribunalul a ținut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001 și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

S-a avut în vedere faptul că noțiunea de bun în înțelesul art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la CEDO poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială, inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate.

În materia acțiunii în revendicare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că o persoană are în patrimoniul său unbun actual dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (Cauza M. A. și alții împotriva României).

Tribunalul a constatat însă că reclamantei nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu, de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care aceasta nu se poate prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic.

Noțiunea de bun care se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune ca reclamanta să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială invocată prin acțiunea dedusă judecății; or, în cauza de față, reclamanta nu are nici măcar o asemenea speranță. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în jurisprudența sa că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual, și nici o speranță legitimă.

Constatarea preluării abuzive a imobilului prin considerentele prezentei sentințe nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, însă conferă dreptul reclamantei la despăgubire, în condițiile în care aceasta ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Așadar, dată fiind întrunirea condițiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea abuzivă a bunului, conform art. 2 alin.1 lit. a din Legea nr.10/2001, precum și calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, aceasta ar fi avut posibilitatea de a obține măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafețele de teren evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate, în condițiile art. 29 din Legea nr.10/2001 republicată.

Pe de altă parte, valabilitatea titlului de proprietate al pârâtelor . și . fost consolidată prin expirarea termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în constatarea nulității actului de înstrăinare de către stat, ce a avut loc în cadrul procesului de privatizare, motiv pentru care tribunalul consideră că acestea se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Totodată, s-a reținut faptul că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

În această situație, tribunalul a constatat că se impune respingerea acțiunii în revendicare promovate de reclamantă, având în vedere siguranța raporturilor juridice, existența în patrimoniul pârâtelor a unui bun actual și ținând cont totodată de dispozițiile Legii nr.10/2001, care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute de art. 21 alin. 1 și 2, persoanele îndreptățite având numai dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, care, conform art. 29 alin. 2 și 3, se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea.

Față de argumentele menționate privind netemeinicia acțiunii în revendicare promovate de reclamantă, Tribunalul nu a mai analizat excepția prescripției achizitive, invocată de pârâtele . și . apărare de fond.

Având în vedere considerentele expuse, Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea, formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele . și .>

S-a reținut, de asemenea neîntemeiată solicitarea reclamantei de a se constata dreptul său de proprietate asupra cotei de 2/3 din terenul în suprafață de 1474 mp, ocupat de pârâte, întrucât prin acest capăt de cerere, reclamanta revendică o cotă-parte ideală din bun, iar acțiunea în revendicarea unui imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil este, astfel cum s-a arătat anterior, neîntemeiată, prin raportare la prevederile Legii nr.10/2001 și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În consecință, au fost respinse ca neîntemeiate și capetele de cerere accesorii privind ieșirea din indiviziune a părților asupra terenului în suprafață de 1474 mp, grănițuirea terenurilor părților și obligarea pârâtelor la ridicarea construcțiilor edificate pe terenul revendicat de reclamantă”.

Împotriva sentinței civile nr.694/04.04.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, au formulat apel reclamanta O. A. și pârâta S.C. M. S.A. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin apelul formulat de reclamantă a fost reluată prezentarea (din cererea de chemare în judecată) privind dobândirea de către autorii acesteia, și ulterior de reclamantă, a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, cu precizarea că instanța de fond a greșit când a respins acțiunea ca nefondată, deși s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei F. G..

S-a dovedit și calitatea de moștenitor (testamentar) a reclamantei O. A. de pe urma defunctei Ș. (F.) G. cu certificatul de moștenitor nr.22/1958, iar cu certificatul de calitate de moștenitor din 17.05.2006 a dovedit calitatea de moștenitor a autoarei F. G. de pe urma sorei sale T. N..

A susținut apelanta reclamantă că soluția este nelegală și netemeinică – cu privire la respingerea acțiunii în revendicare - în condițiile în care pârâtele nu dețin un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, iar instanța a reținut caracterul abuziv al preluării la stat.

Decretul nr.92/1950 se referea la construcții, nu la terenuri, dar chiar și în temeiul unor astfel de acte normative, preluarea la stat s-a efectuat în mod abuziv.

În Decretul nr.92/1950, figurează o persoană fără legătură cu terenul – N. D., întrucât în 1950 proprietară era F. G., care o moștenise pe sora sa T. N. decedată în 1933; pe cale de consecință, preluarea terenului în 1950 s-a făcut abuziv.

Susține în continuare reclamanta, că terenul s-a preluat la stat fără titlu, printr-o simplă măsură de fapt, așadar dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul acesteia.

Privitor la decretul invocat de pârâte, din 1987, s-a arătat că acesta nu s-a depus la dosarul cauzei.

Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, dat fiind caracterul perpetuu al acestui drept, acțiunea în revendicare fiind imprescriptibilă, conform art.563 alin.2 din Noul cod civil.

Dispozițiile Legii nr.15/1990 nu constituie prin ele însele titlu de proprietate, în lipsa titlului valabil de proprietate al statului la preluare, astfel cum rezultă și din Decizia nr.112/1995 a C.C.R.

Pârâtele nu puteau dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiunea fundamentată pe viciul posesiei – violența – ce a caracterizat preluarea bunului la stat.

A mai susținut apelanta reclamantă că în mod greșit s-a admis excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a Municipiului București, pentru că, în acțiunea în revendicare, reclamanta a invocat faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, iar capătul 2 de cerere se referea la constatarea dreptului de proprietate al reclamantei de 2/3 din terenul de 1474 mp.

Pentru respingerea acțiunii în revendicare, consideră apelanta că instanța a utilizat o motivare contradictorie reținând că reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun actual, dar că aceasta ar fi avut dreptul la despăgubire în condițiile în care ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001. Revendicarea trebuia admisă întrucât, în condițiile în care statul nu a avut un titlu valabil, el nu putea transmite pârâtelor niciun drept asupra imobilului în litigiu conform principiului „nemo plus juri ad allium transfere potest quam ipse habet”.

Într-adevăr, Legea nr.10/2001 nu este aplicabilă, astfel că revendicarea trebuie admisă potrivit art.480 Cod civil, acesta fiind și sensul deciziei nr.33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în materie.

Referitor la construcțiile existente pe teren, s-a arătat că acestea se impune a fi demolate întrucât cele mai multe au fost edificate fără autorizație, fiind construcții provizorii; pârâtele au edificat cu autorizație din 2007 noile construcții, dovedind rea – credință, prezentul litigiu fiind declanșat în anul 2008.

În consecință, s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii în revendicare astfel cum a fost precizată, cu privire la terenurile menționate mai sus, și omologarea în acest sens a raportului de expertiză topo judiciară efectuat de expertul Z. D. (al doilea raport) și raportul de expertiză construcții.

Prin apelul formulat de pârâta . s-a arătat că în mod greșit a respins instanța de fond excepția privind lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei.

Reclamanta nu a administrat dovezi din care să rezulte preluarea imobilului la stat printr-o simplă măsură de fapt.

Se solicită a se constata că reclamanta nu a învestit instanța cu o cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul revendicat de la cele două societăți comerciale.

Mai mult, . a preluat terenul revendicat prin H.G. nr.1303/1990 privind înființarea unor societăți comerciale pe acțiuni în domeniul construcțiilor și Lista societăților înființate în care M. SA figurează înscrisă la poziția 3, cu unitate – Baza Auto de Întreținere și Service P. Curcanu.

Susține apelanta pârâtă că imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului cu titlu – Decretul nr.92/1950 - astfel cum a dovedit în cauză, de la alte persoane decât autorii reclamantei – de la N. D. - și respectiv expropriat (2.141 mp. și construcții 267,56 mp, în anul 1989 de la O. A..

În anexa la Decretul nr.92/1950, la poziția 5409 figurează proprietar pentru 14 apartamente din București, ., 88, ., numita N. D., care este o altă moștenitoare a autorilor menționați de recurentă și care a și formulat notificări în temeiul Legii nr.10/2001.

Astfel cum a arătat și arborele genealogic depus la dosar, N. D. a fost soția lui N. I. – fiul lui T. N. și A. N., decedat în 1950, T. N. a decedat în 1933.

Situația juridică prezentată de Primăria Municipiului București arată că proprietar este N. D., cu privire la imobilul din ..

Mai arată apelanta pârâtă că nu s-a dovedit că la data naționalizării terenului revendicat, autorii reclamantei mai erau proprietarii terenului. Istoricul transmiterii unei părți din terenul revendicat se oprește la nivelul anului 1933, la contractul de donație autentificat sub nr._/02.11.1933, care menționează că ultime proprietare pe T. N., M. B. și F. G..

În anul 1958, doar în patrimoniul numitei G. Ș. (F. G.) se mai regăsea un teren situat în Grăfinari nr.40, iar acest teren nu face obiectul litigiului pendinte – acesta aflându-se în proprietatea și posesia reclamantei.

Cu privire la istoricul transmiterii unei părți din terenul revendicat – loturile 2 și 3 conform contractului de vânzare autentificat sub nr._/17.11.1897, acesta se oprește la la contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr._/16.12.1911 (proprietari soții G. C. și F. G.G.) și la contractul de vânzare - cumpărare nr._/23.01.1912 în care se menționează ca ultimă proprietară E. G..

E. G. a donat celor trei fiice – T. N., M. B. și F. G. - averea sa, fără a se menționa vreun titlu de proprietate al donatoarei pentru bunurile donate.

Apelanta pârâtă susține încetarea oricărui drept de proprietate al foștilor proprietari prin naționalizare, nefiind atacat titlul statului de către reclamantă și așadar, nedovedirea transmiterii dreptului de proprietate la autorii invocați către reclamantă.

Situația juridică prezintă naționalizarea bunului revendicat de la N. D., statul apoi a transmis mai departe dreptul de proprietate unor persoane juridice, astfel cum a dovedit apelanta – pârâtă în înscrisurile administrate în cauză, . fiind proprietara terenului revendicat conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr.9154/27.07.1993 emis de Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului (fila 291 dosar).

Dacă s-ar dovedi că terenul revendicat a fost naționalizat de la autorii săi, în opinia apelantei pârâte reclamanta nu face dovada că dreptul de proprietate al autorilor săi s-a transmis la aceasta.

În baza art.480 Cod civil, dovada dreptului de proprietate se face cu actul de proprietate originar al autorilor părții și cu certificatul de moștenitor eliberat de notarul public conform Legii nr.36/1995.

Exclusiv în baza art.4 alin.3 din Legea nr.10/2001, notificatorii sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul acestei legi, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii pentru aceste bunuri; or reclamanta nu este moștenitoare legală, ci testamentară, nefiind rudă de maxim gradul IV cu niciunul dintre autorii săi.

Mai susține apelanta pârâtă inexistența în patrimoniul reclamantei a vreunui drept cu privire la terenul revendicat, ca urmare a cesionării dreptului litigios, către terțul S. A., conform contractului autentificat sub nr.1335/25.06.2001 și actului adițional autentificat sub nr.4713/14.11.2005, existând și autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr.2032/A/05.12.2006 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, reclamanta neputând să mai pretindă niciun drept asupra imobilului revendicat în 2008 în litigiul pendinte.

Consideră pârâta apelantă că nu există o unei identitate certă între terenul din actele de proprietate invocate de reclamantă și situația de fapt și actele de proprietate ale pârâților posesori.

Expertul judiciar Z. D., a concluzionat, în sensul că această identificare pe acest amplasament este aleatorie fără o precizie acceptabilă, actele fiind vechi de peste 100 de ani, în lipsa schițelor aferente actelor invocate vechi. Așadar, nu s-a putut stabili nici suprapunerea în prezent a terenului revendicat din acte cu cel aflat în proprietatea apelantei – pârâte.

A mai criticat apelanta sentința primei instanțe în sensul că în mod greșit a fost respinsă și excepția autorității de lucru judecat, dată de hotărârile pronunțate în dosarele nr._ al Judecătoriei sectorului 3 București, nr._/3/2005 al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă – în care acțiunile în revendicare s-au formulat împotriva . și nr.2836/2002 al Tribunalului București - Secția a V-a Civilă – unde acțiunea în revendicare a fost formulată împotriva pârâtei T. SRL – fiind incidente prevederile art.1201 Cod civil, fiind identitate de părți, obiect și cauză, în mod greșit reținând instanța de fond că nu este aplicabil textul susmenționat, dat fiind că judecata pe fond s-a oprit ca urmare a unei excepții procesuale.

Or, instanțele susmenționate au constatat tocmai faptul că reclamanta nu a făcut dovada calității sale de proprietar al autorilor săi.

O altă critică susținută prin același apel este în sensul că în mod nelegal a fost respinsă excepția prescripției achizitive invocată de . și T. SA

La data de 05.04.2013, apelanta – reclamantă O. A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat ca apelul pârâtei . să fie respins ca lipsit de interes ori, respectiv, ca nefondat.

Lipsa de interes derivă din faptul că prin respingerea acțiunii, pârâta a câștigat procesul, astfel că nu justifică un interes în declararea apelului.

Criticile vizând lipsa de calitate procesuală activă nu sunt fondate, întrucât s-a dovedit dreptul de proprietate prin Actul de răscumpărare a embaticului nr. 1083/05.02.1870 și actele juridice de transmitere a acestui drept prin acte de donație, de vânzare - cumpărare și certificate de moștenitor astfel cum le-a prezentat pe larg în cauză, în motivele de apel și întâmpinare.

La data de 04.03.2013 intimata – pârâtă . formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului reclamantei ca nefundat, și menținerea ca nelegală și temeinică a sentinței apelate, întrucât terenul în litigiu a fost naționalizat conform Decretului nr.92/1950 de la proprietara N. D. de către stat, el fiind apoi proprietatea . în baza Decretului Consiliului de Stat nr.258/27.10.1987, iar ca urmare a divizării, . a preluat suprafața de teren de_ mp. situat în București, ..13, sector 3, conform Protocolului de predare – primire a terenului din data de 28.01.1994, transcris sub nr.2244-2245/14.02.1994 la Notariatul de Stat al Sectorului 3 București, de la ..

Prin decizia civilă nr.236 A/14.10.2013, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins, ca nefondată, excepția invocată de apelanta – reclamantă privind lipsa de interes în formularea apelului de către pârâta ..; a respins, nefondat, apelul formulat de apelanta – reclamantă O. A.; a admis apelul declarat de apelanta – pârâtă .., în sensul că a schimbat în parte sentința apelată și, pe fond a respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare formulată de reclamanta O. A. pentru lipsă de calitate procesuală activă; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a luat act de faptul că nu se solicită cheltuieli de judecată de către apelanta – pârâtă .. și intimata – pârâtă S.C. T. S.A.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:

Excepția invocată privind lipsa de interes în formularea apelului de către .. nu poate fi primită, în condițiile în care M. S.R.L. este pârâta chemată în judecată în acțiunea în revendicarea terenului în litigiu, alături de S.C. T. S.A., iar cererile sale, respectiv excepțiile invocate i-au fost respinse la fond, în aprecierea sa, în mod neîntemeiat.

Este cert că apelanta – pârâtă justifică un interes ocrotit de lege privind dreptul său de proprietate invocat conform înscrisurilor administrate, dar și pe prescripția achizitivă, direct și actual, inclusiv de supunere spre analiză a excepțiilor privind lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei și autoritatea de lucru judecat, în condițiile în care reclamanta, la rândul său, a formulat apel împotriva soluției de respingere a acțiunii în revendicare la fond.

Privitor la apelurile formulate, Curtea s-a reținut că:

Între criticile formulate în apelul pârâtei, au fost analizate excepțiile privind autoritatea de lucru judecat și respectiv lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei O. A. în formularea prezentei acțiuni în revendicare.

În analizarea acțiunii în revendicare întemeiată pe art.480 Cod civil nu se poate face abstracție de prevederile corespunzătoare ale Legii nr.10/2001, care oferă soluții inclusiv pentru situația unităților privatizate integral, potrivit art.21 respectiv art.29 din Legea nr.10/2001.

În plus, sunt incidente speței și prevederile art.22 din Legea nr.10/2001 care impun condiția prealabilă a formulării notificării în termenul legal.

Reclamanta a îndeplinit în termenul legal această condiție prealabilă din legea specială nr.10/2001 – aspect care justifică – respingerea excepției de inadmisibilitate de către prima instanță.

Prezentele considerente au înlocuit, și respectiv au complinit motivarea instanței de fond cu privire la respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare de față, având drept scop restituirea imobilului.

Privitor la critica vizând respingerea greșită a excepției autorității de lucru judecat în raport de hotărârile judecătorești invocate de către apelanta – pârâtă .., Curtea a constatat că ea nu poate fi primită, nefiind îndeplinită tripla identitate impusă de art.1201 coroborat cu art.1202 Cod civil, în condițiile în care dosarele invocate s-au finalizat cu soluții pe excepție, și nu pe fondul cauzei.

Critica privind respingerea greșită a excepției lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei, Curtea a constatat-o întemeiată, potrivit considerentelor ce urmează:

Acțiunea în revendicare are drept scop readucerea în patrimoniul proprietarului a imobilului aflat în posesia fără drept a pârâtului – deținător, așadar o astfel de acțiune aparține titularului dreptului de proprietate actual asupra bunului revendicat, dovedit cu titlul de proprietate și, respectiv, cu certificate de moștenitor, după caz, spre a le opune pârâților – deținători ai acelui bun.

Astfel de dovezi pertinente și concludente privind dreptul de proprietate actual asupra imobilului în litigiu, recunoscut așadar printr-o hotărâre judecătorească, respectiv printr-o decizie administrativă a entităților abilitate în a soluționa notificarea cu privire la bun, nu s-au produs în litigiul pendinte.

Dimpotrivă, reclamanta vizează o analiză a unor titluri anterioare, începând cu anul 1870, în baza unui act de răscumpărare a unui teren – fără schiță și date clare de identificare și amplasament – deținut cu titlu de embatic, a unor acte ulterioare de transmisiune prin acte între vii și testamente, ce se opresc la nivelul anilor 1912, cu solicitarea apoi ca instanța să verifice transmisiunile cu titlu de moștenire, avându-se în vedere acte de deces și de stare civilă de la dosar, precum și certificate de moștenitor.

Mai mult, Curtea a constatat din arborele genealogic depus de către reclamantă la dosar că sora autoarei reclamantei F. G., respectiv T. N. (decedată la 10.12.1933), a avut fiu pe N. I. (decedat în anul 1950 ) căsătorit cu N. D., pe numele acesteia din urmă fiind preluat la stat prin naționalizare, inclusiv imobilul din ., potrivit relațiilor Primăriei Municipiului București de la dosar.

S-a constatat că N. I. și soția sa N. D., au fiii în viață pe N. G. și Dulliu E..

Cele de mai sus au fost apreciate ca elemente suficiente care să determine instanța a constatata că certificatul de moștenitor nr.66/2006 susmenționat, a fost emis cu nerespectarea prevederilor legii în materie de moștenire, fără o dezbatere reală a succesiunii și citare a succesibililor potrivit Codului civil, mențiunile cu privire la calitatea și numărul moștenitorilor, respectiv a celor străini de moștenire fiind răsturnate în cauză, neputând fi luate în considerare, în acțiunea patrimonială dedusă judecății.

Aspectele de mai sus sunt confirmate și de notificarea formulată de alte persoane, respectiv B. E. și D. P., pentru imobilul din București, ..

De asemenea, reclamanta nu a opus relațiilor decurgând din anexa la naționalizarea din 1950 a imobilului din ., deținerea din aceeași perioadă a anilor 1949 – 1950, a unui titlu de proprietate cu privire la imobilul revendicat de către autoarea sa F. (Ș.) G., ca de altfel, nici pentru perioada anterioară începând cu ultimele acte de transmisiune prin acte între vii (și testamente), începând cu anul 1912 până în 1950.

Susținerea că dreptul de proprietate nu s-a pierdut, că el este perpetuu, de la 1870 plus actele de transmisiune din 1908 – 1912, și că pe numele unei persoane care nu deține dreptul de proprietate al imobilului s-ar fi aplicat greșit Decretul nr.92/1950, în realitate el fiind preluat printr-o simplă măsură de fapt, este greșită și nu poate fi primită spre a primi legitimare procesuală activă în cauză, apelanta – reclamantă.

Astfel cum s-a reținut în practica judiciară, simpla speranță de a se recunoaște – în speță, pe cale prejudicială, astfel cum sugerează apelanta reclamantă – continuitatea unui vechi drept de proprietate și care de multă vreme este imposibil a-l exercita efectiv reclamanta (respectiv autoarea sa), nu constituie un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nnr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care să conducă la primirea calității de titular al dreptului de proprietate într-o acțiune în revendicarea bunului respectiv, pe care să-l opună astfel pârâților în pricina pendinte.

Pe aceeași excepție, Curtea a mai constatat că prin expertiza topo judiciară efectuată de expertul tehnic Z. D. nici nu s-a putut identifica cu certitudine dacă terenul revendicat se identifică cu terenul deținut de cele două societăți – pârâte chemate în cauză.

S-a mai reținut, din aceeași perspectivă, că nu s-au adus lămuriri în dosar nici cu privire la identitatea E. G. arătată ca fiind E. G. (G.) I., zisă și L. și G. (-scu).

Și nu în ultimul rând, reclamanta și-a vândut dreptul litigios privind revendicarea imobilului în litigiu către cumpărătorul S. A., care a și formulat acțiuni în revendicare a imobilului, în contra celor două societăți pârâte – (respinse).

Dreptul de proprietate asupra bunului este litigios începând cu formularea notificării din 2001 către S.C. T. S.A., și continuă să fie litigios, dovadă fiind litigiul pendinte.

Or, dreptul litigios susmenționat a ieșit din patrimoniul reclamantei O. A. în contra prețului primit, iar soluționarea cauzei pe excepție în dosarul nr.1335/25.06.2001 nu poate determina încetarea contractului de cesiune a dreptului litigios și reîntoarcerea lui la vânzătoare, astfel cum susține apelanta – reclamantă, aceasta fiind practic străină de acest drept la data sesizării instanței în cauză, 04.09.2008.

Criticile din apelul reclamantei, care vizează fondul cauzei nu au fost analizate, față de excepția reținută privind lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei, în cauza dedusă judecății, la data sus-arătată.

Tot astfel și celelalte critici ale apelantei – pârâte .., inclusiv pe aspectul dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă de 10 la 20 ani, respectiv ale ambelor apeluri pe aspectul comparării titlurilor, ale greșitei admiteri a excepției lipsei de calitate procesuală pasivă a Municipiului București prin Primarul General – aceasta, în esență, nefiind fondată, de altfel, în acțiunea în revendicare îndreptată împotriva societăților pârâte deținătoare ale imobilului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta apelantă.

Prin decizia civilă nr. 1303/07.05.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție secția I civilă, a fost admis recursul astfel declarat și s-a dispus casarea deciziei instanței de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor.

Pentru a dispune astfel, instanța de casare a reținut în esență că:

Recurenta-reclamantă a susținut că, prin raportare la soluția de respingere pe fond a acțiunii în revendicare, pârâta . nu justifica interesul de a declara apel, având posibilitatea de a reitera excepțiile procesuale respinse de tribunal, ca apărări, cu prilejul judecării apelului reclamantei.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că nu este fondată critica, având în vedere că, față de soluțiile de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale active și autorității de lucru judecat, aceasta a căzut în pretenții, iar în măsura în care dorește să supună dezbaterii în apel soluțiile date acestor excepții trebuie să declare această cale de atac.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod proc. civilă, Înalta Curte a constatat că dispozitivul deciziei recurate conține o contradicție, în sensul că, schimbând în parte sentința apelată, Curtea de Apel București a respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare, pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei O. A..

S-a reținut că, potrivit minutei întocmite cu prilejul soluționării apelurilor, în speță, soluția de respingere a acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâtele . și ., a fost dată de curtea de apel pentru considerente care țin de lipsa calității procesuale active.

Verificarea calității procesuale active este prioritară în raport cu excepția lipsei calității procesuale pasive și, în măsura în care este în mod legal admisă, face de prisos examinarea criticilor care privesc soluția de respingere a acțiunii pe fond.

Din acest punct de vedere, nu se poate aprecia, că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod proc.civ., însă excepția lipsei calității procesuale active a fost în mod greșit admisă, astfel că examinarea celorlalte critici formulate de apelanta-reclamantă urmează a fi cercetate de instanța de apel cu prilejul rejudecării.

A mai reținut instanța de recurs că, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale privitoare la proba dreptului de proprietate, și nu a menționat care este temeiul juridic care îl obligă pe reclamant, în acțiunea în revendicare (chiar a unui bun preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001), să depună la dosar o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă a entităților abilitate în a soluționa notificarea cu privire la bun, pentru dovedirea calității procesuale active.

În plus, aceasta a înlăturat în mod nejustificat înscrisuri autentice, translative de proprietate.

Contrar dispozițiilor art.1173 alin.1 din Codul civil de la 1864, care prevăd că “actul autentic are deplină credință în privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată”, precum și regulii conform căreia faptele negative se dovedesc prin faptele pozitive contrare, nefiind posibilă dovada unui fapt negativ (respectiv acela că bunul nu a fost înstrăinat), instanța de apel în mod nelegal a reținut că nu sunt certe dovezile privitoare la dreptul de proprietate al reclamantei, întrucât este necesară analiza unor titluri anterioare, începând cu anul 1870, până în anul 1912, urmată de examinarea transmisiunilor succesorale.

Vechimea unui titlu de proprietate nu alterează valoarea probatorie a acestuia, iar dificultățile de identificare trebuie surmontate prin administrarea unui probatoriu corespunzător, ceea ce prima instanță a făcut.

În continuare, pe baza unui înscris privitor la arborele genealogic al familiei autoarei reclamantei, curtea de apel a constatat că T. N. a avut un fiu, care a fost căsătorit și are doi descendenți în viață, ceea ce contravine mențiunilor din certificatul de moștenitor nr. 66/2006.

Fără a fi învestită cu examinarea unei cereri de anulare a acestui certificat, instanța de apel a apreciat că certificatul de moștenitor sus-menționat a fost emis cu nerespectarea prevederilor legale în materie de moștenire, și că nu pot fi luate în considerare în acțiunea patrimonială dedusă judecății.

Față de dispozițiile art. 118 alin.1 teza a 2-a din Legea nr.36/1995, aceste concluzii ale instanței de apel au fost constatate ca vădit nelegale.

Pe baza relațiilor comunicate de Primăria Municipiului București, conform cărora pentru imobilul situat în București, ., naționalizat în temeiul Decretului nr.92/1950, au formulat notificare B. E. și D. P., curtea de apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale active este întemeiată, cu atât mai mult cu cât “reclamanta nu a opus relațiilor decurgând din anexa la naționalizarea din 1950 a imobilului din ., deținerea în aceeași perioadă (1949 – 1950), a unui titlu de proprietate cu privire la imobilul revendicat de către autoarea sa F. (Ș.) G., ca de altfel, nici pentru perioada anterioară începând cu ultimele acte de transmisiune prin acte între vii (și testamente), respectiv din 1912 până în 1950.”

Înalta Curte a reținut că niciunul dintre argumentele de mai sus nu justifică admiterea excepției lipsei calității procesuale active, deoarece reclamanta nu a pretins prin cererea de chemare în judecată că este moștenitoarea M. B. (care a fost una din cele trei fiice ale E. I. G.).

De asemenea, s-a reținut că instanța de apel a ignorat principiile care guvernează administrarea probelor și a stabilit, în mod nelegal, în sarcina reclamantei obligația de a proba cu acte de dată recentă dreptul său de proprietate, fără a expune temeiurile legale care ar justifica această măsură.

Înalta Curte a reținut că în speță, reclamanta a depus la dosar înscrisuri autentice care probează calitatea sa procesuală activă.

Astfel, prin actul de răscumpărare a embaticului nr.1083/05.02.1870, F. V. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului descris ca reprezentând „trei locuri cu case în ., Culoarea Albastră, ., Județul I.”. Conform raportului de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic judiciar D. Z., cele 3 loturi de teren care fac obiectul actului de răscumpărare a embaticului nr.1083/1870 sunt reprezentate de suprafața de 4015 mp (teren ocupat de proprietăți particulare și care nu formează obiectul acțiunii în revendicare), suprafața de 7781 mp și suprafața de 1978 mp.

Prin testamentul autentificat sub nr.9503/06.07.1899 de Tribunalul I. Secția Notariat, F. R. P. a testat întreaga sa avere în favoarea fiicelor sale, D. și L., imobilul lăsat ca moștenire fiind reprezentat de „un corp de case situate în . și trei locuri pentru zarzavaturi”, dobândite prin actul de răscumpărare a embaticului nr.1083/ /05.02.1870.

Prin Actul dotal autentificat sub nr._/05.11.1908 de Tribunalul I. Secția Notariat, E. G. I. a constituit în favoarea fiicei sale, Ș. G. I., o dotă pentru căsătoria acesteia cu C. Gr. G., printre bunurile constituite dotă aflându-se și imobilul constând în „loc viran pentru zarzavaturi, situat în București .”, având lățimea de 25 stânjeni și lungimea de 26 stânjeni, care îi fusese lăsat prin testament de mama sa, F. R. P., iar aceasta, la rândul ei, îl dobândise prin actul de răscumpărare a embaticului nr.1083/05.02.1870. Potrivit raportului de expertiză topografică, suprafața de teren menționată în actul dotal este de 1978 mp.

Prin Contractul de donație autentificat sub nr._/02.11.1933 de Tribunalul I. Secția Notariat, transcris sub nr._/02.11.1933, E. G. a donat averea pe care o deținea (în total 9255 mp teren) celor 3 fiice ale sale, T. N., M. B. și F. G., fiecăreia câte o suprafață totală de teren de 3085 mp. Prin raportul de expertiză topografică au fost identificate suprafețele de teren care au făcut obiectul contractului de donație menționat, cu privire la fiecare din cele trei fiice ale donatoarei, rezultând că T. N., M. B. și F. G. au dobândit, fiecare, o suprafață totală de teren de 3085 mp, din care: 386,67 mp proprietate în indiviziune cu celelalte două surori, 2207 mp teren proprietate exclusivă și 491,33 teren în indiviziune cu celelalte două surori.

De pe urma defunctei T. (T.) N., decedată la data de 10.12.1933, a rămas ca unică moștenitoare G. Ș. (zisă F. G., potrivit declarațiilor de notorietate depuse la filele 43-44 din dosarul tribunalului), în calitate de soră, conform certificatului de calitate de moștenitor nr.66/17.05.2006.

Potrivit certificatului de moștenitor nr.22/21.02.1958, reclamanta O. A. are calitatea de legatară universală a defunctei G. Ș., decedată la 27.12.1957, în baza testamentului autentificat sub nr._/1947.

Prin testamentul menționat, Ș. G. a lăsat soțului său, C. G. (zis și G. C.) uzufructul întregii sale averi (mobilă și imobilă, prezentă și viitoare), averea imobilă de la acel moment a testatoarei fiind formată din 1/2 din imobilul situat în București, .. 56, precum și din partea aflată în proprietatea sa din imobilul clădire și teren situat în București, ., astfel cum rezultă din actul de donație autentificat sub nr._/1933 de Tribunalul I. Secția Notariat.

Prin același testament, Ș. G. a lăsat reclamantei A. O., născută Mataluță, nuda proprietate a întregii sale averi; soțul Fănicăi G. a decedat la data de 01.10.1949, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.199/30.05.1960, anterior datei deschiderii succesiunii testatoarei, clauza testamentară privitoare la constituirea dreptului de uzufruct în favoarea acestuia devenind caducă.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/17.11.1897, transcris în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni conform Procesului-verbal nr.3147/24.11.1897, D. I. D. (fiica Floarei R. P.) a dobândit dreptul de proprietate asupra mai multor imobile, individualizate prin raportul de expertiză topografică ca reprezentând două parcele alipite cu o suprafață totală de 5517 mp, din care suprafața de 4043 mp a fost vândută de D. I. D. către autoarea reclamantei, F. G. și soțul acesteia, G. C., potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr._/16.12.1911, iar suprafața de 1474 mp a fost vândută E. G. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/26.06.1912.

Imobilele dobândite de D. I. D. prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/17.11.1897 reprezintă cota de 1/4 din moștenirea rămasă de pe urma defunctului I. D., soțul cumpărătoarei, cotă pe care vânzătorii, în calitate de moștenitori ai defunctului, au transmis-o soției supraviețuitoare.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/26.06.1912 de Tribunalul I. Secția Notariat, D. I. D. a vândut surorii sale, E. G., două imobile reprezentând teren și construcție situate în suburbia F., ., în suprafață totală de 5365 mp.

Terenul în suprafață totală de 5365 m.p. este compus din lotul I (dobândit prin moștenire de la F. R. P.) în suprafață de 3891 m.p. și lotul II (dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/17.11.1897) în suprafață de 1474 mp.

În ceea ce privește titlul de proprietate al pârâtelor .. și S.C. T. S.A., așa cum în mod corect a reținut tribunalul, .. este proprietara terenului în suprafață de 5.628,72 mp, situat în București, ..510A, Sector 3, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr.0154/27.08.1993. S.C. T. S.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de_ mp situat în București, ..13, sector 3 conform Protocolului de predare-primire din 28.01.1994 încheiat cu .>

Conform situației de fapt reținute de tribunal, pe baza raportului de expertiză judiciară în specialitatea topografie întocmit de expertul judiciar D. Z., coroborat cu raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar,există identitate între terenul care a aparținut autoarei reclamantei, conform actelor de proprietate depuse la dosarul cauzei, și terenul ocupat de pârâtele .. și S.C. T. S.A. Potrivit tabelului în care expertul a evidențiat suprapunerile (filele 93-94 vol. II din dosarul tribunalului), rezultă că suprafața totală de teren proprietatea reclamantei, ocupată de pârâte, este de 9792 mp, din care 8.809 mp proprietate exclusivă și 983 mp teren indiviz.

Cu referire la lipsa calității procesuale active derivând din vânzarea drepturilor litigioase prin contractul nr.1335/2001, autentificat la BNP D. Ș., și actul adițional nr.4813/2005, Înalta Curte a reținut că prin contractele sus-menționate nu s-a transmis însuși dreptul de proprietate, ci s-au transmis drepturile litigioase rezultate din procesul menționat în acestea, respectiv din dosarul nr.5619/2001 înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București.

Înalta Curte a menționat că justificarea calității procesuale active nu antamează soluția asupra fondului, fiind eronate susținerile recurentei-reclamante conform cărora “prin recunoașterea calității procesuale active instanța soluționează chiar fondul pricinii, recunoașterea calității procesuale active având ca efect chiar admiterea acțiunii” și aceasta deoarece examinarea fondului acțiunii în revendicare imobiliare, în care ambele părți se prevalează de titluri de proprietate implică operațiuni specifice de analiză a acestora, cu consecința acordării preferabilității unuia dintre ele în funcție de elementele concrete ale speței.

Pentru toate aceste considerente, reținând că în mod greșit a fost găsită întemeiată critica privitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei, cu consecința neexaminării tuturor motivelor de apel (atât în ceea ce privește apelul declarat de reclamantă, cât și în ceea ce privește apelul declarat de pârâta .), Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, Curții de Apel București.

Cauza s-a reînregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, la data de 19.12.2014, sub nr._ .

În rejudecarea apelurilor nu au fost propuse probe noi.

Analizând apelurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 295 alin. 1 coroborat cu art. 315 alin. 1 și 4 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:

Un prim aspect care se impune a fi lămurit este cel legat de limitele rejudecării în apel, ținând seama de împrejurarea că instanța de casare a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în considerarea următoarelor: în primul ciclu procesual nu au fost analizate toate criticile conținute în apelul reclamantei; a constatării în sensul că a fost greșit admisă excepția lipsei calității procesual active a recurentei reclamante;a faptului că instanța de apel ce a judecat în primul ciclu procesual nu a analizat unele dintre criticile conținute în apelul declarat de apelanta pârâtă ., și anume cele relative la soluția primei instanțe de respingere a excepțiilor invocate de această din urmă parte.

Constatând că excepția lisei interesului apelantei . în promovarea apelului său, excepție care a fost invocată de apelanta reclamantă în precedentul ciclu procesual, a fost soluționată cu prilejul soluționării precedentului apel în sensul respingerii ei, iar instanța de recurs a evaluat legalitatea acestei soluții, reținând corectitudinea ei, Curtea apreciază că aceeași chestiune nu mai face obiect al rejudecării, astfel că nu este necesar a se pronunța în privința ei.

Reținând că apelul declarat de către apelanta pârâtă . se referă la soluția (de respingere) pronunțată de prima instanță relativ la excepțiile procesuale pe care această parte le-a invocat ca apărări față de acțiunea în revendicare promovată de reclamanta apelantă, iar, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. 1 din C.pr.civ., analiza excepțiilor care fac de prisos, în tot sau în parte, analiza fondului se impune a se realiza cu precădere, Curtea apreciază că este necesar a fi analizat mai întâi apelul pârâtei, argumentele critice susținute prin acesta – circumscrise, astfel cum s-a reținut, unor excepții procesuale - tinzând la respingerea cererii de revendicare premergător oricărei analize asupra fondului ei.

Prima critică susținută de apelanta pârâtă se referă la respingerea excepției lipsei calității procesual active a reclamantei, susținând apelanta că această soluție pronunțată de prima instanță este greșită, ea fiind rezultatul unei greșite aprecieri relativ la dreptul pe care autoarea reclamantei (și, anterior, antecesoarele acesteia) îl avea asupra imobilului revendicat, la momentul preluării lui de către stat.

Prin decizia de casare a fost analizată chestiunea legitimării procesual active a reclamantei apelante în acțiunea în revendicare pendinte – în contextul recursului ce a fost promovat de reclamanta apelantă împotriva soluției prin care, în primul ciclu procesual, instanța de apel a găsit întemeiată excepția lipsei calității procesual active, și a reformat soluția primei instanțe în mod corespunzător acestei constatări -, concluzia instanței de recurs fiind lipsită de echivoc în sensul că reclamanta justifică legitimarea procesuală în cauză, respectiv: că au fost dovedite atât transmisiunile convenționale și succesorale prin efectul cărora partea reclamă calitatea de succesor al fostului proprietar ce a fost deposedat abuziv (și anume al defunctei G./G. Ș., dec. la 27.12.1957) cât și identitatea dintre terenul revendicat și cel deținut de societățile pârâte; că vânzarea de drepturi litigioase consimțită de reclamanta apelantă prin contractul autentificat sub nr. 1335/2001 la BNP D. Ș. și prin actul adițional nr. 4813/14.11.2005 a avut ca obiect transmiterea exclusiv a drepturilor care au ținut de soluționarea dosarului nr. 5619/2001 al Judecătoriei sectorului 1 București, și că această vânzare nu afectează calitatea procesuală activă a reclamantei în procesul de față.

Având în vedere această dezlegare dată de instanța de casare relativ la chestiunea calității procesuale a reclamantei O. A., precum și prevederile art. 315 alin. 1 din C.pr.civ. – conform căruia „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate (…) sunt obligatorii pentru judecătorii fondului” – Curtea constată că se impune a reține caracterul nefondat al criticilor prin prisma cărora apelanta pârâtă tinde la determina instanța de apel să pronunțe o soluție de reformare a hotărârii pronunțate de prima instanță în privința excepției procesuale menționate.

În ce privește preluarea de către stat a imobilului în litigiu, Curtea notează că aceeași apelantă pârâtă susține existența unui titlu al statului.

Or, prima instanță a reținut – în contextul analizării tezei caracterului abuziv al deposedării autoarei reclamantei, ca teză expusă în cererea de chemare în judecată - că preluarea de către stat a bunului imobil s-a realizat ca efect al aplicării Decretului 92/1950, și că acest act normativ nu constituie un titlu valabil în favoarea statului pentru că el era contrar atât Constituției din acea perioadă, cât și dispozițiilor legale naționale referitoare la proprietate – art. 481 C.civ. – și celor din tratatele internaționale la care România era parte.

Realizarea unei astfel de analize referitoare la valabilitatea titlului statului este permisă de prevederile art. 6 din Legea 213/1998, astfel că nu se poate reține ca fondat argumentul apelantei pârâte în sensul că actualul cadru legal nu ar mai permite o evaluare a legalității dobândirii de către stat a dreptului de proprietate sub un alt regim constituțional anterior.

Față de concluzia astfel reținută relativ la nevalabilitatea titlului în baza căruia statul a preluat, și a deținut ulterior imobilul în litigiu, în absența unor argumente critice pertinente evocate de apelanta pârâtă, care să fie de natură a permite instanței de apel să realizeze un control de legalitate și temeinicie asupra concluziei ce a fost astfel reținută la judecata în primă instanță – corespunzător exigențelor impuse de art. 295 alin. 1 din C.pr.civ. – Curtea constată că este vădit nefondată teza susținută de societatea pârâtă, în sensul existenței unui titlu apt a conferi legitimitate preluării acestui bun imobil.

Cât privește Decretul nr. 258/27.10.1987 invocat de aceeași apelantă ca reprezentând titlul statului, Curtea constată că acesta reprezintă – potrivit mențiunilor din lista societăților înființate în baza Legii 15/1990 (pg. 289 ș.u. dosar fond, vol. 1), precum și celor din documentul intitulat „situația privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societății comerciale cu capital de stat” – actul normativ în baza căruia s-a constituit și a funcționat fosta unitate economică de stat (existentă în perioada regimului comunist) din care s-a constituit – cu statut juridic de societate comercială – pârâta apelantă ulterior anului 1990, el neavând vreo legătură cu foștii proprietari deposedați de statul comunist.

Împrejurarea că statul a emis acte de dispoziție cu privire la imobilul în litigiu nu suplinește lipsa unui titlu de proprietate, ci un astfel de titlu ar fi trebuit să fie fondat pe o operațiune juridică ce ar trebui să aibă caracteristicile unuia dintre modurile de dobândire a proprietății ce sunt reglementate prin art. 644-645 C.civ.

Ca atare, Curtea constată că acest decret nu a produs un transfer de proprietate de la fostul proprietar către stat, așa încât nu poate avea valențele unui titlu de proprietate al statului ce ar fi apt a lipsi de eficiență actele juridice prin prisma cărora s-a reținut – chiar și prin decizia de casare - că reclamanta apelantă justifică legitimarea procesuală în demersul revendicării imobilul care a fost efectiv preluat de către stat cu mult înainte de edictarea acestui decret.

A mai susținut apelanta pârâtă că prima instanță a soluționat în mod greșit excepția lipsei calității procesual pasive a ., argumentând această susținere prin aceea că societatea apelantă nu ocupă nicio suprafață din terenul (revendicat) situat în .-42, ci terenul pe care ea îl deține este situat la adresa .. 510A, sector 3.

Curtea notează că același argument al lisei de identitate între terenul revendicat și cel deținut de apelanta pârâtă a fost expus și în cadrul criticilor relative la excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, context în care a format obiect al analizei realizate de instanța de casare, instanță care a statuat, raportându-se și la proba cu expertiză judiciară administrată în cauză, că „există identitate între terenul care a aparținut autoarei reclamantei, conform actelor de proprietate depuse la dosar, și terenul ocupat de pârâtele .. și ..”

Având în vedere constatarea astfel făcută de instanța de casare, Curtea reține că ea se impune instanței de rejudecare cu forța obligativității stabilită de art. 315 alin. 1 din C.pr.civ., consecința fiind aceea a constatării caracterului nefondat al criticii aduse soluției de respingere a excepției lipsei calității procesual pasive a ..

Din perspectiva aceleași excepții, Curtea constată că aspectul formal al numelui actual al arterei stradale și al numărului poștal la care s-ar afla imobilului revendicat, și respectiv adresa imobilului deținut de către apelanta pârâtă – aspect avut în vedere în formularea criticii analizate - nu poate conduce prin el însuși la o concluzie diferită, proba cu expertiză pe care s-a fundamentat dezlegarea dată de instanța de casare constituind mijlocul procedural prin care s-a verificat situația de fapt concretă a bunului revendicat, respectiv corespondența materială între terenul pentru care reclamanta a exhibat actele de proprietate ale autorilor săi, și terenul ce se află efectiv în posesia pârâtelor. Totodată, Curtea notează și împrejurarea că reclamanta a depus precizări ulterioare la cererea de chemare în judecată (pg. 162-163 dosar fond, vol. 1), prin care a indicat adresele actuale ale imobilului revendicat, printre aceste adrese regăsindu-se și cele din .. 512 și nr. 510A, precizări în raport de care nu se verifică nici măcar lipsa formală de corespondent sesizată de apelanta pârâtă.

O altă critică susținută în apel de pârâta apelantă a fost în sensul că prima instanță a respins în mod eronat excepția autorității de lucru judecat.

Curtea notează că această critică a fost analizată, și a fost găsită nefondată de instanța de apel care a judecat în primul ciclu procesual, iar pârâta apelantă nu a exercitat recurs împotriva soluției astfel pronunțate de instanța de apel.

În acest context, instanța de rejudecare nu este investită a reevalua soluția ce a fost deja pronunțată sub acest aspect, pentru că în caz contrar s-ar aduce atingere atât autorității de lucru judecat a unei soluții neatacate în condițiile legii, cât și pentru că s-ar înfrânge prinicipiul non reformatio in pejus în măsura în care s-ar reevalua o soluție ce a fost favorabilă apelantei reclamante, în cadrul judecății care se reia ca efect al admiterii recursului acesteia din urmă.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că măsura casării deciziei pronunțate în precedent în etapa apelului a fost luată în considerarea neexaminării tuturor motivelor conținute în cele două apeluri, astfel încât concluzia care se impune este aceea că instanța de rejudecare are a analiza numai criticile care au rămas neanalizate în cadrul apelului parcurs în primul ciclu procesul.

Având în vedere aceste considerente, Curtea va constata că nu poate fi reținută o greșeală în legătură cu modul în care excepția autorității de lucru judecat a fost evaluată de prima instanță.

Din perspectiva invocată a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, Curtea constată că nu poate fi reținut argumentul pârâtei apelante potrivit căruia ar constitui o dezlegare ce se impune judecății din prezenta cauză, constatarea instanțelor din litigiul care a format obiectul dosarului nr._/3/2005 – în care inițial a avut calitatea de reclamant O. A., iar ulterior aceasta a cedat numitului S. A. drepturile sale litigioase privind revendicarea aceluiași imobil ce se află în litigiu și în cauza pendinte – în sensul că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, și astfel nu are calitate procesuală activă în acțiunea în revendicare. Aceasta pentru că prin decizia de casare s-a statuat cu putere obligatorie asupra dovedirii în speță a calității reclamantei O. A. de succesoare în drepturi a fostei proprietare,și, în plus, s-a statuat în prima judecată în apel că hotărârea la care se raportează apelanta pârâtă în fundamentarea acestui argument nu se bucură de putere de lucru judecat pentru că nu s-a tranșat prin ea fondul cauzei.

În ce privește excepția prescripției achizitive invocată de apelanta pârâtă, Curtea constată că aceasta fost respinsă de prima instanță pentru considerentul că, nefiind stabilită temeinicia pretenției deduse judecății de către reclamantă, nu mai este necesară analiza acestei excepții,

Această apreciere a primei instanțe este corectă în contextul în care excepția prescripției achizitive constituie o apărare de fond, al cărei scop îl reprezintă paralizarea unei pretenții de predare a posesiei bunului de către pârâtul deținător.

Prin prisma acestor caracteristici definitorii ale excepției prescripției achizitive, dar și a celor care definesc acțiunea în revendicare (acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar) Curtea constată că ea are ca premisă necesară stabilirea existenței unei cereri/pretenții întemeiate a reclamantului, de predare a posesiei bunului în litigiu, excepția constituind mijlocul juridic prin care pârâtul posesor poate lipsi de eficiență dreptul de proprietate care s-ar opune cu preferabilitate titlului în baza căruia acesta din urmă exercită posesia efectivă, iar finalitatea ar fi aceea a lipsirii de temeinicie a cererii reclamantului.

În măsura în care s-ar analiza fondul excepției prescripției achizitive independent de soluția asupra cererii de revendicare, s-ar ajunge în situația în care s-ar realiza o judecată echivalentă ipotezei în care pârâtul ar fi formulat o cerere reconvențională, fără a exista însă un astfel de act procedural de investire a instanței, și fără a se fi formulat o pretenție concretă de constatare a existenței dreptului de proprietate ce ar fi dobândit de pârât într-o atare modalitate (pretenție în constatare care s-ar impune a fi evaluată inclusiv din perspectiva cerințelor de admisibilitate impuse de art. 111 din C.pr.civ.).

Având în vedere toate considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de apelanta pârâtă hotărârii apelate.

Prin apelul promovat, apelanta reclamantă a precizat că instanța de fond a reținut corect situația dobândirii proprietății în litigiu, și transmisiunile succesive care au avut loc, însă a greșit respingând acțiunea ca nefondată deși a reținut că s-a făcut dovada dreptului de proprietate și că a fost vorba de o preluare abuzivă.

Totodată, a susținut apelanta reclamantă că prima instanță a admis în mod greșit excepția lisei calității procesual pasive a Municipiului București.

Din perspectiva acestei ultime critici – care se impune a fi analizată cu precădere, pentru că modul în care această chestiune va fi dezlegată interesează însăși stabilirea cadrului procesual în care trebuie analizate pe fond pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată - Curtea reține că legitimarea procesual pasivă a Municipiului București se impunea a fi analizată în raport de petitul cererii de chemare în judecată, astfel cum corect a procedat prima instanță, iar nu în raport de motivele de fapt prin respectivul petit a fost susținut. Atâta vreme cât petitul conține pretențiile explicit formulate de reclamantă în sensul: de a fi obligați pârâții să îi lase în proprietate exclusivă și posesie deplină terenul în suprafață de 8809 m.p. a căruia adresă era – la data deposedării autoarei sale – .-42; de a se dispune ieșirea din indiviziune cu privire la suprafața de 1474 m.p. de la aceeași adresă, aflată în proprietate comună indiviză cu pârâtele; de a se dispune grănițuirea terenului proprietate exclusivă a reclamantei ; de a fi obligate pârâtele să ridice construcțiile provizorii amplasate pe terenul menționat al reclamantei, legitimarea procesual pasivă a pârâților chemați în judecată trebuia să se analizeze corespunzător raporturilor juridice care au fost astfel deduse judecății. Cum Municipiului București nu i s-a imputat nici faptul că ar fi posesorul imobilului revendicat, sau coindivizar asupra terenului pentru care s-a solicitat sistarea indiviziunii, ori prorpietar al construcțiilor a căror desființare s-a solicitat, și nici că ar fi deținătorul unui teren față de care s-a solicitat grănițuirea, concluzia care se desprinde în mod necesar este aceea că niciunul dintre capete de cerere astfel formulate de reclamantă nu conține o pretenție aptă a configura stabilirea de către instanță – în dezlegarea fondului pricinii – a unei obligații în sarcina Municipiului București, astfel încât acesta din urmă nu întrunea condiția de a fi persoană obligată în raporturile juridice care au fost deduse judecății și, ca atare, nu justifica legitimarea procesual pasivă.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată caracterul nefondat al criticii formulate relativ la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive a municipalității.

Împrejurarea că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale (asupra terenului în litigiu), și a preluării abuzive nu era suficientă pentru admiterea acțiunii în revendicare.

În acest sens s-a statuat și prin decizia de casare, această concluzie impunându-se instanței de rejudecare prin efectul dispozițiilor art. 315 alin. 1 din C.pr.civ., astfel că nu va mai fi reluată în această etapă procesuală analiza susținerii apelantei reclamante în sensul că dovedirea aspectelor menționate ar fi trebuit să aibă drept consecință necesară admiterea pretențiilor de restituire către aceasta a imobilului preluat de la autoarea sa S./F. G./G..

Astfel fiind, trebuie constat că nu poate fi primită critica prin care se reproșează primei instanțe faptul că a procedat greșit respingând acțiunea, după ce a constata calitatea reclamantei de succesor al fostului proprietar și caracterul abuziv al preluării imobilului.

Curtea apreciază că este lipsită de temei susținerea potrivit căreia vechiul drept de proprietate ar fi rămas în patrimoniul fostului proprietar, în condițiile în care însăși situația actuală a bunului asupra căruia a purtat respectivul drept reliefează faptul că el se află în posesia unor terți, respectiv a societăților pârâte, care exhibă și titluri de proprietate valabile pentru imobil.

Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în perioada regimului comunist, iar statul s-a comportat față de acesta ca și proprietar, efectuând acte de dispoziție în privința lui, acte printre care se numără și emiterea de acte normative prin efectul cărora s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea societăților comerciale care s-au înființat prin reorganizarea fostelor unități economice care au deținut terenul în perioada regimului comunist.

Ulterior anului 1989, statul român a adoptat reglementări speciale menite să atenueze efectele măsurilor abuzive luate în perioada regimului comunist, printre acestea numărându-se și Legea 10/2001 care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.

Imobilul în litigiu intră în domeniul de aplicare a acestui act normativ special, pentru că el se circumscrie cu evidență definiției ce este dată de această lege, prin art. 2 alin. 1 lit. a), categoriei de imobil preluat abuziv, în sensul că „(1) În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare”;

Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998 „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

În lumina acestei din urmă dispoziții normative, dar și a principiul general de drept specialia generalibus derogant, foștii proprietari ai bunurilor preluate abuziv de către stat sunt ținuți a se supune rigorilor legii speciale de reparație, ei neputând refuza suportarea rigorilor legii speciale, prin alegerea dreptului comun.

În același sens este și dezlegarea dată prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă pe calea recursului în interesul legii.

Prin menționata hotărâre a instanței supreme, care se impune cu caracter obligatoriu potrivit prevederilor art. 330 ind. 7 alin. ultim din C.pr.civ., s-a reținut, în ce privește acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun și introduse ulterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, că „Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.

(…) Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

(…) trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).”

Totodată, a ÎCCJ a reținut că „(…) Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.

Fără temei pretinde apelanta reclamantă preferabilitatea dreptului derivat din titlurile de proprietate pe care aceasta le invocă, în condițiile în care dreptul autoarei sale - fost proprietar - nu mai este unul actual, iar legea specială de reparație generează un drept nou.

În acest sens, trebuie menționată și statuarea făcută cu valoare de principiu de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot M. A. c. României, în sensul că „În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX)”.

Dreptul autoarei reclamantei apelante a încetat să mai fie actual odată cu actul de autoritate emis de stat – decretul 92/1950 –, care a stat la baza preluării bunului, astfel că reclamanta este îndreptățită să își exercite dreptul de a primi reparații în condițiile (de procedură, și de fond) stabilite prin legea specială de reparație.

Realizarea unei analize comparative în coordonatele propuse de apelanta reclamantă - specifice acțiunii în revendicare de drept comun – ar avea drept consecință lipsirea de eficiență a concluziei ce a fost reținută prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii, cu privire la inexistența dreptului acesteia de a opta pentru calea dreptului comun în detrimentul celei deschise prin legea specială și, deopotrivă, nesocotirea caracterului obligatoriu al Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit cu dezlegările date de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008, „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială” –, iar aceste dezlegări se impun cu forță obligatorie în temeiul prevederilor art. 330 ind. 1 alin. utim din C.pr.civ.

Pentru a pronunța această soluție, instanța supremă a stabilit că în situația specială a acțiunilor în revendicare în cadrul cărora se procedează la analiza comparativă a titlului de proprietate exhibat de fostul proprietar ce a fost deposedat abuziv de bunul imobil de către autorități în timpul fostului regim comunist, pe de o parte, și a titlului exhibat de subdobânditorul ce a dobândit cu bună credință, de la stat, același bun, pe de altă parte, constituie criteriu de preferabilitate a acestui din urmă titlu împrejurarea că nu a fost admisă o acțiune în justiție prin care să se fi constatat reaua credință a subdobânditorului respectiv, sau nu a fost exercitată (în termenul special de prescripție reglementat prin Legea 10/2001) o acțiune cu acest obiect și, astfel, fostul proprietar a recunoscut implicit valabilitatea actului de înstrăinare.

Compararea titlurilor de proprietate realizată în cauză a fost făcută în considerarea unui complex de circumstanțe ce caracterizează situația particulară a părților aflate în proces, menționatul criteriu de preferabilitate (ce a fost reținut în privința titlului societăților pârâte) constituind expresia eficienței ce s-a acordat de instanța fondului statuărilor făcute de Curtea EDO în cauza R. c. României, în sensul că „legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri", dar și un corolar al principiului securității raporturilor juridice constant afirmat în jurisprudența instanței europene.

Valabilitatea actului juridic (certificatul de atestare a dreptului de proprietate) care constituie titlul de proprietate primar al societăților pârâte a fost consolidată în condițiile în care nu a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea acestuia. În condițiile în care termenul în care ar fi putut fi exercitată o acțiune în constatarea nulității respectivului certificat de atestare a dreptului de proprietate s-a împlinit în luna august 2002, instanța nu mai are posibilitatea să evalueze, în prezentul cadru procesual, eventuale vicii care ar fi de natură a-l afecta sub aspectul valabilității și, prin aceasta, de a-l lipsi de valoarea probatorie conferită de lege în privința dreptului de proprietate pe care îl atestă.

Fiind actul care atestă parcurgerea integrală a procedurii legale necesare pentru a lua naștere dreptul de proprietate în patrimoniul societăților comerciale care s-au înființat în condițiile Legii 15/1990, prin reorganizarea fostelor unități economice socialiste – act care este supus, pentru opozabilitate erga omnes, și rigorilor publicității imobiliare, conform dispozițiilor art. 5 alin. 1 teza finală din HG 834/1991 -, se impune a i se conferi și în procedura judiciară pendinte valoare probatorie deplină, și anume de act juridic care dovedește că pârâtele au dobândit proprietatea cu respectarea cerințelor legale, astfel că el nu poate fi ignorat în raportul comparației de titluri propus de apelantă.

Din perspectiva dispozițiilor art. 644-645 C.civ., respectivele certificate de atestare a dreptului de proprietate constituie dovezi în sensul că pârâtele au dobândit dreptul de proprietate în modalitatea „prin lege”, iar forța probantă a acestor dovezi nu poate fi înlăturată decât în condițiile în care se probează o cauză de ineficacitate juridică a lor.

Or, raportat la cauza de ineficacitate afirmată în speță de reclamantă – nevalabilitatea/nulitatea certificatelor respective – relevante sunt, astfel cum s-a reținut în precedent, dispozițiile art. 46 (art. 45 în numerotarea actuală) din Legea 10/2001 care permiteau persoanelor interesate să deducă analizei instanțelor judecătorești cauze de nulitate a unor astfel de acte juridice numai înăuntrul unui termen de prescripție de un an – care s-a împlinit în luna august 2002. Cum acțiunea pendinte a fost promovată după împlinirea acestui termen legal imperativ, reclamanta nu mai este îndreptățită să beneficieze de o analiză din partea instanțelor relativ la cauzele de nevalabilitate afirmate în privința titlurilor pârâtelor și, corelativ, drepturile pe care pârâtele le-au dobândit prin respectivele titluri ce s-au consolidat.

În aceste condiții, pârâtele exhibă titluri de proprietate valabile, care le conferă un drept real actual, în timp ce reclamanta nu a exhibat un titlu apt a le conferi un drept actual astfel cum a pretins prin acțiunea promovată, așa încât nu exista temei spre a se reține că aceasta opune pârâtelor un drept preferabil.

Preferabilitatea dobândită în condițiile anterior descrise de titlul pârâtelor impune a fi respectat dreptul de proprietate pe care îl exprimă, spre a fi satisfăcută cerința respectării stabilității circuitului civil și, implicit, principiul securității raporturilor juridice care au luat naștere în contextul unui cadru legislativ (existent la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate) determinat de realitățile sociale și istorice speciale care au constituit și fundament al adoptării legii reparatorii menționate.

Din jurisprudența Curții EDO conturată în materia reparațiilor pentru bunurile preluate de stat în timpul regimului comunist se desprind principiile – subliniate în paragrafele 135 și 164 din Hotărârea M. A. c. România - potrivit cărora „… art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003)”, și respectiv „Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [V. der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, & 48, . nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, & 121, CEDO 2002-II, și Jantner, menționată mai sus, & 34]”.

Având în vedere că, potrivit menționatelor principii statuate prin hotărârile instanței europene, statelor membre nu le este impusă obligația restituirii bunurilor preluate de autorități înainte de ratificarea Convenției (ratificare ce a avut loc în anul 1994), și că acestor state le este recunoscută o largă marjă de apreciere în stabilirea domeniului de aplicare și alegerea condițiilor în care acceptă să acorde reparații persoanelor deposedate în acest mod, Curtea reține că este vădit nefondată susținerea apelantei reclamante în sensul că, prin prisma prevederilor Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a jurisprudenței Curții EDO, ar trebui trasă concluzia potrivit căreia ea este titular al unui bun aflat în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1.

În condițiile în care statul român a adoptat Legea 10/2001, ca act normativ menit să asigure - persoanelor deposedate de bunuri în timpul regimului comunist - acordarea de măsuri reparatorii, iar legea prevede că aceste măsuri reparatorii se acordă prin echivalent în cazurile în care bunurile imobile preluate nu mai sunt în puterea de dispoziție a statului, Curtea apreciază că această reglementare națională este în concordanță cu menționatele principii stabilite de instanța europeană în exercitarea atribuțiilor ei de prim interpret al Convenției.

Împrejurarea că nu a fost finalizată procedura de obținere a măsurilor reparatorii pe care apelanta reclamantă le-a solicitat în condițiile legii 10/2001 nu poate constitui temei suficient pentru a conferi titlului exhibat de aceasta preferabilitate în cadrul unei revendicări în condițiile dreptului comun, atâta vreme cât respectiva procedură specială este în curs de derulare, iar prin adoptarea Legii 165/2013 au fost create premisele legislative necesare înlăturării disfuncționalităților sistemice care au fost identificate în ce privește modalitatea de punere în aplicare a Legii 10/2001, corespunzător obligațiilor ce icumbă statului român ca urmare a pronunțării de către Curtea EDO a hotărârii pilot în cauza M. A. ș.a. împotriva României.

Reparațiile la care au dreptul persoanele ce au fost deposedate de bunuri imobile în perioada de referință a Legii 10/2001 pot fi obținute în procedurile, în formele și în condițiile stabilite de legiuitor prin legea specială (nr. 10/2001), act normativ în complinirea căruia a fost adoptată și Legea 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. În condițiile în care – astfel cum s-a reținut în precedent - această procedură de obținere a reparațiilor se circumscrie marjei de apreciere ce este recunoscută statului în alegerea condițiilor de acordare a reparațiilor, nu se poate reține caracterul nerezonabil al despăgubirilor ce pot fi obținute pe calea legii speciale.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile menționate, Curtea constată că este vădit nefondată și critica prin care apelanta reclamantă susține că în mod eronat s-a acordat, în speță, preferință titlului pârâtelor.

Față de concluziile reținute, Curtea urmează a dispune, în conformitate cu dispozițiile art. 296 din C.pr.civ., respingerea ca nefondate a ambelor apeluri, astfel cum acestea au fost susținute prin criticile analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate apelurile formulate de apelanta – reclamantă O. A., cu domiciliul în București, ., sector 3 și apelanta – pârâtă .. cu sediul ales la Cabinet de Avocatură „Pitei F.” în București, ..51, ., . și București, . Center) ., împotriva sentinței civile nr.694/04.04.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți . sediul ales la Cabinet de Avocatură „O. A.” în București, ..9, ., . și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-292, sector 6.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 30.06.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

G. S. M. H.

GREFIER

S. R.

Red.G.S.

Tehdact.R.L./G.S.

7 ex./

T.B.Secția a IV-a Civilă – R.N.