Revendicare imobiliară. Decizia nr. 393/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 393/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-11-2012 în dosarul nr. 393/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 393 A
Ședința publică de la 13.11.2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – D. F. G.
JUDECĂTOR – F. C.
GREFIER – S. V.
………………….
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți A. L. R. P. și M. D. A., ambii domiciliați în București, ., . 2, împotriva sentinței civile nr. 2302/22.12.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. E. și M. M. Emanue, ambii cu domiciliul în București, ., . și intimații chemați în garanție M. București prin Primarul G., cu sediul în București, Spl. Independenței nr. 291-293, sector 6, Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5 și C. G. al Municipiului București, cu sediul în București, Spl. Independenței nr. 291-293, sector 6, având ca obiect „revendicare imobiliară”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanții reclamanți A. L. R. P. și M. D. A. reprezentanți de avocat Z. E. și intimații pârâți M. E. și M. M. E. reprezentanți de avocat Secri M., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimații chemați în garanție M. București prin Primarul G., Ministerul Finanțelor Publice și C. G. al Municipiului București.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Apărătorul apelanților reclamanți A. L. R. P. și M. D. A. solicită admiterea cererii de suspendare a judecatii în baza art. 46 alin.2 din Legea 10/2001.
Apărătorul intimaților pârâți M. E. și M. M. E. solicită respingerea cererii de suspendare ca nefondată. Depune la dosar concluzii scrise, având în vedere vechimea acestui dosar.
După deliberare, Curtea respinge cererea de suspendare formulată de apelanții reclamanți A. L. R. P. și M. D. A., apreciind că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, acest text vizând suspendarea judecării cauzelor aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Textul era justificat de apariția unui nou act normativ în raport de care se lasă la aprecierea reclamantului felul în care își organizează demersurile în continuare și nu și-ar găsi nici o justificare pentru situația unui dosar declanșat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Este nefondată susținerea apelanților că li s-ar încălca dreptul la acces în justiție dacă dispozițiile art. 46 din legea 10/2001 ar fi interpretate ca aplicabil doar acțiunilor în curs de judecată la momentul intrării în vigoare a acestei legi, accesul liber la justiție semnificând dreptul de a avea acces la o instanță care să judece pe fond pretențiile, iar nu dreptul de a fi suspendată judecata la cererea părții, nefiind vorba nici de o discriminare, situația prezentului dosar nefiind similară cu cea a unui dosar demarat anterior intrării în vigoare a Legii10/2001.
La solicitarea instanței apelantul precizează că în afara litigiilor purtate in anii 1999 și 2000 nu mai au obținută o altă hotărâre judecătorească prin care să le fie restituit apartamentul obiect al prezentului litigiu și nici un act administrativ de restituire.
Apărătorii părților arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Apărătorul apelanților reclamanți A. L. R. P. și M. D. A. solicită admiterea apelului. Arată că instanța trebuie să examineze cauza sub temeiul cu care a fost investită, respectiv art. 480 C.civ. raportat la art. 1295, 644 și 645 C.civ.. Arata ca titlul reclamantilor are preferinta, fiind intabulat anterior celui al paratilor si ca titlul paratilor nu a fost inscris in cartea funciara, nefiind opozabil erga omnes. Consideră că instanța a apreciat în mod greșit asupra fondului cauzei. Nu se solicită cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților pârâți M. E. și M. M. E. solicită respingerea apelului. Să se constate că asupra apartamentelor nu a fost făcută intabularea de către foștii proprietari, iar ei au efectuat intabularea apartamentului pe care îl dețin imediat dupa cumparare. Arata ca au fost de buna credinta la cumparare, astfel ca reclamantele nu au un bun actual in sensul art. 1 din protocolul 1 la CEDo si nicio speranta legitima. Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._ la data de 20.06.2007, reclamantele A. L.-R.-P. și M. D. A. au chemat în judecată pe pârâții M. Benedict și M. E., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 din București, ., sector 2.
La data de 19.09.2007, pârâta M. E. a formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, a CGMB și a Ministerului de Finanțe, solicitând ca instanța să dispună obligarea chemaților în garanție să-i restituie valoarea bunului pe care l-a cumpărat la prețul de circulație din momentul pronunțării hotărârii, actualizat la data plății, cu cheltuieli de judecată.
La rândul său, chematul în garanție M. București a formulat o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
La termenul din data de 29.10.2007 instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului M. Benedict.
La termenul din 19.11.2007, ca urmare a cererii reclamantelor, instanța în raport de prevederile art.132 C.proc.civ., a luat act de modificarea cererii, în sensul că acestea se judecată în contradictoriu cu pârâții M. E. și M. M. E..
Pârâtul M. M. E. a formulat la rândul său cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, a Ministerului Finanțelor Publice și CGMB, solicitând obligarea acestora la plata valorii de circulație a apartamentului revendicat.
Prin sentința civilă nr. 5696/16.06.2008, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 2 București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secțiile Civile, reținând că a fost investită cu soluționarea unei cereri evaluabile în bani al cărei obiect depășește 500.000 lei.
După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 27.09.2008.
Prin sentința civilă nr. 164/04.02.2009, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și a admis excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 244/06.03.2001 a Tribunalului București, respingând ca atare cerere de chemare în judecată formulată de reclamantele A. L. R. P. și M. D. în contradictoriu cu pârâții M. E. și M. M. E. și a respins cererile de chemare în garanție formulată de pârâți împotriva Municipiului București, C. G. al Municipiului București ca fiind rămase fără obiect.
Prin decizia civilă nr. 638/A/26.11.2009, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelantele-reclamante A. L. R. P. și M. D. A., împotriva acestei sentinte, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că în mod eronat a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, nefiind identitate de părți, obiect și cauză în raport cu sentința civilă nr. 244/06.03.2001 a Tribunalului București.
Prin decizia nr. 3465/14.04.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile declarate de pârâții M. E., M. M. E. și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 638/A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București - Secția a III a Civilă.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 25.08.2011.
La data de 12.12.2011, pârâții M. E. și M. M. E. au depus la dosar precizare a cererii de chemare în garanție, arătând că au calitatea de chemați în garanție Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și M. București prin Primarul G., în temeiul art. 1337 C.civ.
Prin sentința civilă nr. 2302/ 22.12.2011 pronuntata de Tribunalul București Secția a 4-a Civilă a fost respinsa excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, a fost respinsa ca neîntemeiată acțiunea principală modificată, formulată de reclamante, au fost respinse ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanție si au fost obligate reclamantele la plata către pârâți a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunta aceasta solutie, tribunalul reține următoarele:
Imobilul teren în suprafață de 263,75 mp, situat în București, ., sector 2, a fost dobândit de M. C. și M. E. prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 16.02.1937 și transcris sub nr. 3003/16.02.1937 de Tribunalul I. Secția notariat (filele 12-17 dosar nr._ ).
Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse în copie la filele 18-53 din dosarul nr._, pe terenul respectiv M. C. și M. E. au edificat o construcție, imobilul trecând în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, la poziția 4881 fiind menționați foștii proprietari M. C. și M. E. (conform adresei nr. 2794/28.06.1996 emise de . 7 dosar nr._/1999 al Judecătoriei Sectorului 2 București).
Potrivit certificatelor de moștenitor depuse în copie la filele 5 și 7 din dosarul nr._, de pe urma defuncților M. C. și M. E. a rămas ca moștenitor M. G., în calitate de fiu, moștenit la rândul său de reclamantele A. L.-R.-P. și M. D.-A., în calitate de fiice, conform certificatului de moștenitor nr. 52/21.07.2005.
Prin Dispoziția nr. 19/10.07.2001 emisă de Primarul G. al Municipiului București (fila 111 din dosarul nr._ ), s-a restituit în natură autorului reclamantelor, M. G., imobilul situat în București, ., sector 2, format din construcție și teren în suprafață de 263,75 mp, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, a cotelor părți de teren aferente acestor apartamente, precum și a cotei părți din dependințele si părțile de folosință comună. Ca urmare, prin procesul verbal_/14.08.2001 s-a procedat la predarea-primirea imobilului, mai puțin cele 6 apartamente vândute foștilor chiriași (fila 112 din dosarul nr._ ).
Pârâta M. E. și soțul acesteia, M. Benedict (în prezent decedat) au dobândit apartamentul nr. 1 din imobilul situat în București, ., sector 2 prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. N1924/16.10.1997 (filele 83-85 dosar nr._ ).
În ceea ce privește excepția inadmisibilității promovării acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ., tribunalul constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât, potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, reclamantelor nu le poate fi restituit în natură imobilul, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcție, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Prin urmare, având în vedere că reclamantele nu au posibilitatea restituirii în natură a imobilului urmând procedura Legii nr. 10/2001, întrucât pârâții au cumpărat acest bun cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nefiind dispusă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, tribunalul apreciază că este admisibilă acțiunea în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilul revendicat de reclamante încadrându-se în domeniul de aplicare al acestei legi speciale. Or, imobilul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 în anul 1997, așadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât acesta nu se mai afla în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, pentru a putea fi valorificat pe calea legii speciale dreptul la restituirea în natură a imobilului.
Având în vedere că, în acest caz, procedura Legii nr. 10/2001 nu constituie o cale efectivă pentru restituirea în natură a imobilului în patrimoniul reclamantelor, acestea au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.
Pe fondul cauzei, procedând la compararea titlurilor părților, Tribunalul constată că atât reclamantele cât și pârâții se prevalează de titluri de proprietate valabile, urmând a se proceda la analiza comparativă a acestora.
În acest sens, Tribunalul va ține cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001 și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Se are în vedere faptul că noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială, inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate.
În materia acțiunii în revendicare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că o persoană are în patrimoniul său unbun actual dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (Cauza M. A. și alții împotriva României).
Tribunalul constată însă că reclamantelor nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care reclamantele nu se pot prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic.
În acest sens, se reține că noțiunea de bun care se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune ca reclamantele să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială invocată prin acțiunea dedusă judecății, or, în cauza de față, reclamantele nu au nici măcar o asemenea speranță. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în jurisprudența sa că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.
Constatarea în mod implicit a preluării abuzive a imobilului prin considerentele sentinței civile nr. 244/06.03.2001 a Tribunalului București Secția a III-a Civilă nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind însă dreptul reclamantelor la despăgubire, dată fiind întrunirea condițiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea abuzivă a bunului, conform art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, precum și calitatea acestora de persoane îndreptățite.
Pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâților M. a fost consolidată prin expirarea termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiunea în declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. N1924/16.10.1997, motiv pentru care tribunalul consideră că aceștia se pot prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Totodată, se reține faptul că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
În această situație, tribunalul constată că se impune respingerea acțiunii în revendicare promovate de reclamante, având în vedere siguranța raporturilor juridice, existența în patrimoniul pârâților a unui bun actual și ținând cont totodată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei sentințe au formulat, in termen legal, prezentul apel reclamantele A. L. R. P. și M. D. A., dezvoltand in esenta urmatoarele critici:
Instanța de fond a fost investita cu soluționarea unei cereri privind revendicarea unui imobil, prin compararea a două titluri de proprietate, întemeiata pe dispozițiile art. 480 C. civ.
1. În mod gresit a reținut instanța de judecată că nu există un bun actual in sensul jurisprudenței CEDO, deoarece calitatea de titular al dreptului de proprietate a reclamantelor rezultă din actul de vânzare-cumparare încheiat in anul 1940, calitate pe care Statul român a recunoscut-o implicit prin anexa Decretului nr. 92/1950, norma prin care a fost preluat în mod abuziv imobilul, dar și prin Legea nr. 247/2005, care declară în totalitate abuziv decretul anterior menționat
Nu este necesară o hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului de proprietate, astfel cum se reține în Sentința civilă ce formează obiectul prezentului apel, deoarece imobilul în discuție nu a fost înstrăinat prin consimțământul proprietarului, ceea ce înseamnă că aceștia sunt în continuare proprietarii apartamentului. Deposedarea fiind abuzivă, Statul Român a exercitat o detenție precară, neputând transmite dreptul de proprietate în mod valabil unei alte persoane, Legea nr. 112/1995, în temeiul căreia fost înstrăinat imobilul fiind contrară reglementărilor internaționale în vigoare la acel moment, pe care România trebuia să le respecte. De asemenea, nu este necesară o hotărâre judecătorească de recunoaștere, deoarece nu ar mai avea rațiune prezenta acțiune în revendicare.
2. Instanta de judecată, cu incălcarea principiului de drept al disponibilității si a dispozițiilor art. 129 alin. (6) Ce proc. civ., a făcut greșit aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, reținând dispozițiile acesteia în soluționarea litigiului dedus judecății, deși cererea noastră era întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ.
3. Aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 rezultă din ansamblul reglementărilor naționale și internaționale.
Art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, prevede că: "Orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (..)".
Instanța de fond trebuia să aibă în vedere, cu ocazia soluționării litigiului, prevederile art. 148 alin. (2) din Constituția României.
Analizând articolele citate anterior, precum și prevederile Legii nr. 10/2001, în ansamblul său, rezultă că instanța de judecată ar fi trebuit să facă aplicarea art. 1, Protocolul 1, CEDO, ținând astfel cont de dispozițiile imperative ale art. 20 alin. 1 si 2 din Constituția României.
Se observă, așadar, asigurarea protecției dreptului de proprietate, drept care nu poate fi limitat decât "pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale" ale dreptului internațional" - art. 1, Protocolul 1, CEDO, ceea ce nu este cazul în speța noastră.
4. Instanta de judecată trebuia, așadar, să facă aplicare art. 1, Protocolul 1, CEDO, precum și a art. 480 C. Civ, făcând astfel inaplicabile, cu efecte inter partes, prevederile Legii 10/2001, contrare Convenției.
Făcând aplicare Legii nr._, precum și Legii nr. 112/1995, instanța de judecată omite faptul că Legea nr. 10/2001, modificată și republicată prin Legea nr._, stabiliește că imobilele confiscate de la proprietari, în temeiul Decretului nr. 92/1950, sunt preluate cu titlul abuziv. Așadar, instanța de fond nu a avut în considerare faptul că autorii reclamantelor au fost deposedați de imobilele ce le aparțineau, că Statul român nu a devenit proprietarul acestor bunuri și pe cale de consecință nu avea calitatea de a transmite acest drept altor persoane. Prin urmare, instanța de judecată a omis să facă o aplicare a prevederilor naționale în spiritul legii, astfel cum cer principiile de drept.
Subiectivismul instantei de fond rezultă din faptul că aceasta are în vedere doar jurisprudența favorabilă foștilor chiriași, iar nu și cea privind proprietarii deposedați în mod ilegal. Instanța de fond putea să ia drept reper și alte cauze în care Statul român a fost condamnat la CEDO, pentru încălcarea art. 1, Protocolul 1, pentru respingerea acțiunilor în revendicare. Cu titlu de exemplu, cauza Faimblat împotriva României si cauza Ș. contra României.
5. Nu trebuie omis faptul că instanța de fond a făcut aplicarea greșită a legii, cu încălcarea principiilor de drept ce guvernează aplicarea legii civile în timp. În conformitate cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea civilă dispune numai pentru viitor, iar potrivit dispozițiilor art. 1 din Codul civil legea civilă nu are putere retroactivă. Aceste texte legale consacră teza unanim acceptată că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, astfel încât ea nu poate modifica trecutul juridic.
Așadar, nu trebuie omis faptul că se încearcă a se face aplicarea unor legi noi unor fapte juridice născute sub imperiul unor reglementări anterioare
Este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr. 10/2001, vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare fără titlu valabil. Astfel, instanța de fond ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor de proprietate, având în vedere dispozițiile Codului civil, și să constate "preferabilitatea" dreptului de proprietate al autorilor reclamantelor, făcând astfel aplicarea principiului nemo dat quod non habet.
Faptul că pârâții cunoșteau calitatea de detentor precar al înstrăinătorului imobilului putea fi reținut de instanța de judecată și din prețul derizoriul al vânzării apartamentului. Conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1924/16.10.1997 imobilul a fost dobândit de către pârâți în schimbul sumei de 20.471.783 lei vechi, în condițiile în care în acea perioadă prețul unui asemenea apartament era de 80.000.000 lei vechi.
Pe cale de consecință, pentru aceste argumente vă rugăm să constatați că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ, dar și cu încălcarea principiului disponibilității părților, făcând o aplicare subiectivă a normelor de drept internaționale.
Solutionand apelul formulat, in raport de criticile dezvoltate, Curtea constata urmatoarele:
In cauza prezenta reclamantele solicita sa fie obligati paratii persoane fizice la restituirea in natura a imobilului preluat abuziv de stat si aflat in posesia lor, respectiv apartamentul nr. 1 din București, ., sector 2. Cererea este intemeiata pe pretinsul drept de proprietate al reclamantelor si pe caracterul nelegal al acestei preluarii.
Imobilul in discutie a fost proprietatea autorilor reclamantelor M. C. și M. E. si a fost preluat de stat in baza Decretului nr. 92/ 1950.
Asa fiind, Curtea constata ca imobilul in discutie cade sub domeniul de aplicare al Legii nr. 10/ 2001, care reglementeaza masurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv in perioada 06 martie 1945- 22 dec. 1989.
Reclamantele si-au intemeiat cererea pe dispozitiile dreptului comun, art. 480 si urm. C.civ., punand insa in discutie cauza si din perspectiva principiilor CEDO.
Soluționarea acțiunilor în revendicare formulate de către foștii proprietari în contradictoriu cu chiriașii cumpărători, dobânditori în condițiile Legii nr. 112/1995, în situația în care o astfel de acțiune nu a fost precedată de o acțiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare admisă de instanța de judecată prin hotărâre irevocabilă, sau nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de restituire pronunțată în contradictoriu cu statul sau cu autoritatea administrativă locală, a generat disputa în practica instanțelor de judecată, atat cu privire la admisibilitatea unei acțiuni în revendicare formulată și întemeiată exclusiv pe prevederile dreptului comun, precum și cu privire la soluția ce ar urma să fie pronunțată într-o astfel de acțiune, respectiv identificarea criteriilor de stabilire a titlului de proprietate preferabil.
Soluționând această divergență de jurisprudență, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, prin Decizia nr. 33/2008, a stabilit două aspecte importante: primul se referă la legea aplicabilă, instanța supremă statuând că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, deoarece altfel s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.
Decizia ICCJ este cuprinzatoare, vizand atat raporturile juridice dintre fostul proprietar si organele si unitatile administratiei publice locale si centrale, cat si raporturile juridice cu particularii – persoane fizice cumparatori in baza Legii nr. 112/ 1995.
A doua problemă rezolvată prin decizia în interesul legii menționată mai sus este cea a neconcordanței între dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile convenționale în această materie. Astfel, Curtea recunoaște posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, atunci când reclamantul invocă un „bun” în sensul Convenției, deoarece „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.
Instanța supremă consideră însă că „este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice„.
Asadar, in lumina acestei decizii data in recurs in interesul legii, Curtea are de verificat existenta in patrimoniul partilor a unui “bun”.
În ceea ce privește existența în patrimoniul reclamantelor din prezenta cauza a unui „bun” în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, Curtea constată că acestea invocă contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 16.02.1937 și transcris sub nr. 3003/16.02.1937 de Tribunalul I. Secția Notariat (filele 12-17 dosar nr._ ) prin care autorii lor M. C. și M. E. au dobandit proprietatea terenului în suprafață de 263,75 mp, situat în București, ., sector 2, si edificarea unei constructii de catre acesti autori, conform înscrisurilor depuse în copie la filele 18-53 din dosarul nr._ ( deci accesiunea imobiliara ).
Reclamantele au formulat si notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin Dispoziția nr. 19/10.07.2001 emisă de Primarul G. al Municipiului București (fila 111 din dosarul nr._ ), s-a restituit în natură autorului reclamantelor, M. G., imobilul situat în București, ., sector 2, format din construcție și teren în suprafață de 263,75 mp, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, a cotelor părți de teren aferente acestor apartamente, precum și a cotei părți din dependințele si părțile de folosință comună. Ca urmare, prin procesul verbal_/14.08.2001 s-a procedat la predarea-primirea imobilului, mai puțin cele 6 apartamente vândute foștilor chiriași (fila 112 din dosarul nr._ ).
Se noteaza de catre Curte ca prin sentinta civila nr. 244/ 06.03.2001 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a 3-a civila in dosarul nr. 5154/ 2000 a fost admisa cererea de revendicare formulata de reclamante in contradictoriu cu paratul din acea cauza CGMB si . obligati acesti parati sa lase reclamantelor in deplina proprietate si posesie suprafata de teren de 124,64 mp. ( din care 36,16 mp. teren construit si 90,30 mp. teren liber ) si apartamentele ocupate de chiriasi, neinstrainate in baza Legii nr. 112/ 1995 pana la acea data, fiind totodata admise cererile de interventie formulate de cumparatori ai anumitor apartamente din imobil, printre care si paratii din prezenta cauza M. Benedict si E., fiind constatat dreptul de proprietate al acestor intervenienti asupra partilor din imobil cumparate in baza Legii nr. 112/ 1995, respectiv apartamentul nr. 1 pentru paratii M..
Pârâtii M. E. și M. M. E. invoca contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. N1924/16.10.1997 (filele 83-85 dosar nr._ ) incheiat cu PMB in baza Legii nr. 112/ 1995.
Aplicarea în practică a Deciziei nr. 33/2008 în asemenea circumstanțe, în sensul calificării noțiunii de „bun” și aprecierea sub aspectul compatibilității dispozițiilor legii reparatorii interne în raport cu dispozițiile Convenției, a reprezentat un nou izvor de practică neunitară, atât la nivelul instanțelor obișnuite, dar și la nivelul instanței supreme, existând și hotărâri judecătorești prin care s-a stabilit, în raport de cauzele S. împotriva României (Hotărârea din 21.07.2005), P. împotriva României (Hotărârea din 01.12.2005), P. împotriva României (Hotărârea din 16.02.2006), că, în ipoteza constatării nevalabilității titlului statului, reclamantul are un „bun”, sau cel puțin o „speranță legitimă” de restituire, că prin vânzarea bunului către chiriaș s-a produs o ingerință în dreptul său de proprietate, că legislația internă nu permite un remediu efectiv și eficient al încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie și de durată pe care reclamantul ar trebui să o parcurgă pe temeiul Titlului VII al legii nr. 247/2005 și al OUG nr. 81/2007 și că singura soluție pentru repararea încălcării dreptului de proprietate este restituirea imobilului către reclamant, urmând ca pârâtul cumpărător să obțină de la Stat restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Ulterior, ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot în cauza A. și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), s-a ajuns la unificarea practicii în ceea ce privește calificarea noțiunii de „bun” și a dreptului ce poate fi recunoscut reclamantului în legătură cu imobilul preluat de stat în mod abuziv, chiar și fără titlu sau în temeiul unui titlu nevalabil.
În acest sens, atât la nivelul instanței supreme, cât și la nivelul secției din care face parte completul de judecată ce soluționează prezentul recurs, există practică unitară, în sensul că, în situația în care nu există o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă anterioară de restituire a bunului, reclamantul nu poate pretinde restituirea imobilului în cadrul acțiunii în revendicare, ci are doar dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.
În argumentarea acestei soluții se reține distincția pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut-o, în Hotărârea pronunțată în cauza A., între situația în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un „bun actual” care i-ar permite restituirea imobilului în natură chiar și în cadrul unei acțiuni în revendicare de felul celei de față, și situația în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalității titlului statului, care poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (a se vedea paragrafele 140-143 din Hotărârea pronunțată în cauza A., precum și modul în care această hotărâre este valorificată de către instanța supremă într-o speță similară celei de față – Decizia nr. 6008/11.11.2010 a ÎCCJ – Secția civilă și de proprietate intelectuală).
În contextul actual al evoluției practicii judiciare interne, Curtea, în soluționarea prezentului recurs, va îmbrățișa punctul de vedere unanim, urmând a constata că reclamantele din prezenta cauză nu au un „bun actual” care sa le permita restituirea in natura, ci doar un drept la despăgubire pe care îl vor putea valorifica în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).
Așadar, în speță, din perspectiva principiilor enuntate in hotararea pronuntata de instanta europeana in cauza A. nu poate fi recunoscută reclamantelor decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de 18 luni stabilită de Curte în acest scop, prelungita ulterior).
Diferența esențială de abordare în cauza A., față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței – premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului “Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
Urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamant. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului “Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii – pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., măsuri cu caracter legislativ și administrativ. Curtea constata ca acest termen initial de 18 luni a fost prelungit cu 9 luni, la cererea Guvernului Romaniei, la data de 5 iunie 2012, Comitetul de Ministri facand cunoscut faptul că CEDO a aprobat cererea de amânare emisă de Statul Român în vederea elaborării noii legislații privind despăgubirile. Asa fiind, la acest moment termenul până la care Statul Român este ținut să soluționeze situația despăgubirilor prin emiterea sau modificarea legislației este 12 aprilie 2013.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii–pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” care i-ar permite restituirea imobilului în natură, consacrat ca atare, nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamantele nu au un drept la restituire care să le îndreptățească la redobândirea posesiei asupra apartamentului in litigiu.
In schimb, evaluand cerința existenței unui „bun” în patrimoniul pârâtilor M., Curtea constata ca acestia au un asemenea bun actual, care le confera dreptul de a pastra posesia asupra imobilului in litigiu, acest bun fiindu-le dobandit prin incheierea contractului de vanzare cumparare cu statul, contract care nu a fost desfiintat. Dimpotriva, prin sentinta civila nr. 244/06.03.2001 a Tribunalului București mentionata mai sus a fost constatat dreptul de proprietate al paratilor in contradictoriu cu reclamantele din prezenta cauza.
Curtea constata ca, fata de aceasta situatie, anume ca reclamantele nu au un drept la restituire in natura, iar paratii M. au un bun actual in sensul aratat mai sus, nu se mai poate opera cu criteriile de comparare a titlurilor partilor aratate de apelante si nici chiar cu cele arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
În lipsa „bunului actual” în patrimoniul reclamantelor, operațiunea de comparare a titlurilor nu mai este posibilă din perspectiva Deciziei nr. 33/2008, deoarece o asemenea operațiune presupunea ca, în prealabil, să se stabilească dacă reclamantele au un „bun” în sensul Convenției, numai în această situație impunându-se ulterior compararea cu titlul pârâtilor și verificarea dacă și în ce măsură, printr-o eventuală admitere a acțiunii în revendicare, se aduce atingerea dreptului acestora de proprietate sau securității circuitului civil.
Pentru aceste motive, sunt inlaturate ca nefondate toate consideratiile facute de apelante referitor la aplicarea gresita a Legii nr. 10/ 2001 in contextul CEDO, ca si cele referitoare la neaplicarea de catre tribunal a art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie. In ce priveste hotararile pronuntate de instanta europeana invocate de apelante, Curtea constata ca principiile afirmate de aceasta in aceste hotarari au fost abandonate cu prilejul pronuntarii hotarararii in cauza A. contra Romaniei, prin aceasta hotarare instanta europeana reconfigurand notiunea de bun actual si solutia de transare a litigiilor similare celui prezent.
Iar in ce priveste criteriile de comparare a titlurilor partilor consacrate in practica judiciara interna exclusiv pe baza legislatiei interne, acestea sunt inlaturate in primul rand de legea speciala Legea nr. 10/ 2001, dar si de necesitatea analizarii cauzei din perspectiva imperativului respectarii Conventiei Europene a Drepturilor Omului si a jurisprudentei instantei europene care traseaza principiile esentiale in interpretarea si aplicarea legislatiei comunitare. Toate argumentele dezvoltate de apelante legate de preferabilitatea titlului lor de proprietate (provenienta lui de la adevaratul proprietar, anterioritatea inscrierii in cartea funciara etc.), referitoare la faptul ca paratii au incheiat contractul cu un neproprietar, caracterul modic al pretului de cumparare de catre parati, sunt bazate exclusiv pe dreptul intern, in masura in care s-ar putea disocia acest drept intern de legislatia comunitara, insa solutionarea cauzei impune abordarea acesteia in perspectiva mai ampla a legislatiei comunitare si a jurisprudentei CEDO, nefiind posibila aceasta disociere. Iar analiza facuta din aceasta perspectiva a jurisprudentei CEDO schimba deznodamantul juridic al cauzei si insusi rationamentul dedus din dreptul intern, dupa cum s-a aratat mai sus.
Curtea respinge criticile apelantelor referitoare la incalcarea principiului disponibilitatii reglementat de art. 129 C.pr.civ., in mod corect tribunalul raportandu-se in solutionarea cauzei si la dispozitiile Legii nr. 10/ 2001.
Astfel cum s-a decis de catre ICCJ in decizia data in recurs in interesul legii sub nr. 33/ 2008, instanta, odata ce stabileste ca imobilul in discutie cade sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/ 2001, trebuie sa dea prioritate legii speciale in concursul dintre legea generala si legea speciala, si ca atare, are de verificat care sunt drepturile partilor in contextul legii speciale, urmand a pronunta solutia impusa de aceasta lege speciala, iar pe de alta parte are de verificat daca in contextul acestei legi speciale se contravine Conventiei Europene a Drepturilor Omului, in caz de conflict aceasta din urma avand prioritate.
Faptul ca reclamantii au inteles sa invoce prin cererea formulata dreptul comun reprezentat de art. 480 C.civ. nu atrage consecinta limitarii judecatii cauzei exclusiv din aceasta perspectiva. Inainte de toate, revendicarea este obiectul cererii, aspect diferit de textul legal aplicabil unei asemenea cereri. Printr-o cerere in revendicare reclamantul, pretins proprietar si neposesor, solicita restituirea bunului de la detinator, acesta reprezentand obiectul cererii. In ce priveste dispozitiile art. 480 C.civ., acest text reglementeaza continutul dreptului de proprietate. Indicarea acestui text drept temei al unei cereri de revendicare nu atrage consecinte sub aspectul regimului juridic aplicabil cererii, caci acest text nu reglementeaza in sine un anumit regim juridic al unei cereri de revendicare. Regimul juridic aplicabil unui litigiu, oricare ar fi el, inclusiv o cerere in revendicare, este cel existent la un moment dat legal, in raport de natura litigiului. Reclamantul, atunci cand indica un anumit text de lege drept temei al pretentiilor sale, nu poate inlatura desigur aplicarea altor texte legale care devin incidente in cauza in raport de situatia de fapt si pretentia dedusa judecatii.
Un anumit cadru legislativ se aplica persoanelor si litigiilor dintre ele in mod inevitabil si obligatoriu, nefiind lasat la dispozitia partii sa i se aplice o dispozitie legala sau nu, in functie de invocarea sa sau nu, raportat la interesele sale particulare. Ceea ce este lasat la dispozitia partii este fixarea limitelor judecatii sub aspectul obiectului si cauzei juridice (desigur si sub aspectul cadrului procesual subiectiv). Cauza juridica insa nu este echivalenta cu un anumit text legal, ci se defineste ca situatia de fapt incadrata juridic in anumite institutii juridice si reglementari legale aplicabile in raport de mijlocul procedural ales de parte.
In final in ce priveste criticile apelantelor referitoare la incalcarea principiilor care guverneaza aplicarea legii in timp, Curtea le constata nefondate, iarasi in lumina deciziei data in recurs in interesul legii nr. 33/ 2008 aplicarea legii speciale nr. 10/ 2001 impunandu-se cu prioritate fata de Codul civil invocat de apelante.
În raport de toate aceste considerente, in baza art. 296 C.pr.civ., Curtea va respinge apelul reclamantelor, constatand ca cererea de revendicare obiect al cauzei nu poate fi primita.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanții reclamanți A. L. R. P. și M. D. A., ambii domiciliați în București, ., . 2, împotriva sentinței civile nr. 2302/ 22.12.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. E. și M. M. E., ambii cu domiciliul în București, ., . și intimații chemați în garanție M. București prin Primarul G., cu sediul în București, Spl. Independenței nr. 291-293, sector 6, Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5 și C. G. al Municipiului București, cu sediul în București, Spl. Independenței nr. 291-293, sector 6.
Cu recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 13 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. F. G. F. C.
GREFIER
S. V.
RED.DG
Tehnored. DG/ SP/ MS/ 9 ex.
22.11.2012
| ← Pretenţii. Decizia nr. 394/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cereri. Decizia nr. 1066/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
