Revendicare imobiliară. Încheierea nr. 29/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 29/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-04-2012 în dosarul nr. 172/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 29.03.2012
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: I. S.
JUDECĂTOR: N.-G. M.-A.
GREFIER: S. R.
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții – pârâți C. O., C. F., D. Ș., D. P., O. M., O. M., A. V., împotriva sentinței civile nr.1712 din 20.12.2007, pronunțată de către Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._/3/2007, în contradictoriu cu intimații – reclamanți A. M. D. – I., B. L. – G. și B. L. – A..
Obiectul cauzei – revendicare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat M. Ș., în calitate de reprezentant al apelanților – pârâți C. O., C. F., D. Ș., D. P., O. M., O. M., A. V., în baza împuternicirilor avocațiale nr._,_,_ din 2008 emise de Baroul București (filele 18 – 20 dosar nr._/3/2007 atașat) și a împuternicirii avocațiale nr._/2011, emisă de Baroul București (pe care o depune), lipsind intimații – reclamanți A. M. D. – I., B. L. – G., B. L. – A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură s-a depus, la data de 06.03.2012, din partea intimaților – reclamanți, înscrisurile solicitate de către instanță prin dispozițiile încheierii de ședință din data de 26.01.2012, iar la data de 27.03.2012, apărătorul intimaților – reclamanți a depus cerere de amânare față de imposibilitatea sa obiectivă de a prezentare pentru prezentul termen, având anexată și dovada.
Apelanții – pârâți, prin apărător susține că nu se opune cererii de amânare formulată de apărătorul intimaților – reclamanți.
Curtea, în urma deliberării, față de cererea de amânare formulată de apărătorul intimaților – reclamanți, urmează a o respinge, având în vedere că așa cum rezultă din înscrisurile doveditoare depuse, cererea de preschimbare a termenului la Tribunalul G. a fost admisă la data de 16.01.2012, deci d-nul avocat Ș. L., a avut timpul material suficient pentru ași asigura substituirea în acea cauză.
La solicitarea instanței, apărătorul apelanților – pârâți, susține că nu mai are de formulat alte cereri, sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus sau de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului, urmând a amâna pronunțarea pentru a da posibilitatea intimaților – reclamanți să formuleze concluzii scrise. Totodată, din oficiu, invocă excepția lipsei calității procesule pasive a reclamantei B. L. – A., acordând cuvântul și asupra acestei excepții.
Apelanții – pârâți C. O., C. F., D. Ș., D. P., O. M., O. M., A. V., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat inițial și precizat ulterior.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. L. – A., solicită admiterea excepției, constatând că și apelanții – pârâți, la rândul lor, au invocat această excepție a lipsei calității procesuale pasive a tuturor reclamanților.
CURTEA
Pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art.260 alin. 1 din Codul de procedură civilă,
DISPUNE
Amână pronunțarea la 05.04.2011
Pronunțată în ședința publică de la 29.03.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. S. M. – A. negoescu – G.
GREFIER
S. R.
Dosar nr._
(_ )
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 05.04.2012
CURTEA
În aceeași compunere și pentru aceleași motive,
DISPUNE
Amână pronunțarea la 12.04.2011
Pronunțată în ședința publică de la 05.04.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. S. M. – A. negoescu – G.
GREFIER
S. R.
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 172 A
Ședința publică de la 12.04.2012
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: I. S.
JUDECĂTOR: N.-G. M.-A.
GREFIER: S. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanții – pârâți C. O., C. F., D. Ș., D. P., O. M., O. M., A. V., împotriva sentinței civile nr.1712 din 20.12.2007, pronunțată de către Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._/3/2007, în contradictoriu cu intimații – reclamanți A. M. D. – I., B. L. – G. și B. L. – A..
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 29.03.2012, fiind consemnate în încheierea de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta când, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat consecutiv pronunțarea la 05.04.2012 și apoi la 12.04.2012, hotărând următoarele.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 01.09.2004 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._/2004 (număr în format nou_/299/2004), reclamanții A. M. D. I., B. L. G. și B. L. A., reprezentată de B. L. G., au chemat în judecată pe pârâții C. O., C. F., A. V., O. M., D. Ș. și D. P., solicitând instanței obligarea acestora de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, ., sector 1.
La data de 6.10.2004 pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității cererii, în motivarea căreia s-au referit și la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1775/06.12.2002, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 5825/2002, excepția lipsei calității procesuale active, în motivarea căreia s-au referit și la sentința civilă nr. 1313/15.11.1999 pronunțată în dosarul nr. 3478/1999 și excepția prescripției dreptului de a cere anularea contractelor de vânzare - cumpărare, care au fost respinse prin încheierea din 19._, mai puțin excepția lipsei calității procesuale active, care a fost unită cu fondul. Ulterior, la termenul din 30.11.2004, a fost invocată excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată, respinsă de instanță prin încheierea de la acea dată.
La termenul din 11.01.2005 instanța a dispus, din oficiu, introducerea în cauză în calitate de pârât a numitului O. M., iar prin încheierea din 15.02.2005 a dispus conexarea la prezenta cauză a dosarului nr._/2004, având ca obiect revendicarea formulată de aceeași reclamanți împotriva pârâtului O. M., având în vedere strânsa legătură dintre cele două cauze și pentru a se evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii.
La termenul din 15.02.2005, pârâții au invocat direct excepția autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 1313/15.11.1999 pronunțată în dosarul nr. 3478/1999 de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă și de sentința civilă nr. 1775/6.06.2002 pronunțată în dosarul nr. 5825/2002 de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, care a fost respinsă de instanță prin încheierea de la aceeași dată.
Prin sentința civilă nr. 2609/22.03.2005, Judecătoria Sectorului 1 București a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată; a admis cererile așa cum au fost conexate, formulate de reclamanții A. M. D. I., B. L. G. și B. L. A., reprezentată de B. L. G., în contradictoriu cu pârâții C. O. și C. F.; a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentele situate în imobilul din București, ., sector 1, astfel: pârâții C. O. și C. F., apartamentul nr.1, etaj 1, pârâta A. V., apartamentul nr. 2, demisol, pârâții O. M. și O. M., apartamentul nr. 5, mansardă și pârâții D. Ș. și D. P. apartamentul nr. 8, mansardă și a respins cererea reclamanților privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 10.05.2005 au declarat apel pârâții C. O., C. F., A. V., O. M., D. Ș., D. P. și la data de 30.08.2005 și pârâtul O. M., care au fost înregistrate pe rolul Tribunalul București - Secția a V-a Civilă la data de 18.07.2005 sub 3052/2005 (număr în format nou_/3/2005).
Prin decizia civilă nr. 615/24.03.2006, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelurile formulate de apelanții-pârâți C. O., C. F., A. V., O. M., O. M., D. Ș. și D. P. în contradictoriu cu intimații-pârâți B. L. A., B. L. G. și A. M. D. I.; a anulat sentința apelată; a constatat competența Tribunalului București pentru soluționarea cauzei și a înaintat dosarul în vederea repartizării aleatorii.
Pentru a decide astfel, analizând competența materială a instanței care a soluționat pricina, a constatat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. b și art. 297 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe, întrucât valoarea de impunere a imobilului în litigiu este de 5 miliarde lei și competența materială a soluționării litigiului revine Tribunalului București.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 11.04.2006, au declarat recurs reclamanții, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă la 21.09.2006. Prin decizia civilă nr. 579/22.03.2007, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat recursul.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 20.06.2007, sub nr._/3/2007.
Pârâții au reluat excepțiile invocate în fața tribunalului după stabilirea competenței de soluționare a cauzei pentru această instanță. Tribunalul a soluționat aceste excepții prin respingerea lor la termenul din data de 20.11.2007 și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active.
Astfel, cu privire la excepția netimbrării, a reținut că sunt incidente dis part. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997.
Referitor la excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 1775/6.12.2002 pronunțată de către Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, definitivă, și decizia civilă nr. 1175/A/2.06.2004 a Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă, a arătat că nu este întrunită condiția identității de părți și nici cea a identității de obiect și cauză, întrucât în prezentul dosar se solicită revendicarea în temeiul art. 480 Cod civ., iar în cauza anterioară s-a solicitat a se consta că imobilul s-a preluat fără titlu valabil și a se consta nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare. Față de sentința civilă nr. 1313/1999 pronunțată de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă nu există autoritate de lucru judecat, având în vedere că s-a soluționat cauza pe excepție.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare prin compararea de titluri, Tribunalul a respins-o ca nefondată, întrucât nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice utilizarea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil.
Prin sentința civilă nr. 1712/20.12.2007, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților; a admis ca fondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. M. D. I., B. L. G. și B. L. A., prin reprezentant legal B. L. G. împotriva pârâților C. O., C. F., A. V., O. M., D. Ș., D. P.; a admis, ca fondată, cererea conexă formulată de reclamanți împotriva pârâtului O. M.; i-a obligat pe pârâții C. O. și C. F. să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților apartamentul nr.1, situat în București, ., sector 1, pe pârâta A. V. să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2 situat în București, ., sector 1, pe pârâții O. M. și O. M. să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 5, situat în București, ., sector 1 și pe pârâții D. Ș. și D. P. să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 8, situat în București, ., sector 1.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat la nr._ din data de 10.06.1926, la secția notariat a Tribunalului I., V. P. T. a cumpărat terenul în suprafață de 320 m.p. situat în Parcul I., . colț cu .. B. nr. 2, de la G. S. S..
La data de 1 iunie 1926 s-a emis autorizația cu nr. 227, de către Direcțiunea Lucrărilor Tehnice - secția autorizări, pentru construirea pe acest teren a unei clădiri cu subsol, parter și etaj.
În anul 1933, Primăria Municipiului București - Direcția generală de cadastru și sistematizare a renumerotat numerele, astfel că imobilul în cauză a devenit nr.12 de pe . rezultă din înscrisul depus în copie la dosar și care poartă nr. 2432 din anul 1933.
Așa cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei, în copie, respectiv certificatul de naștere și de căsătorie, precum și din declarațiile lui T. I. P., dată în fața notarului public la data de 02.04.2001 și a lui S. V., dată la 10.12.2007, rezultă că T. V. este aceeași persoană cu T. V., despre care se fac mențiuni în certificatul de moarte și în certificatul de moștenitor nr. 6 din data de 16.02.2000, eliberat de B.N.P. A. F..
S-a constatat că este una și aceeași persoană pentru că sunt aceleași mențiuni cu privire la părinți și la locul nașterii, fiind evidente erorile materiale cu privire la nume și la prenume.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 6 din data de 16.02.2000 eliberat de B.N.P. A. F., în urma decesului lui T. V. au rămas ca moștenitori C. A., decedată la data de 23.01.1985, în calitate de soră, B. L. G., nepoată de frate și A. M. D. I., nepot de frate.
Potrivit declarației autentificate la nr. 8927 din data de 8 iulie 1965, A. V. a acceptat succesiunea de pe urma mătușii sale T. V..
C. A. a lăsat un testament autentificat la data de 16.04.1984 în favoarea nepotului de frate C. M. D.. Calitatea acestuia de moștenitor testamentar a fost constatată prin certificatul de moștenitor nr. 1410 din data de 26.09.1985 întocmit de fostul Notariat de Stat al sectorului 2 București.
C. M. D. a decedat la data de 30.01.1995 și a lăsat ca moștenitori legali conform certificatului de moștenitor nr. 68 din data de 22.04.1996 întocmit de B.N.P. M. R. pe reclamanți.
Instanța a constatat pe baza acestor înscrisuri depuse la dosar în fața primei instanțe de fond, dar și în fața tribunalului, că reclamanții și-au dovedit calitatea de moștenitori ai lui T. V. și, pe cale de consecință, și calitatea procesuală activă în cauză.
Prin urmare, a fost respinsă ca nefondată excepția invocată de către pârâți referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamanților.
Tribunalul a mai reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat de la T. V. în baza Decretului nr. 92/1950, conform anexei la acesta, la poziția 7745, așa cum rezultă din adresa nr._ D din data de 6.01.2005 eliberată de Primăria Municipiului București - Direcția evidenței imobiliare și cadastrale. Din această adresă rezultă că s-a formulat și cerere în baza Legii nr. 10/2001.
În baza Legii nr.112/1995, pârâții C. O. și C. F. au cumpărat de la Primăria Municipiului București, prin S.C. Herăstrău Nord S.A., apartamentul nr. 1, etaj 1, din imobil, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 4032/_, din data de 23.04.1999.
În baza aceleiași legi a cumpărat și pârâta A. V. apartamentul nr. 2, demisol din imobil, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1910 din data de 25.10.2000, încheiat cu Primăria Municipiului București.
Pârâții O. M. și O. M. au cumpărat apartamentul nr. 5, mansardă din imobil conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1958 din data de 10.01.2001, încheiat cu Primăria Municipiului București.
La data de 16.01.2001 au cumpărat apartamentul nr. 8, mansardă din imobil pârâții D. Ș. și D. P., conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1909, încheiat cu Primăria Municipiului București și actului adițional la acesta încheiat la data de 8.03.2001.
Temeiul juridic invocat de către reclamanți în susținerea acțiunii lor este art. 480 Cod civil, care prevede că „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”. În continuare, art. 481 cod civil prevede că „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire."
Acest temei juridic impune analiza titlurilor de proprietate invocate ca argument în dovada proprietății de către reclamanți, pe de o parte, și de către pârâți, pe de altă parte, prin compararea acestora și stabilirea de către instanță a celui mai bine caracterizat.
Titlul reclamanților provine de la proprietarul inițial al imobilului, respectiv T. V., care a cumpărat terenul și care a construit casa situată în București ..
Titlurile de proprietate ale pârâților sunt întemeiate pe contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu Primăria Municipiului București, care deținea imobilul în baza Decretului nr. 92/1950, prin care a fost preluat de la T. V..
Tribunalul a constatat că această preluare a fost abuzivă în raport de prevederile Constituție României din 1949, care garanta dreptul de proprietate, de prevederile Codului civil român, care la art. 481 prevede că nimeni nu poate fi obligat la cedarea proprietății sale decât în anumite condiții și cu o justă despăgubire, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
Prin urmare, pârâții au cumpărat de la un neproprietar, astfel că titlurile lor de proprietate sunt mai puțin caracterizate față de cel prezentat de reclamanți.
Instanța a mai reținut că niciuna dintre acțiunile formulate până în prezent de către reclamanți și care s-au soluționat nu au vizat analiza pe fond a dreptului reclamanților, fiind formulate fie împotriva unor instituții ale statului, fie nu și-au justificat calitatea procesuală activă, dar care nu determină imposibilitatea ca reclamanții să poată promova o altă acțiune în care să facă aceste dovezi.
Împotriva acestei hotărâri, la data de 12.02.2008 au declarat apel pârâții C. O., C. F., D. Ș. și D. P., la data de 14.02.2008 au declarat apel pârâții O. M. și O. M., iar la data de 18.02.2008 pârâta A. V., care a fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 18.03.2008.
În motivarea cererii lor, apelanții pârâți A. V., C. O., C. F., D. Ș. și D. P. au arătat că instanța de fond a respins toate excepțiile invocate, însă fără să motiveze în concret de ce le-a respins argumentele în susținerea excepției, astfel că sunt nevoiți să reitereze aceste excepții, după cum urmează:
A. Excepția inadmisibilității cererii introductive pe care o reinvocă sub toate cele trei aspecte ridicate.
1. Au susținut, și nu s-a motivat pe texte legale și invocând practica de ce s-a respins susținerea lor în sensul că acțiunea în revendicare formulată pe temeiul dispozițiilor art. 480 Cod civil este admisibilă, după . Legii nr.10/2001, dacă se analizează în raport cu data introducerii acțiunii, dată care trebuia să fie anterioară intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.
2. Cel de-al doilea aspect al inadmisibilității cererii introductive este cel al nerespectării de către reclamanți a dispozițiilor art. 21 (1) din Legea nr.10/2001.
Legea nr. 10/2001 a prevăzut, ca o condiție obligatorie și prealabilă a oricărei restituiri în natură sau despăgubiri, necesitatea formulării și comunicării prin intermediul executorilor judecătorești înlăuntrul unui termen inițial de 6 luni - prelungit ulterior până la 14 august 2002 - a unei notificări către persoana deținătoare a imobilului sau, dacă aceasta nu este cunoscută, către primăria în a cărei rază se află imobilul.
3. Cel de-al treilea aspect al inadmisibilității cererii introductive se referă la faptul că apelanții-pârâți au un titlu de proprietate dobândit conform Legii nr.112/1995 asupra imobilului revendicat de către intimații-reclamanți, titlu ce nu mai poate fi anulat.
Dacă sunt proprietari (dobândirea proprietății prin lege este un mod de dobândire a dreptului de proprietate potrivit legii civile), iar titlurile acestora nu sunt anulate și nici nu s-a cerut de către reclamanți constatarea nulității lor, nu pot fi obligați să lase altuia, posesia și proprietatea.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă afirmă clar: „Acțiunea în revendicarea imobilului naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 este condiționată de admiterea cererii de constatarea nulității contractului prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat, chiar dacă bunul a fost preluat fără titlu valabil” - Decizia nr.417/25.01.2005.
B. Instanța de fond s-a pronunțat (în motivarea sentinței) în sensul că „niciuna dintre acțiunile formulate până în prezent de către reclamanți și care s-au soluționat, nu au vizat analiza pe fond a dreptului reclamanților, fiind formulate fie împotriva unor instituții ale statului, fie nu și-au justificat calitatea procesuală activă, dar care nu determină imposibilitatea ca reclamanții să poată promova o altă acțiune în care să facă asemenea dovezi” - aceasta în legătură cu susținerea lor că prin alte acțiuni anterioare s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat (pe lângă faptul că reclamanții nu și-au dovedit calitatea procesuală activă), că titlurile lor sunt valabile.
Se impune astfel reinvocarea excepției autorității lucrului judecat privind calitatea procesuală activă a reclamanților, a formulării acțiunii în revendicare și implicit a cererii incidente de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare prin care apelanții-pârâți au dobândit proprietatea, excepție asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat motivat.
Astfel, sentința nr. 1775/06.12.2002 a devenit definitivă și irevocabilă - intrând în autoritate de lucru judecat cu privire la:
- inadmisibilitatea unei cereri de revendicare adresate direct instanței, atâta vreme cât este în soluționare cererea bazată pe revendicarea Legii nr.10/2001;
- constatarea ca nefondate, a cererilor reclamanților în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare între apelanții-pârâți și Primăria Municipiului București prin mandatarul său, S.C. „HERĂSTRĂU NORD” S.A. și restituirea imobilului către reclamanți.
C. Cu toate că a trecut un ciclu de judecată și fondul din cel de-al doilea ciclu, în cauză, nu s-a făcut dovada calității de moștenitori a reclamanților față de T. V., refuzându-se depunerea la dosar a Certificatului de moștenitor nr.1985/1987 - pe care l-au invocat reclamanții ca dovadă a calității lor de moștenitori în dosarul nr. 3478/1999.
S-a depus la dosar la ultimul termen o declarație a lui A. V. R., care se referă la acceptarea succesiunii rămase de pe urma defunctei T. V. - venind la moștenire prin reprezentare ca fiică a lui C. P., frate al decedatei, iar în cauză se face referire la un certificat de moștenitor (nr. 6) prin care T. V. a lăsat moștenirea către C. A., care la rândul ei a lăsat moștenire lui C. M. D. și nicidecum nu s-a pomenit de A. V. R. sau de tatăl acesteia, C. P..
Dubiul este creat, instanța nu a l-a lămurti, de aceea apelanții-pârâți au reinvocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților-intimați.
În susținerea excepției, aceștia au făcut trimitere tot la o sentință definitivă și irevocabilă, și anume sentința nr.1313/15.XI.1999, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 3478/1999, cauză în care aceiași reclamanți au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București iar intimații - pârâți din această cauză au avut calitatea de intervenienți în interes propriu.
Cererea acelorași reclamanți a fost respinsă prin sentința nr. 1313/1999 (rămasă definitivă și irevocabilă), prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților ridicate de C.C.M.B.. Cum sentința s-a pronunțat și în contradictoriu cu apelanții-pârâți, rezultă că această sentință care a reținut că reclamanții nu au calitate procesuală activă a intrat în puterea lucrului judecat și este opozabilă erga omnes, chiar și instanței în fața căreia se află.
În această acțiune în care reclamanții i-au chemat pe pârâți în judecată, proba calității procesuale active a fost făcută cu 2 (două) certificate de moștenitor și anume: Certificatul de moștenitor nr. 68/22.04.1996 și certificatul de calitate de moștenitor nr. 6/16.02.2002, cât și cu un testament.
Potrivit acestor acte, C. A. a Iăsat prin testament nepotului său C. M. - D. universalitatea bunurilor sale. La decesul acestui C. M. - D. se eliberează certificatul de moștenitor nr. 68/16.02.2000 - care nu cuprinde în masa succesorală bunul revendicat, fapt care îl face inutil pentru cauză, chiar dacă moștenitorii sunt cei trei reclamanți.
Nici din certificatul de calitate de moștenitor nr. 6/16.02.2000 nu rezultă că acest imobil ar face parte din masa succesorală.
Un aspect - care creează un dubiu serios asupra calității procesuale - este că în cererea introductivă de instanță în care s-a pronunțat sentința nr. 1313/15.XI.1999, aceiași reclamanți susțin că sunt moștenitorii acestui imobil în temeiul certificatului de moștenitor nr. 1985/1987 - care nu mai apare la dosarul cauzei de față.
D. Întrucât instanța de fond nu a luat în considerare niciuna din susținerile apelanților-pârâți cu privire la excepția inadmisibilității, aceștia au reiterat-ă prin motivele de apel, arătând că Legea nr.10/2001, lege specială derogatorie de la dreptul comun, neinvocată de reclamanți tocmai pentru faptul că nu au luat în considerație dispozițiile acesteia, nu prevede posibilitatea vreunui conflict între proprietarul revendicat și chiriașul care a cumpărat casă în temeiul Legii nr.112/1995, în afara celui întemeiat pe dispozițiile art. 46 (azi 45), privind nulitatea contractului.
Crearea unui conflict juridic, ignorând dispozițiile legii speciale, cu trimitere la dispozițiile art. 480-481 Cod civil este inadmisibilă, soartă ce trebuie să o aibă și prezenta acțiune.
Apelanții O. M. și O. M. nu și-au motivat cererea de apel, astfel că, potrivit dispozițiile art. 292 alin. 2 C.pr.civ., Curtea se va pronunța pe baza mijloacelor de apărare invocate în fața primei instanțe și de către aceștia.
La termenul din 9.02.2009, apelanții pârâți au depus o cerere prin care au solicitat ca apelul lor să fie soluționat în conformitate cu dispozițiile de imediată aplicare ale Legii nr. 1/2009.
Prin decizia civilă nr 150/09 03 2009, Curtea de Apel București a admis apelul declarate de apelanții-pârâți C. O. și C. F., A. V.,, O. M. și O. M., ambii domiciliați în D. Ș. și D. P., a schimbă în tot sentința apelată în sensul că a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea pentru autoritate de lucru judecat, obligând intimații-reclamanți să achite cheltuieli de judecată în sumă de câte 500 RON pentru fiecare familie de apelanți, respectiv pentru apelanta-pârâtă A. V..
Pentru a pronunța această soluție, Curtea are ținut următoarele:
I. Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civ, are la baza regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. Potrivit art. 166 C.pr.civ., pentru a ne afla în situația autorității de lucru judecat, este necesar să exista tripla identitate cu privire la părți, obiect și cauză.
1. Din cuprinsul sentinței civile nr. 1313/15.11.1999 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în dosarul nr. 3478/1999 reiese că prima cerere a fost formulată de reclamanții A. M. D. și B. L. G. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București și cu intervenienții C. O., C. F., A. V., A. G., O. M., O. M., D. Ș. și D. P..
Este lipsita de relevanta sub aspectul identității de părți împrejurarea că în prezenta acțiune C. O., C. F., A. V., O. M., O. M., D. Ș. și D. P. figurează în calitate de pârâți, spre deosebire de prima cauză, în care au stat în judecată ca intervenienți în interesul pârâtei, la acea dată fiind chiriași, toate contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind ulterioare. Sunt părți în procesul civil nu numai reclamantul și pârâtul, ci și intervenienții, întrucât intervenția este reglementată în capitolul III al titlului I, intitulat „Părțile”, din Cartea II a Codului de procedură civilă.
Mai mult decât atât, pârâții sunt succesori cu titlu particular ai Municipiului București, ca urmare a încheierii contractelor de vânzare cumpărare nr. 4032/_/23.04.1999, 1910/25.10.2000, 1958/10.01.2001 și 1909/16.01.2001.
2. Ambele acțiuni au avut ca obiect revendicarea imobilului situat în București, ., sectorul 1.
3. Cauza, care rezidă în fundamentul juridic al acțiunii și se materializează în situația de fapt calificată juridic, este aceeași și anume calitatea reclamanților de proprietari ai imobilului sus menționat, dobândit prin moștenire de la T. V. și dispozițiile legale care recunosc implicit acțiunea în revendicare drept mijlocul cel mai energic de apărare a acestui drept, respectiv art. 480 și urm. Cod civil.
II. Într-adevăr, astfel cum a reținut și prima instanță, puterea lucrului judecat presupune că litigiul a fost soluționat în fond.
În raport de considerentele expuse anterior privind rațiunea reglementării acestei excepții, soluționarea cauzei în fond înseamnă însă că anterior a mai fost stabilită existența sau, din contră, inexistența situației de fapt pretinse de către reclamant și, în primul caz, a fost subsecvent analizată aplicarea dispozițiilor legale la respectiva situație. În asemenea condiții, o hotărâre ulterioară ar putea contrazice drepturile recunoscute sau, din contră, consolidate prin prima hotărâre.
Ipoteza este diferită atunci când cererea anterioară a fost respinsă pentru aspecte de ordin procedural, cum sunt neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru sau lipsa semnăturii reclamantului. După împlinirea lipsurilor constatate prin prima hotărâre, instanța sesizată ulterior va analiza alte aspecte, respectiv fondul cauzei, fără ca cele două hotărâri să conțină elemente prin care s-ar putea contrazice. În aceste cazuri, este evident că nu există autoritate de lucru judecat.
Rezolvarea dată în cauza de față excepției lipsei calității procesuale active se include în prima categorie, întrucât eventuala respingere a acestei excepții în cadrul prezentului dosar ar însemna fie a reține o altă situație de fapt, ca izvor al raporturilor juridice puse în discuție, fie a aduce o altă interpretare textelor legale incidente situației din speță, ceea ce nu poate fi admis.
III. 1. Prin sentința civilă nr. 1313/15.11.1999 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr. 348/1999 a fost admisă excepția invocată de pârâta C.G.M.B. și a fost respinsă cererea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă și anume A. M. D. și B. L. G. în contradictoriu cu pârâta Consiliul General al Municipiului București și intervenienții C. O. și C. F., A. V. și A. G., O. M. și O. M., D. Ș. și D. P..
Hotărârea judecătorească invocată în susținerea excepției autorității de lucru judecat nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, întrucât la acel moment codul de procedură civilă fusese modificat prin O.G. nr. 13/1998 - abrogată ulterior prin O.U.G. nr. 290/2000 -, astfel că potrivit art. 261 alin. 4 redactarea acelor motive intervenea numai în cazul declarării unei căi de atac de către părțile în proces, ceea ce în cauza de față nu s-a întâmplat.
Corelând cererea de chemare în judecată introdusă la data de 25.07.1996, în cuprinsul căreia reclamanții au invocat certificatul de moștenitor nr. 1985/1987, despre care pârâtul și intervenienții din acea cauză au arătat că se referă la stabilirea calității acestora de succesori ai mamei lor, A. V. R., iar nu ai defunctei T. V., cu împrejurarea că certificatul de calitate de moștenitor de care se folosesc în prezenta cauză în probarea acestei calități, întocmit de notarul public A. F. sub nr. 6/16.02.2000, nu exista la data pronunțării primei hotărâri, se poate deduce însă că admiterea excepției invocate de către pârât s-a datorat nedovedirii calității de moștenitori ai proprietarei deposedate în mod abuziv de către stat.
2. Din modul în care este reglementată instituția juridică a puterii lucrului judecat rezultă că suplimentarea mijloacelor de dovadă a pretenției promovate în justiție în cadrul celei de-a doua cereri de chemare în judecată nu poate înlătura incidența acestei excepții procesuale de fond.
A admite soluția contrară ar însemna că prezumția legală și irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul, reglementată de art. 1200 pct. 4 Cod civil, ar putea fi combătuta, deschizându-se părților posibilitatea de a repune in discuție situația constatată în cuprinsul acesteia prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesității stabilității raporturilor sociale, ar fi pusă în pericol.
În acest sens există o prevedere legală expresă, și anume art. 1202 alin. 2 Cod civ., conform căruia: „Nici o dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată, afară numai de cazurile când legea a permis dovada contrarie (…)”, o prezumție cu astfel de consecințe, deci care afectează exercițiul dreptului la acțiune, fiind și cea reglementată de art. 1202 Cod civ. și art. 166 C.pr.civ.
IV. Prin urmare, hotărârea judecătorească invocată de către apelanții intimați în susținerea excepției a rezolvat problema calității intimaților reclamanți A. M. D. I. și B. L. G. de moștenitori ai defunctei T. V., iar respectiva hotărâre se opune formulării unei a doua acțiuni în revendicare justificate pe această calitate.
Ca atare, constatarea făcută în cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 6/16.02.2000 eliberat de notar public A. F. cu privire la acest aspect nu poate fi avută în vedere în contra a ceea ce s-a reținut prin hotărârea judecătorească.
V. Curtea a mai constatat că, prin actele depuse în susținerea cererii de chemare în judecată, reclamanții au urmărit să justifice nu numai calitatea lor de moștenitori direcți ai defunctei T. V., ci și pe aceea de succesori ai lui C. M. D., la rândul său moștenitor al numitei C. A., care este menționată în certificatul la care s-a făcut referire anterior.
Operarea acestei moșteniri prin retransmitere, invocate implicit prin mijlocele de probă de care s-au folosit reclamanții, constituie un aspect care, într-adevăr, nu a fost supus discuției și analizei făcute de către instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 1313/15.11.1999.
Cu toate acestea, certificatele de moștenitor depuse la dosar nu probează transmiterea nici pe această cale a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 1 din patrimoniul defunctei T. V. în cel al reclamanților.
Astfel, potrivit certificatului, C. A., decedată la 23.01.1985, este moștenitoare a defunctei T. V., căreia, în calitate de soră, i-a revenit cota parte indiviză de 2/4 din masa succesorală. Conform certificatului de moștenitor nr. 1410/26.09.1985 eliberat de fostul Notariat de stat al sectorului 2 București, la data de 23.01.1985 a decedat C. A., lăsându-l ca legatar universal pe C. M.-D.. Certificatului de moștenitor nr. 68/22.04.1996 eliberat de notar public M. R. confirmă, în schimb, doar împrejurarea că reclamanții, în calitate de legatari cu titlu particular, au dobândit numai anumite bunuri individual determinate din moștenirea defunctului C. M.-D., între care nu se regăsește și imobilul în litigiu.
VI. 1. Referitor la faptul că nerespectarea autorității de lucru judecat constituie o încălcarea a dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008.
Curtea a statuat, în cuprinsul hotărârii pronunțate, că: „(…) instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe asupra situației terenului de la Bejenie. (…) În primul rând, argumentele lui V., inclusiv schema locului, au fost examinate atât de instanțele care au judecat pe fond partajul cât și de cele care au respins cererea de revizuire. Or, în acest caz, repunerea pe rol, în cadrul unei acțiuni în revendicare, a hotărârii definitive și irevocabile din data de 25 octombrie 1991 executată la data de 7 august 1995, nu se poate justifica din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Riabykh împotriva Rusiei, nr._/99, paragraful 52, CEDH 2003-IX). Instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare ar fi trebuit să ia în considerare faptul că în momentul partajului, bazându-se pe expertizele și celelalte probe pe care părțile au înțeles să le folosească, instanțele ar fi soluționat definitiv situația terenului de 1.600 m². De aceea, instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente (…) Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin. 1 din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice. Instanțele au încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție”.
2. De asemenea, în ceea ce privește posibilitatea ca respingerea unei cereri ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat să constituie o încălcare a dreptului de acces la justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza L. împotriva României, prin hotărârea din 26 ianuarie 2006.
În acest caz, Curtea a arătat că: „Prima acțiune în revendicare a fost respinsă de către instanțele naționale pe motiv că reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra apartamentelor în cauză (…). Deși în urma acțiunii în constatare ea a obținut o sentință rămasă definitivă prin care se constată dreptul său de proprietate asupra apartamentelor respective (…) ea nu și l-a putut demonstra în cadrul celei de-a doua acțiuni în revendicare: aceasta a fost respinsă de către instanțele naționale pe motiv de autoritate de lucru judecat (…) chiar dacă reclamanta a invocat un nou temei pentru acțiunea sa”.
3. Prin urmare, în cadrul unei hotărâri ulterioare nu pot fi contrazise constatări ale instanțelor cu privire la o anumită situație de fapt; în schimb, este obligatorie analizarea unui alt temei juridic, cum ar fi, în speță, calitatea de succesor dobândită pe calea unei retransmiteri a moștenirii, neinvocate în prima acțiune.
Alt temei juridic se raportează la invocarea unui alt raport juridic, cum este cazul hotărârii care a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, ținând locul unui proces verbal în temeiul căruia operează transferul acestui drept, în cauza L. împotriva României. Certificatul de moștenitor nu dă naștere însă unei situații juridice noi între părți, ci are caracter de act constatator (art. 81 și 83 din Legea nr. 36/1995), fiind în esență un instrument probator.
VII. În raport de cele expuse anterior, care conduc la admiterea excepției autorității de lucru judecat, Curtea a apreciat că a devenit inutilă cercetarea celorlalte critici aduse hotărârii primei instanțe prin motivele de ape.
Față de aceste considerente, reținând că prin hotărârea atacată instanța a făcut o greșită aplicare a legii, în temeiul art. 296 C.pr.civ. Curtea a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea pentru autoritate de lucru judecat.
De asemenea, în temeiul art. 298 rap. la art. 274 C.pr.civ., a obligat intimații-reclamanți, care se află în culpă procesuală, să achite cheltuieli de judecată în sumă de câte 500 RON pentru fiecare familie de apelanți, respectiv pentru apelanta-pârâtă A. V..
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, care s-a soluționat prin decizia civilă nr 1236/2010, în sensul admiterii recursului și casării deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță de apel. În esență în motivarea s-a reținut că în mod greșit s-a admis excepția autorității de lucru judecat, în condițiile în care prin sentința civilă nr 1313/1999 cauza a fost soluționată pe excepția și nu pe fond.
În rejudecare, Curtea, ținând cont, potrivit dispozițiilor art 315 cod procedură civilă de cele statuate de instanța supremă, apreciază că apelul pârâților este fondat pentru următoarele considerente:
Examinând cererea de apel, Curtea constată că s-au formulat în esență patru motive: primul referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, al doilea motiv vizează excepția autorități de lucru judecat cu privire la lipsa calități procesuale active reclamanților, prin raportare la sentința civilă nr 1775/2002 a Tribunalului București, al treilea motiv se referă la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților față de cele statuate prin sentința civilă nr 1313/1999 a tribunalului București, iar prin cel de-al patrulea motiv s-au formulat critici legate de fondul revendicării.
În ceea ce privește primul motiv de apel, Curtea constată că în susținerea acestuia, apelanții pârâți au invocat faptul că finele de neprimire în cazul acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun este determinat după apariția legii 210/2001 de caracterul special al procedurii reparatori reglementate de acest act normativ, faptul că reclamanți nu au urmat procedura acestei legi, precum și faptul că pârâții au un titlu de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, întemeiat pe dispozițiile legii 112/1995, care nu a fost anulat și care, potrivit prevederilor legale nu mai poate fi anulat.
Pornind de la situația de fapt, astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cele două faze procesuale, Curtea reține faptul că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, astfel că examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor legii 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a legii 10/2001.
Pe cale de consecință, instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul CEDO, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza A., de existența unui drept la restituire în natură a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea reține că preluarea abuzivă a imobilului, în baza decretului 92/1950, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența CEDO.
Pe cale de consecință, pentru a răspunde chestiunilor invocate de către recurenții, Curtea apreciază necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă reclamanții dețin sau nu un bun în sensul CEDO și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanții.
Pornind de la cele statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată, Curtea apreciază că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, a fi examinată cu prioritate chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare față de legea 10/2001( având în vedere și faptul că apelanții au susținut în cadrul primului motiv de apel faptul că acțiunea trebuia respinsă pe acest considerent), după care instanța de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuție de către recurenți și care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr 33/2008. Curtea apreciază că se impune a se lămuri această problema și din perspectiva celorlalte critici formulate de apelanți, referitoare la stabilirea preferabilității titlurilor prezentate de părți prin raportare la dispozițiile legii 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor și regulilor juridice conform cărora se analizează acțiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist.
Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de legea 10/2001, Curtea are în vedere faptul că legea 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.
Examinând coroborativ prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, Curtea constată că legea 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii legii 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.
De asemenea, este adevărat că legea 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul legii 112/1995, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art 45 din legea 10/2001. În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulității absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității absolute( care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune( indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a legii 10/200, prelungit ulterior până la data de 14 02 2002 prin intermediul a două ordonanțe de urgență.
În concepția sistemului reparator al legii 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza legii 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare cumpărare în condițiile dispozițiilor art 45 din legea 10/2001. Această concepție a legiuitorului rezultă din coroborarea prevederilor art 18 lit c, art 20 alin 2 și art 26 alin 1 din legea 10/2001.
Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art 480 cod civil, a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii nr 33/2008.
Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că legea nr. 10/2001 reglementează masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca, dupa . acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate in aceasta situație.
Pentru conturarea acestei optici, instanța supremă a pornit de la faptul că legea nr. 10/2001 instituie atât o procedura administrativa prealabila, precum si anumite termene si sancțiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute in legătura cu imobilele preluate abuziv de stat.
Totodata, se apreciaza ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale, au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi.
In consecinta, trebuie retinut ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil.
Sintetizând, Curtea reține că Înalta Curtea de Casație si Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate in perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea in revendicare este de plano exclusa ca inadmisibila fata de dispozițiile legii 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, in sensul ca specialul deroga de la general, instanța suprema a stabilit ca in concursul dintre legea 10/2001 si acțiune in revendicare întemeiată pe dispozițiile art 480 cod civil, are prioritate legea speciala de reparație.
În același timp, instanța suprema a arătat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii in revendicare, datorita deficiențelor de reglementare ale legi 10/2001, acțiunea in revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuala intervenție legislativă care să înlăture neconcordantele legii 10/2001 cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Astfel, instanța suprema recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției in cadrul unei acțiuni in revendicare in ipoteza in care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun in sensul Convenției, o soluție contrara mergând către ideea unei privări de proprietate precum si a unei încălcări a dispozițiilor art 6 din CEDO, care consacra dreptul la un proces echitabil si care are drept componenta de baza accesul concret si efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.
Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A..
Pe cale de consecință, având în vedere că reclamanții au făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparație, Curtea rețină că aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, motiv pentru care instanța de recurs consideră că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul acestui interes patrimonial, Curtea va avea în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată. Faptul că pârâții au un titlu de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, care nu a fost anulat pe cale judiciară, nu este de natura să conducă automat la reținerea acestui fine de neprimire a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, acest aspect urmând a fi valorificat în ipoteza în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un titlu de proprietate, care să constituie un bun în sensul Convenției și care să confere drept la restituire, cu luarea în considerare a criteriilor de preferabilitate stabilite de Înalta Curte în decizia civilă nr 33/2008, pronunțată în interesul legii.
Cu privire la cel de-a doilea motiv de apel, relativ de la excepția autorității de lucru judecat, Curtea constată că prin sentința civilă nr 1775/2002 pronunțată de Tribunalul București, s-a respins ca inadmisibil primul capăt de cerere, referitor ca constatarea nevalabilități titlului statului și ca nefondate celelalte două capete de cerere, având ca obiect constatarea nulități absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza legi 112/1995, cu privire la imobilul în cauză, respectiv repunerea părților în situația anterioară și restituirea acestuia către foști proprietari.
În motivarea acestei soluții, s-a reținut că după . legi 10/2001, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a devenit inadmisibilă, dat fiind caracterul special al acestei legi, precum și datorită faptului că reclamanții au formulat notificare în temeiul legii 10/2001 și nu au făcut dovada că au introdus o acțiune în revendicare de drept comun anterior apariției legi 10/2001, pentru a fi incidente prevederile art 47 din legea 10/2001. Cu privire la celelalte două capete de cerere, tribunalul a reținut că reclamanți nu au indicat contractele de vânzare cumpărare a căror anulare au solicitat-o, precum și faptul că reclamanții au deschisă calea proceduri administrative de restituire, putând contesta în instanță soluția dată notificării de către unitatea deținătoare, dacă sunt nemulțumiți. Împotriva acestei sentințe, s-a declarat calea de atac a apelului, care a fost respins ca tardiv prin decizia civilă nr 1175/2004.
În esență, recurenți susțin că sentința anterior menționată are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză atât sub aspectul inadmisibilității acțiunii în revendicare, cât din punct de vedere al soluției date celorlalte capete de cerere vizând constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare și a retrocedării în natură a imobilului.
Curtea consideră că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr 1775/2002 sub aspectul inadmisibilități acțiunii în revendicare, pentru următoarele motive:
Existența autorității de lucru judecat presupune îndeplinirea cumulativă a identității celor trei elemente: părți, obiect și cauză, prin obiect înțelegând pretenția concretă dedusă judecății, iar prin noțiunea de cauză avându-se în vedere situația de fapt calificată juridic, cu luarea în considerare a dispozițiilor legale și a tuturor normelor și regulilor aplicabile pentru calificarea juridică a pretențiilor formulate. Prin sentința civilă nr 1775/2002, tribunalul s-a raportat la dispozițiile legii 10/2001, pentru a analiza constatarea nevalabilități titlului statului, chestiune care nu poate fi considerată ca echivalentă cu o acțiune în revendicare, chestiunea nevalabilități titlului statului, constituind doar un aspect ce este analizat de instanță în cadrul unei acțiuni în revendicare. Pe de altă parte, problema admisibilității acțiuni în revendicare se impune a fi examinată de instanță în momentul față prin raportare la cele statuate de Înalta Curte prin decizia civilă nr 33/2008( cu luare în considerare a jurisprudenței CEDO și cu observarea, din perspectiva criteriilor care se degajă din acesta, a existenței unui bun în patrimoniul reclamantului fost proprietar) și nu exclusiv prin raportare la prevederile legi 10/2001.
Pe cale de consecință, Curtea constată că, nefiind îndeplinită cerința identității sub aspectul obiectului și al cauzei juridice, nu se poate reține existența autorități de lucru judecat.
În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de apel, Curtea constată că recurenți au invocat pe de o parte lipsa calități procesuale active a reclamanților, întemeindu-se pe înscrisurile doveditoare produse de reclamanți iar pe de altă parte au invocat în susținerea acestei critici sentința civilă nr 1313/1999 a Tribunalului București. Prin decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual s-a admis excepția autorități de lucru judecat și s-a respins acțiunea ca atare, pe considerentul că prin sentința invocată de apelanți s-a reținut în mod irevocabil că reclamanți nu au calitate procesuală activă, iar suplimentarea probatoriului în cadrul unei acțiuni ulterioare cu același obiect nu este de natură să înlăture incidența acestui efect la actului jurisdicțional. Înalta Curte, prin decizia de casare a tranșat acest aspect, în sensul că nu se poate reține autoritatea de lucru, în condițiile în care litigiul nu a fost tranșat pe fond, ci doar pe excepție.
Respectând dispozițiile art 315 cod procedură civilă, Curtea constată că este inutilă reanalizarea acestei chestiuni, din perspectiva celor reținute prin sentința civilă nr 1313/1999 a Tribunalului București, acest fiind tranșat prin decizia instanței supreme, procedând la examinarea în cele ce urmează doar a chestiunii legitimități procesuale active a reclamanților prin raportare la materialul probator existent la dosar.
Astfel, Curtea reține că potrivit certificatului de moștenitor nr 6/2000, fostul proprietar al imobilului, T. V., este moștenită de către C. A. și de către reclamanții B. L. G. și A. M. D. I., în calitate de moștenitori legali. C. A., potrivit certificatului de moștenitor nr 1410/1985 și a testamentului autentificat sub nr 442/1984 a lăsat ca moștenitor pe C. M. D., în calitate de legatar universal. Așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr 68/1996, C. M. D. a lăsat ca moștenitori pe reclamanții din prezenta cauză, în calitate de legatari cu titlu particular asupra bunurilor menționate în certificat, printre acestea nefigurând și imobilul revendicat în prezenta cauză. Având în vedere că legatul cu titlu particular nu conferă vocație succesorală decât cu privire la bunurile care formează obiectul său, Curtea reține că reclamanții din prezenta cauză nu-și pot justifica îndreptățirea de a revendica imobilul preluat abuziv, decât în măsura în care își dovedesc vocația succesorală generală de a moșteni față de fostul proprietar T. V.. Ceea ce interesează nu este atât culegerea efectivă a moștenirii cât posibilitatea conferită moștenitorului de al culege întreaga universalitate succesorală. Având în vedere că reclamanții B. L. G. și A. M. D. I. au calitatea de moștenitori legali față de T. V., potrivit certificatului de moștenitor nr 6/2000, Curtea consideră că aceștia au vocația succesorală generală la moștenirea fostului proprietar, deposedat abuziv, ceea ce le conferă posibilitatea de a solicita retrocedarea imobilului în litigiu, având calitate procesuală activă în cauză. În ceea ce privește veridicitatea certificatului de moștenitor nr 6/2000, Curtea constată că aceasta nu a fost contestat în instanță, astfel că este prezumat valabil și se impune a fi luat în considerare și apreciat prin raportare la întreg ansamblul probator.
Situația este diferită în cazul reclamantei B. L. A., care, potrivit certificatului de naștere depus în dosarul de apel, în rejudecare, este fiica reclamantei B. L. G.. Având în vedere că, față de T. V., reclamanta B. L. A. are calitatea de strănepoată de frate, precum și faptul că în cadrul unei clase de moștenitori funcționează principiul proximității gradului de rudenie, Curtea reține că aceasta nu are vocație succesorală concretă la moștenirea fostului proprietar, fiind înlăturată de mama sa, reclamanta B. L. G.. Pe cale de consecință, Curtea reține că reclamanta B. L. A. nu poate veni la moștenirea mătușii sale, astfel că nu justifică legitimitate procesuală activă pentru a formula prezenta acțiune, în condițiile în care nu are vocație succesorală legal concretă. Din această perspectivă, Curtea apreciază că se impune admiterea excepției lipsei calități procesuale active a acestei reclamante și reformarea sentinței atacate sub acest aspect, în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, în privința acestei reclamante.
Curtea apreciază necesar să precizeze faptul că, pe aspectul examinat în cele ce preced, nu se poate reține puterea de lucru judecat a sentinței civile 1761/2010 pronunțată de Tribunalul București, definitivă prin decizia civilă nr 451/2011 a Curții de Apel București, având în vedere că este vorba de cauze având obiect și cauză juridică diferită.
În ceea ce privește cel de-al patrulea motiv de apel, prin care apelanți au invocat, în esență, aplicarea cu prioritate a legii 10/2001, având în vedere caracterul său de lege specială, precum și caracterul legal al dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentelor cumpărate în baza legii 112/1995 Curtea are în vedere următoarele aspecte:
Prima chestiune invocată este subsumată problematici admisibilității acțiunii în revendicare întemeiată de dreptul comun față de legea 10/2001, care a făcut obiect de analiză în cele ce preced, în cadrul primului motiv de apel, astfel că, instanță apreciază inutil să reia întreaga argumentație.
Cu privire la celelalte aspecte, Curtea pornește de la faptul că din decizia civilă nr 33/2008 a Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanta, investita cu o actiune in revendicare trebuie sa le analizeze in concret, tinand cont de particularitatile cauzei: existenta unui bun in sensul Convenției in patrimoniul reclamantului, neconventionalitatea dispozitiilor legi 10/2001 in speta dedusa judecății, securitatea si stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Dintre aceste aspecte pe care instanta suprema le-a impus spre analiza in vederea solutionarii unei actiuni in revendicare care priveste un imobil preluat abuziv, prima cerinta referitoare la existenta unui bun in patrimoniul reclamantului este esentiala pentru a stabili daca mai prezinta utilitate sau nu incursiunea instantei in privinta celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.
Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii deficiențelor de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al legii 10/2001 și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României. Din această perspectivă trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curți Europene, și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea cât și integrarea acestuia într-un program de răscumpărare a acțiunilor, urmând ca instanța să le dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ.
În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul CEDO, în patrimoniul reclamanților, Curtea are în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul CEDO constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului( cauza Brumăresu contra României).
Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele S. și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legii 112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza P., Curtea constată că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art 2 alin 2 din legea 10/2001, până la momentul abrogării lor prin legea 1/2009.
O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art 1 din Protocolul Adițional nr 1 la CEDO, se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art 2 alin 2 din legea 10/2001, care au fost abrogate prin legea 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alineatului 2 ale art 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva CEDO, aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.
De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.
Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza legii 112/1995 și sau a legii 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii 112/1995( respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilității titlului statului, Curtea reține că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că reclamanții au urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza dispozițiilor legii 10/2001, care este nesoluționată de unitatea deținătoare, reclamanții formulând o acțiune întemeiată pe decizia civilă nr XX/2007, doar pentru spațiile neînstrăinate din imobil, soluționată în sensul admiterii prin sentința civilă nr 1761/18 11 2010 a Tribunalului București (rămasă definitivă prin respingerea apelului ca nefondat prin decizia civilă nr 451/2011 pronunțată de Curtea de Apel București) și obligării Municipiului București în calitate de pârât la restituirea în natură a părților din imobil, care fac obiectul contractelor de închiriere, împreună cu terenul aferent, iar în privința apartamentelor vândute în baza legi 112/1995, contractele nefiind anulate, soluția legală fiind aceea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, care se vor stabili în condițiile titlului VII din legea 247/2005 și având în vedere că acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 2007, anterior modificării legii 10/2001 prin legea 1/2009, care a abrogat prevederile art 2 alin 2 din legea 10/2001, Curtea reține că reclamanții se pot prevala de un interes patrimonial( în ceea ce privește apartamentele revendicate în cauză), care intră în noțiunea de bun, consacrată de prevederile art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.
Pentru a stabili în concret conținutul juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanții, Curtea are în vedere pe de o parte faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în prezenta cauză trebuie analizată și prin raportare la prevederile legii 10/2001, acest lucru rezultând din concepția instanței supreme exprimată prin decizia pronunțată în interesul legii, în sensul că acțiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual față de dificultățile de funcționare a sistemului reparatoriu al legii 10/2001, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare și faptul că pârâții sunt titularii actuali ai dreptului de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, dovedite prin contractele de vânzare cumpărare perfectate în temeiul dispozițiilor legii 112/1995, a căror valabilitate, a fost contestată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității absolute, care a fost respinsă irevocabil. Pe cale de consecință, pârâții se pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu.
Raportându-se la prevederile legii 10/2001, care se completează cu cele ale legii 247/2005, sub aspectul plății despăgubirilor, ce ar trebuie acordate ca măsuri reparatorii prin echivalent, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, Curtea constă că, în sistemul reparatoriu al legii speciale, reclamanții nu sunt îndreptățiți la retrocedarea în natură a apartamentelor înstrăinate în baza legii 112/1995, cu respectarea cerințelor acestui act normativ. Dând eficiență prevederilor art 18 lit c, art 20 alin 2 și art 26 alin 1 din legea 10/2001, Curtea constată că reclamanții ar putea fi îndreptățiți( sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor impuse de dispozițiile art 3 și 4 din legea 10/2001, în condițiile în care este vorba de un imobil preluat de statul comunist în baza decretului 92/1950) să primească măsuri reparatorii prin echivalent, cel mai probabil sub forma despăgubirilor bănești, având în vedere că, așa cum rezultă din actele dosarului administrativ format în temeiul legii 10/2001, unitatea deținătoare este reprezentată de Primăria Municipiului București .
În ceea ce privește despăgubirile pe care legea specială le recunoaște în favoarea reclamanților pentru apartamentele în litigiu, Curtea constată că acordarea acestora se realizează în condițiile legii 247/2005, titlul VII, de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pe lângă aceasta Comisie, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților căreia i s-a acordat competența de a valida sumele finale de plată și de a emite titluri de plată sau de conversie, la propunerea unor evaluatori desemnați pentru stabilirea valorii bunurilor.
În vederea plății despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înființat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi.
Deși acțiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă și se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele îndreptățite într-un termen rezonabil, Curtea apreciază că în momentul de față, se impune a se observa dacă acest fond a început sa funcționeze de o manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează Curtea Europeana a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României.
În orice caz, listarea la bursă a Fondului Proprietate reprezintă o inițiativă notabilă de eficientizare a sistemului reparator instituit de legea 10/2001, aspect căruia instanța de recurs înțelege să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ. Trebuie notat și faptul că aceste chestiuni reliefează și aspectele în privința cărora compatibilitatea legii 10/2001 cu Convenția este sub semnul întrebării, în condițiile în care convenționalitatea legii speciale constituie unul din criteriile pe care instanța supremă le-a impus pentru analiză în cadrul acțiunii în revendicare.
De asemenea pentru a stabili natura și conținutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamanții, Curtea are în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot M. A. contra României, care are avantajul să expliciteze cu claritate faptul că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora.
Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat în cele ce preced.
Este adevărat că în speța dedusă judecății în prezentul dosar, reclamanții nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea apreciază că cele stabilite de instanța de contencios european în această cauză au relevanță în sensul că se poate reține în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul Convenției( sub forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța să fi dispus retrocedarea imobilului.
Pe cale de consecință, în speța de față, reclamanții au formulat notificare baza legii 10/2001, pentru soluționarea căreia reclamanții au formulat o acțiune întemeiată pe decizia civilă nr XX/2007, doar pentru spațiile neînstrăinate din imobil, soluționată în sensul admiterii prin sentința civilă nr 1761/18 11 2010 a Tribunalului București (rămasă definitivă prin respingerea apelului ca nefondat prin decizia civilă nr 451/2011 pronunțată de Curtea de Apel București) și obligării Municipiului București în calitate de pârât la restituirea în natură a părților din imobil, care fac obiectul contractelor de închiriere, împreună cu terenul aferent iar în privința apartamentelor vândute în baza legi 112/1995, contractele nefiind anulate, soluția legală fiind aceea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, care se vor stabili în condițiile titlului VII din legea 247/2005. Dând eficiență tuturor principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, Curtea constată că reclamanții au un interes patrimonial care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, reprezentat de un drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea apartamentelor revendicate, acesta fiind nivelul actual la care legea specială înțelege să acorde o reparație echitabilă.
Având în vedere că specific mecanismului de soluționare a acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, în cazul în care acțiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, criteriile pe baza cărora se stabilește preferabilitatea titlului unei părți sunt stabilite de instanța supremă în decizia civilă nr 33/2008 pronunțată în interesul legii.
Astfel se impune a fi analizate și următoarele aspecte: securitatea si stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege, precum și necesitatea protejării bunei credinței a dobânditorului cu titlu oneros.
Primele două cerințe referitoare la caracterul convențional al legii 10/2001, precum și existența unui bun în sensul CEDO a fost deja examinată în privința ambelor părți, Curtea reținând că ambele părți se pot prevala de un bun în sensul Convenției și constatând totodată că se află în situația de a stabili preferabilitatea unuia dintre ele, cu luarea în considerare și a celorlalte criterii.
De asemenea, instanța supremă în decizia anterior menționată, a arătat că în situația în care imobilul a fost înstrăinat în baza legii 112/1995 iar instanța de judecată a confirmat validitatea contractului, astfel că atât reclamantul cât și pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenției, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.
Concepția instanței supreme, exprimată în decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată, este în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei reparații reglementat de legea 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în cauza A. contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.
De remarcat este faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire.
Stabilirea obligație statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de legea 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, conform dispozițiilor legii 112/1995, către fostul chiriaș.
Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, Curtea apreciază că nu poate fi ignorată și că se impune a fi aplicată și în cauzele în curs de judecată, pentru interpretarea dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO
Această soluție se impune și în considerarea celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți, în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege și se respectă protecția și valoarea conferită de legiuitor bunei credințe a cumpărătorului în sistemul reparator al legii 10/2001.
Pe cale de consecință, sintetizând, Curtea reține că reclamanții sunt deținătorii unei valori patrimoniale care intră sub incidență dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, constând într-un drept de creanță, reprezenta de despăgubirile bănești pe care le vor primi în cadrul sistemului reparatoriu al legii 10/2001, astfel cum a fost modificată prin legea 247/2005, ceea ce înseamnă că intimații nu au un drept la restituirea în natură a imobilului, care să justifice admiterea revendicării, în condițiile în care pârâții sunt beneficiarii unui bun în sensul Convenției, sub forma dreptului de proprietate.
Față de toate aceste aspecte, Curtea reține că soluția primei instanțe nu este corectă, în sensul că în mod neîntemeiat s-a admis acțiunea și s-a dispus retrocedarea apartamentelor din imobil.
Față de aceste considerente, Curtea apreciază ca nefondat raționamentul, potrivit căruia soluția în acțiunea în revendicare trebuie stabilită în funcție de rezultatul examenului comparativ al mijloacelor procedurale pe care au la dispoziție fiecare parte pentru obținerea unei reparații echitabile, în cazul în care ar pierde imobilul. În susținerea acestei aserțiuni, Curtea are în vedere în primul rând cele statuate de instanța de contencios european în materia drepturilor omului, în cauza M. A. contra României, în sensul că drept la restituire poate avea doar fostul proprietar căruia i s-a admis revendicarea, autoritatea competentă dispunând retrocedarea acestuia. În absența unei astfel de recunoașteri judiciare sau administrative, fostul proprietar nu se poate prevala de un drept la restituirea imobilului, ci doar de un drept la măsuri reparatorii prin echivalent( în terminologia legii 10/2001), care îmbracă forma unei creanțe condiționale.
Apreciind că a răspuns la toate criticile formulate de apelanții pârâți, Curtea a reținut că acțiunea în revendicare a fostului proprietar este admisibilă, iar modul în care a fost soluționată de prima instanță este incorect deoarece nu s-a acordat semnificația cuvenită faptului că și pârâții, în calitate de foști chiriași, cumpărători ai imobilului în temeiul legii 112/1995 dețin un bun în sensul Convenției, reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care reclamanților nu li se poate recunoaște decât un interes patrimonial, ce îmbracă forma unui drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea imobilului, iar preferabilitatea titlurilor prezentate de părți trebuie examinate cu luarea în considerare a tuturor criteriilor stabilite de Înalta Curte prin decizia anterior menționată.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 296 cod procedură civilă, Curtea va admite apelul pârâților, va admite excepția lipsei calități procesuale active a reclamantei B. L. A., va schimba în parte sentința apelată, în sensul ca va respinge acțiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă în privința acestei reclamante și ca nefondată în privința celorlalți reclamanți.
Va face aplicarea prevederilor art 274 și va obliga reclamanți să plătească pârâților O. M. și M. suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecăți fondului. Se va lua act că pârâți C. O., C. O. M., D. Ș. și P. nu au cerut cheltuieli de judecată la fond.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate cu privire la respingerea excepției lipsei calități procesuale active a reclamanților B. L. G. și A. M. D. I..
Dând eficiență prevederilor art 274 cod procedură civilă, va obliga reclamanți să plătească suma de 500 lei cheltuieli de judecată în apel către pârâții C. O., C. O. M., D. Ș. și P. și A. V..
Pe cale de consecință, Curtea consideră util să menționeze că în privința reclamantei B. L. A., chiar în ipoteza în care s-ar trece peste chestiunea lipsei calități procesuale active, soluția pe fondul cauzei ar fi aceea de respingere a revendicării ca nefondate, pentru toate considerentele anterior expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanții-pârâți C. O. și C. F., ambii domiciliați în București, ., ., A. V., domiciliată în București, ., ., O. M. și O. M., ambii domiciliați în București, ., ., D. Ș. și D. P., ambii domiciliați în București, ., ., împotriva sentinței civile nr. 1712/20.12.2007, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._/3/2007, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. M. D. I., B. L. G. și B. L. A., prin reprezentant legal B. L. G., cu toții domiciliați în C., ., județ D. și cu domiciliul ales la Cabinetul Individual de Avocatură L. Ș. N., cu sediul în București, .. 2, .. 1, ., sector 1.
Admite excepția lipsei calități procesuale active a reclamantei B. L. A..
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că
Respinge acțiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă în privința reclamantei B. L. A..
Respinge acțiunea ca nefondată în privința celorlalți reclamanți.
Obliga reclamanți să plătească pârâților O. M. și O. M. suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecăți fondului.
Ia act că pârâți C. O., C. O. M., D. Ș. și D. P. nu au cerut cheltuieli de judecată la fond.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate cu privire la respingerea excepției lipsei calități procesuale active a reclamanților B. L. G. și A. M. D. I..
Obligă reclamanți să plătească suma de 500 lei cheltuieli de judecată în apel către pârâții C. O., C. O. M., D. Ș. și P. și A. V..
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 04 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER
I. S. M. A. N.-G. S. R.
Red/dact IS
12 ex
TB:L C.
C.: C N., M H.
| ← Cereri. Decizia nr. 1066/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 1653/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
