Prestaţie tabulară. Decizia nr. 789/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 789/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 24-04-2014 în dosarul nr. 1208/337/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 789/R/2014 | |
Ședința publică din data de 24 aprilie 2014 | |
Instanța constituită din: | |
PREȘEDINTE: | A.-T. N. |
JUDECĂTORI: | M.-C. V. A. I. |
GREFIER: | M.-L. T. |
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții M. I. și T. S., precum și recursul declarat pârâții N. V. ȘI N. E., împotriva deciziei civile nr. 244 din 12 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul S., în dosar nr._, privind și pe reclamantul M. ALEBERT-C., având ca obiect prestație tabulară.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 16 aprilie 2014, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, și când, având nevoie de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 23 aprilie 2014, iar apoi, din aceleași motive, a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 24 aprilie 2014, ambele încheieri făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2049 din 11.07.2013, pronunțată de Judecătoria Z., în dosarul cu nr._ /2013, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții M. I. și T. S., în contradictoriu cu pârâții N. V. și N. E..
Au fost obligați pârâții să predea reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul situat în B. ., . înscris în CF nr._ B., cu nr. top 2093/1, 2094/1/b/2/2/1/1, totul /II b și următoarele bunuri mobile:
- Dormitor: pat dublu, două noptiere cu veioze, șifonier cu 3 uși, scrin cu 4 sertare, o toaletă cu oglindă, masă cu canapea și 4 scaune, candelabru, un covor persan, două carpete, tablouri, icoane si cărți bisericești.
- Sufragerie: masa ovala de lemn cireș de 12 persoane, 12 scaune cu pernițe, bufet lemn cireș cu plăci de marmura, doua servante cu plăci de marmură, recamier extensibil, doua fotolii si măsuță, oglindă mare venețiana înrămată, pat tip dormeză, frigider, televizor, candelabru, măsuță bar, covor persan, perdea transparenta, două tablouri goblen, tablouri cu foto familie.
- Vestibul:dulăpior, măsuță rotundă cu tăblie metalică, două fotolii, două cuiere, două măsuțe de serviciu cu plăci de marmură, două trofee-păsări împăiate.
- Bucătărie:mobilier complet, aragaz, set tacâmuri pentru 12 persoane din argint, 3 seturi complete veselă, 2 seturi pahare cristal.
- C.: rafturi cu obiecte gospodărești, mașină de cusut, aspirator.
- Alte obiecte: 4 plapumi, 4 perne, 6 lenjerii de pat fete de masă, 2 sfesnice argint, bibelouri, vaze flori, caseta cu bijuterii, acte.
S-a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, invocată de pârâții N. V. și N. E..
S-a respins ca nefondată cererea reconvențională formulată în dosar nr._ al Judecătoriei B..
S-a luat act de renunțarea la petitul din cererea reconvențională privind constatarea, prin interpretarea contractului, că pârâții sunt proprietarii imobilului apartamentul situat în B. ., ..
S-a admis în parte acțiunea precizată ce formează obiectul dosarului conexat nr._/197/2007 al Judecătoriei B., formulată de reclamanții N. V. și N. E. împotriva pârâților M. I., T. S. și M. D.-E., decedată pe parcursul procesului și reprezentată de moștenitorul său, M. A.-C..
S-a admis în parte acțiunea ce formează obiectul dosarului conexat nr._/197/2008 al Judecătoriei B., formulată de reclamanții N. V. și N. E. împotriva pârâților M. I., T. S. și M. D.-E., decedată pe parcursul procesului și reprezentată de moștenitorul său, M. A.-C..
Au fost obligați pârâții M. I., T. S. și M. A.-C., moștenitorul defunctei M. D.-E., decedată pe parcursul procesului, să încheie cu pârâții N. V. și N. E. contract autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul înscris în CF nr._ B. nr. top._/2/21b/1, în suprafață de 11.000 mp (din totalul de 19.600 mp), prețul fiind achitat.
In caz de refuz, hotărârea ținând loc de act apt pentru intabulare.
S-a dispus intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea pârâților N. V. și N. E. asupra imobilului înscris în CF nr._ B. nr. top._/2/21b/1, în suprafață de_ mp, cu titlu de drept cumpărare.
S-au respins ca nefondate capetele de cerere privind constatarea faptului că între defuncta A. S., în calitate de vânzătoare și reclamanții N. V. și N. E., în calitate de cumpărători, a intervenit operațiunea juridică de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în B. ., ., precum și dreptul de proprietate al pârâților asupra acestui imobil dobândit în urma operațiunii de vânzare-cumpărare, precum și intabularea dreptului lor de proprietate în cartea funciară.
S-a luat act de renunțarea la judecata capătului nr.1 de cerere din acțiunea ce formează obiectul dosarului nr._/197/2007 al Judecătoriei B..
S-au respins ca nefondate capetele de cerere nr. 3, 4 din acțiunea ce formează obiectul dosarului nr._/197/2007 al Judecătoriei B. și capătul de cerere privind intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâților N. V. și N. E. asupra imobilului apartament situat în B., ., ..
S-au respins ca nefondate capetele de cerere nr.4 - 7 din acțiunea ce formează obiectul dosarului nr._/197/2008 al Judecătoriei B..
Au fost obligați pârâții N. V. și N. E. la plata către reclamanții M. I. și T. S. a sumei de 99.431 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea principală introductivă de instanță înregistrată pe rolul Judecătoriei B. sub nr. 344/197/ 07.06.2005 (nr. vechi de înregistrare 7060/2995), reclamanții M. I., T. S. și M. D. E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții N. V. și N. E., să se dispună obligarea pârâților să se lase în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în B., pe .. 4, identificat sub nr. 2B, precum și obligarea pârâților la restituirea tuturor bunurilor mobile situate în acest apartament, bunuri care au fost ulterior expres indicate prin precizarea de acțiunea depusă la filele 28 și 49 din același dosar.
Formulând întâmpinare și cerere reconvențională pentru termenul de judecată din 18.01.2005 pârâții au invocat lipsa calității procesuale active a reclamanților în acțiunea în revendicare, pe motiv că aceștia au doar un certificat de moștenitor, care nu justifică calitatea de proprietari, și solicitând pe cale reconvențională, să se constate, prin interpretarea contractului, conform art. 942 C.civ., că pârâții sunt proprietarii apartamentului din B., .. 4, apartament ce le-a fost valabil înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3710/26.09.2003; să se dispună intabularea dreptului lor de proprietate în CF nr._ B. asupra acestui apartament; să se anuleze în parte certificatul de moștenitor nr. 175/07.12.2004, în ceea ce privește acest apartament.
Tot pe rolul Judecătoriei B. a fost înregistrat dosarul nr._/197/11.12.2007, în care reclamanți figurează pârâții din dosar nr. 344/197/205, respectiv, N. V. și N. E., acțiunea fiind promovată în contradictoriu cu M. I., T. S. și M. D. E., dosar în care s-a solicitat constatarea caracterului simulat parțial a obiectului contractului de vânzare-cumpărare nr. 3710/26.09.2003, ca fiind parțial deghizat, în ceea ce privește obiectul contractului, în sensul că în baza acestui contract a fost vândut în realitate și imobilul situat în B., ., .; să se constate că proprietarii acestui imobil sunt reclamanții N. V. și E.; să se constate că sunt proprietari alături de cota indiviză de 8600/_ mp teren situat în B., Poiana B., înscris în CF nr._; să se constate că între defuncta A. S., în calitate de vânzătoare, și reclamanții N. V. și E., în calitate de cumpărători, a intervenit operațiunea juridică de vânzare-cumpărare a imobilului situat în B., . . a diferenței de teren de_ mp; să se constate dreptul de proprietate al reclamanților N. V. și E. asupra acestor imobile, dobândite în urma operațiunii de vânzare-cumpărare, urmând ca sentința să țină loc de act de vânzare-cumpărare; să se constate calitatea lui N. V. și E. de unici moștenitori ai defunctei A. S., în calitate de legatari universali; să se constate că aceștia sunt proprietarii tuturor imobilelor din masa succesorală, în calitate de legatari universali; să se constate nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr. 175/2004, în sensul desființării în totalitate a acestuia; să se dispună întabularea dreptului de proprietate a lui N. V. și E. în cărțile funciare în care sunt înscrise aceste imobile.
Reclamanții au invocat în favoarea lor un testament olograf întocmit de defuncta A. S. la data de 24.09.2004 prin care aceasta le-a testat toate bunurile mobile și imobile aflate în patrimoniul său la data decesului, astfel că prin actele cu titlu oneros sau gratuit încheiate de defunctă în timpul vieții, la data decesului nu mai exista niciun bun imobil sau mobil în patrimonial succesoral.
Acest dosar având nr._/197/2007 a fost conexat la dosar nr._, prin încheierea ședinței publice din 05.03.2008.
La termenul de judecată din data de 08.10.2008 reclamanții N. au renunțat la capătul de cerere privind constatarea caracterului simulat parțial al obiectului contractului de vânzare-cumpărare nr. 3710/26.09.2003, în sensul că în baza acestui contract a fost vândut în realitate și imobilul situat în B., ., .;
Tot pe rolul Judecătoriei B., a fost înregistrat dosarul nr._/197/15.09.2008, în care reclamanți figurează pârâții N. V. și E., în contradictoriu cu reclamanții din dosar nr._, și prin care s-a solicitat instanței să constate că prin acte sub semnătură privată încheiate la data de 03.07.2003 și, respectiv 20.06.2004, defuncta A. S. s-ar fi obligat să le vândă lui N. V. și E. apartamentul nr. 2 din ., și terenul de_ mp din Poiana B., și că aceste obligații s-au transmis pe cale succesorală lui M. I., M. D. E., și T. S., să se constate că aceste imobile sunt înscrise în CF nr._ B. și CF nr._ B.; să fie obligați M. I., M. D. E., și T. S. să se prezinte la notar pentru încheierea în formă autentică a acestor contracte, iar în caz de refuz hotărârea să țină loc de act apt de intabulare; să se constate calitatea de succesori testamentari ai defunctei A. S., în persoana lui N. V. și E.; să se dispună predarea bunurilor succesorală cu titlu de moștenire testamentară; să se constate nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr. 175/2004 pentru cauză ilicită, fraudă la lege și nevalabilitatea obiectului actului juridic; să se dispună rectificarea înscrierilor din CF, în sensul radierii dreptului de proprietate al lui M. I., M. D. E., și T. S., și înscrierea dreptul de proprietate cu titlu de titlu de cumpărare a lui N. V. și E..
Acest dosar a fost conexat la dosar inițial nr._, prin încheierea ședinței publice din 25.11.2008.
După conexarea dosarelor la dosarul nr._ pârâții N. V. și E. au depus mai multe precizări de acțiune, această din urmă precizare intervenind la termenul de judecată din 08.11.2008, când pârâții au declarat că nu mai stăruie în constatarea simulației, solicitare care a constituit primul petit din acțiunea înregistrată sub nr._/197/2007.
Ulterior, printr-o nouă precizare de acțiune, formulată, conform propriilor susțineri, în temeiul art. 132 pct. 2 C.pr.civ., pârâții N. V. și E. N. V. și E., în calitate de reclamanți, în dosar nr._/197/2008, au arătat, că „la petitul 4 al acțiunii, masa succesorală rămasă în urma defunctei A. S. se compune, pe lângă bunurile acolo arătate din imobilul teren de_ mp intabulat în CF nr._ B. nr. top_/2/21b/1, grevat de obligația de înstrăinare asumată de A. S. și din imobilul construcție situat în B., ., . CF nr._ B., nr. top 2093, 2094/II b/2/2/1/1 totul/II grevat de obligația de înstrăinare asumată de A. S.”.
Instanța a fost investită cu judecarea cererii principale având ca obiect principal revendicare și a cererilor conexate ce formează obiectul dosarelor nr._/197/2007 și nr._/197/2008 ale Judecătoriei B., în prezentul dosar nr._ nou format la data de 24.02.2012, ca urmare a casării Deciziei Civile nr.68/18.10.2011 pronunțată de Tribunalul S. în dosar nr._ și a desființării sentinței civile nr. 9397/21.07.2010 a Judecătoriei B. pronunțată în dosar nr._ la care au fost conexate dosarele nr._/197/2007 și nr._/197/2008 ale Judecătoriei B., cauza fiind trimisă spre rejudecare pe fond la Judecătoria Z..
Prin decizia civilă nr. 569/R/2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în recurs, s-au stabilit ca dispoziții obligatorii pentru instanța de fond că, în rejudecare, instanța va analiza cauza pe fond strict sub aspectul cererilor cu care prima instanță de fond a fost legal și procedural investită; se vor administra probe pentru a se stabili cu certitudine dacă pârâții N. V. și E. au acceptat în termenul legal de acceptare a succesiunii, moștenirea după defuncta A. S.; se va solicita de la BNP Miesss G. dosarul succesoral nr. 191/2004, în care a fost emis certificatul de moștenitor nr. 175/07.12.2004, pentru a se verifica dacă au fost nesocotite dispoziții legale imperative în acest dosar succesoral, cu ocazie eliberării certificatului de moștenitor; se vor face demersuri la Serviciul de Stare Civilă B., pentru a se stabili cine a declarat decesul defunctei la acest serviciu și cine a fost indicat, cu acea ocazie, ca fiind moștenitor( sau moștenitori) ai defunctei; cine a ridicat ajutorul de înmormântare după defunctă și în condiții; se va solicita comisiei de experți care a efectuat expertiza INEC să completeze expertiza cu indicarea eventualelor deosebiri dintre scrisul din testament și alte scrieri de comparație emanând de la defunctă; se va suplimenta probațiunea pentru a se stabili când au aflat pârâții N. despre certificatul de moștenitor nr. 175/2004, respectiv, când au aflat reclamanții despre testamentul olograf; se vor administra orice alte probe vor fi apreciate de către instanța de rejudecare ca fiind utile, pertinente și concludente pentru justa soluționare a cauzei, în deplin acord cu cele statuate prin decizie de casare.
Astfel învestită, Judecătoria Z. a reținut în continuare următoarele :
Potrivit actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei, a rezultat că autoarea A. S. a decedat la 24.09.2004, iar la data de 01.10.2004 a fost sesizat Biroul Notarului Public Miess G. cu deschiderea procedurii succesorale de către Primăria Municipiului B., din actele dosarului succesoral nr.191/2004 depus în copie la solicitarea instanței rezultând că, înlăuntrul termenului de exercitate a dreptului de opțiune succesorală, reclamanții M. I., T. S. și M. D. E. au acceptat expres succesiunea defunctei A. S. și au dezbătut succesiunea acesteia, procedura succesorală finalizându-se cu emiterea Certificatului de Moștenitor legal nr. 175/07.12.2004.
Prin acest certificat de moștenitor, eliberat în dosar succesoral nr. 191/2004 de BNP Miess G., s-a statuat că de pe urma defunctei A. S., văduvă, decedată la data de 24.09.2004, au rămas ca moștenitori reclamanții din prezenta cauză, în calitate de colaterali privilegiați, în cotă de câte 1/3-a parte fiecare, masa succesorală fiind compusă din următoarele imobile: apartamentul nr. 2 B, situat în B., .. 4, înscris în CF nr._ B., cu nr. top 2093/1, 2094/1/b/2/2/1/1, totul /II b, identificat sub nr. ser. A + 8, porțiunea de proprietate de sub B 12; cota de_/_ din imobilul situat în B. – Poiana B., înscris în CF nr._ B., nr. top_/2/2/b/1, identificat sub nr. ser. A + 13, porțiunea de proprietate de sub B 60, făcându-se precizarea că acest imobil, ca imobil dominant, i se complete dreptul de servitute temporară de trecere cu piciorul și cu vehicule de orice fel asupra parcelei cu nr. top_/1/2 din CF nr._ B., ca parcelă aservită, până la crearea unui alt acces la calea publică din această parcelă.
În cuprinsul acestui certificat de moștenitor s-a făcut precizarea expresă conform căreia natura succesiunii este legală, potrivit prevederilor art. 672 C.civ.
În CF nr._ col. B., asupra porțiunii de proprietate de sub B 60 a lui A. S., asupra cotei de_/_ parte din imobilul situat în B. – Poiana B., înscris în CF nr._ B., nr. top_/2/2/b/1, identificat sub nr. ser. A + 13, s-a intabulat, cu titlu de drept moștenire, prin încheierea de CF nr._-16/15.12.2004, dreptul de proprietate al reclamanților M. I., M. D. E. și T. S., în cotă de câte 1/3 parte fiecare, sub B 63, 64, 65.
Potrivit cărții funciare nr._ B., asupra apartamentului nr. 2B din .. 4, B., aferent nr. top 2093/1, 2094/1/b/2/2/1/1, totul /II b, înscris în certificatul de moștenitor nr. 175/07.12.2004, respectiv, asupra porțiunii de proprietate de sub B 12 a defunctei A. S., s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlu de drept moștenire, prin încheierea de CF nr._-16/15.12.2004, sub B 20, 21, 22, în favoarea reclamanților M. I., M. D. E. și T. S., în cotă de câte 1/3 parte fiecare.
Cererea promovată de reclamanți în dosar nr._, și întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 480 C.civ., care constituie sediul legal al acțiunii în revendicare, este o veritabilă cerere în revendicare promovată de proprietarul neposesor, împotriva posesorului neproprietar.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților invocată de pârâți, s-a reținut că acțiunea în revendicare este o acțiune reală și petitorie, pentru a solicita compararea titlului lor cu al pârâților fiind necesar ca reclamanții să-și dovedească calitatea de proprietar. Aceștia trebuie să dovedească faptul că dreptul de proprietate se află în patrimoniul lor, lipsindu-le doar posesia pentru a se bucura de prerogativele conferite de lege proprietarului, ceea ce în plan procesual coincide cu dovedirea calității procesuale active a reclamanților.
Potrivit evidențelor din cărțile funciare anterior menționate, reclamanții sunt proprietarii tabulari ai celor două imobile, deci și a apartamentului nr. 2B din .. 4, B.,cu privire la care solicită instanței să dispună obligarea pârâților la a le lăsa reclamanților în deplină proprietate și posesie respectivul apartament și, prin urmare, sunt pe deplin îndreptățiți să uzeze de prevederile art. 480 C.civ., respectiv să recurgă la acțiunea în revendicare pentru redobândirea posesiei și folosinței imobilului proprietatea lor tabulară, titlul de proprietate de care se prevalează reclamanții în cadrul acțiunii în revendicare fiind cartea funciară care atestă calitatea lor de proprietari tabulari asupra apartamentului în litigiu, astfel cum a statuat și instanța de recurs în Decizia nr.569/R/2012 a Curții de Apel Cluj.
Pe de altă parte, pârâții N. se prevalează de contractul de vânzare-cumpărare nr. 3710/26.09.2003 și au solicitat pe cale reconvențională să se constate, prin interpretarea contractului, conform art. 942 C.civ., că sunt proprietarii apartamentului din B., .. 4, apartament ce le-a fost valabil înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3710/26.09.2003, să se dispună intabularea dreptului lor de proprietate în CF nr._ B. asupra acestui apartament și să se anuleze în parte certificatul de moștenitor nr. 175/07.12.2004, în ceea ce privește acest apartament.
Prin urmare, în prezenta cauză, pârâții nu pot opune un titlu valabil reclamanților, solicitarea de a interpreta instanța clauzele contractuale fiind fără temei juridic, instanța neavând posibilitatea legală modifica, practic, obiectul contractului. Pârâții au recunoscut la interogatoriu faptul că după decesul def. A., nu au permis accesul reclamanților în imobil (întrebarea nr.1-f.155,157- dosar nr._, vol. III), împrejurare confirmată și de martora D. M. (231-232), neavând relevanță, dacă elementul material (corpus) al posesiei este exercitat personal de către pârâți sau printr-un reprezentant, în speță fiica acestora tolerată în imobil, câtă vreme pârâții nu au dovedit că ar fi pierdut elementul intențional (animus) al posesiei, prevalându-se de existența unei convenții de vânzare-cumpărare. De altfel, și în acțiunile ce fac obiectul celor două dosare conexate, pârâții au arătat faptul că au folosit și folosesc și în prezent toate bunurile mobile și imobile ce au aparținut defunctei (invocând, de această dată existența unui testament olograf), împrejurare ce justifică calitatea lor procesual pasivă în cauză, iar prin răspunsul comunicat reclamanților, prin avocat, la notificarea de a preda cheile imobilului, aceștia au precizat că imobilul apartament este proprietatea lor dobândit cu titlu legal.
Cu privire la petitul privind constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor pentru cauză ilicită, fraudă la lege și potrivit art. 88 din Legea nr. 36/1995, cei care se considera vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia si stabilirea drepturilor lor, conform legii. Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte. Din probatoriul administrat în cauză, pârâții N. nu au reușit să producă nicio probă care să confirme faptul că, la dezbaterea succesiunii def. A., reclamanții au fost rea-credință și au avut cunoștință despre existența testamentului defunctei A. S. redactat la data de 25.07.2004.
Cu privire la acceptarea în termen a succesiunii defunctei A. S. de către pârâții N. V. și E., aceștia au susținut constant că ar fi acceptat tacit moștenirea după defunctă prin faptul că au intrat în folosința apartamentului 2B.
În speță, reclamanta T. S. nu a negat la interogatoriu că, la priveghiul defunctei au existat discuții cu pârâții N. cu privire la predarea cheilor apartamentului din B., iar din declarația martorei D. M. se relevă faptul că pârâții N. au refuzat să predea cheile imobilului, comportându-se ca niște ”moștenitori”
Pârâta N. E. a precizat la interogatoriu (fila 280-întrebarea nr.4) că după decesul defunctei, fiica sa a exercitat posesia asupra apartamentului întrucât cu un an înainte cumpărase și partea din imobil care a aparținut martorei S. A..
Instanța a apreciat că, această posesie exercitată de fiica pârâților N. nu este de natură să aibă efecte juridice în persoana pârâților N. V. și E., respectiv, să echivaleze, în favoarea acestora, cu o posesie utilă a pârâților N., susceptibilă de a dovedi și fundamenta acceptarea de către aceștia în termen a succesiunii după defuncta A. S., actele de acceptare tacită a succesiunii necesitând a fi efectuate personal de către succesibil și să denote în mod indubitabil voința acestuia de a stăpâni bunul succesoral în calitate de erede.
Cu privire la testamentul olograf întocmit la data de 25.07.2004 de care se prevalează pârâții N., a fost scris, datat și semnat de defuncta A., în cauză, s-a dispus administrarea probei cu expertiza tehnică de specialitate grafoscopică efectuată inițial de către Laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice Cluj și depus la dosarul de fond (filele 215-225) și ale cărui concluzii au fost în sensul că scrisul, data și semnătura de pe înscrisul intitulat „testament” nu aparțin defunctei A. S. și prin urmare actul nu a fost scris, datat și semnat de către aceasta.
Luând în considerare obiecțiunile la raportul de expertiză, în temeiul art.212 (1) Cod procedură civilă, instanța a dispus efectuarea unei noi expertize de specialitate de către Institutul Național de Expertize Criminalistice București întocmită de 3 experți, depusă la dosarul de fond, volumul IV, și ale cărei concluzii sunt în sensul că testamentul în discuție a fost scris, semnat și datat de A. S.”, fapt atestat de numărul și valoarea identificatoare a asemănărilor menționate în cuprinsul lucrării.
Având în vedere că cele două expertize criminalistice de cercetare a scrisului, datei și semnăturii defunctei A. sunt contradictorii, instanța a considerat că administrarea probei cu o nouă expertiză grafoscopică este absolut necesară pentru justa soluționare a cauzei deoarece potrivit art. 129 alin. 5 C. pr. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Astfel, în cauză a fost administrată proba cu o nouă expertiză tehnică judiciară grafoscopică de către Institutul Național de Expertize Criminalistice București efectuată de o comisie alcătuită din 3 experți, ale cărei concluzii au fost în sensul că testamentul olograf întocmit la data de 25.07.2008 nu a fost scris, datat și semnat de A. S..
Instanța nu este legată de concluziile din raportul de expertiză, acestea constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca, de altfel, și celelalte mijloace de probă, însă, pentru a se putea exercita controlul judiciar, este necesar ca soluția instanței în privința primirii sau nu a concluziilor expertului să fie motivată.
Prima instanță și-a însușit concluziile ultimei expertize efectuată de INEC București, nr.37/28.02.2013, apreciind că acestea se coroborează cu ansamblul materialului probator administrat în cauză și, în consecință, a înlăturat raportul de expertiză nr.28/26.02.2010 efectuat de INEC București, apreciat ca fiind neconvingător.
Cu privire la cele două convenții de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiate la data de 03.07.2003 și, respectiv, 20.06.2004, instanța a arătat că reclamanții, fiind proprietari a celor două imobile care formează obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare, preluând astfel și pasivul succesoral, au dobândit în acest mod și obligațiile ce incumbau defunctei din antecontractele de vânzare-cumpărare.
Reclamanții au recunoscut semnătura defunctei de pe cele două convenții, însă au precizat că nu recunosc existența acestora, semnătura putând fi aplicată pe o coală nescrisă iar textul întocmit ulterior, invocând astfel, practic, indirect, existența unui viciu de consimțământ, dar fără a arăta, în concret, în ce constă acesta.
Convenția de vânzare-cumpărare din data de 20.06.2004 a avut ca obiect terenul în suprafață de 11.000 mp înscris în CF nr._ B. nr. top._/2/21b/1, părțile stipulând că prețul de 450 milioane vechi, a fost achitat la data semnării actului. Atât timp cât părțile au stabilit și prețul vânzării (o parte în bani, iar cealaltă parte, ca echivalent valoric al întreținerii acordate și pe care o va primi promitenta vânzătoare), contractul este valabil conform art. 1295 alin. 1 C.Civil, instanța având în vedere și faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3710/26.09.2003 având ca obiect suprafața de 8600 mp din totalul de 19.600 mp din Poiana B. și supraedificatele, părțile au stabilit un preț de 300 milioane lei. Simplul fapt că prețul stabilit de părți este mai mic decât prețul real al imobilului nu poate duce la concluzia că prețul este neserios, cu excepția situației în care disproporția este atât de mare încât s-ar putea considera că nu există un preț și că lipsește contraprestația cumpărătorului, în cauză fiind necesar a fi avute în vedere și raporturile anterioare și viitoare de întreținere dintre părțile contractante, reflectate și în conținutul clauzelor contractuale.
În speță, prețul vânzării a fost achitat la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, aspect confirmat și de martora G. M. care, deși nu a putut preciza ce sumă a fost achitată la data încheierii actului, coroborat cu faptul predării posesiei terenului, și nefiind relevate împrejurări din care să rezulte că defuncta ar fi emis pretenții cu privire la preț, se poate aprecia că a fost îndeplinită obligația promitenților-cumpărători.
Promitenta-vânzătoare a decedat înainte de perfectarea antecontractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, astfel că obligația de perfectare a antecontractului s-a transmis moștenitorilor săi care au acceptat succesiunea, masa succesorală de pe urma defunctei cuprinzând atât activul, cât si pasivul moștenirii. Convenția dintre părți, deși nulă absolut ca și contract de vânzare-cumpărare apt să strămute dreptul de proprietate asupra imobilului din patrimoniul pârâților în patrimoniul reclamanților, pentru lipsa formei autentice, prevăzută imperativ de art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr. 247/2005, a fost avută în vedere de instanță, în baza principiului conversiunii actelor juridice, ca și promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, aptă de a fi perfectată.
Aceasta posibilitate întemeiată pe disp. art. 1073-1077 C.civ. și ale art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii 247/2005, vizează suplinirea consimțământului părților la încheierea actului în formă autentică și presupune prin ipoteză un antecontract valabil încheiat. În situația de față, din audierea martorei G. M. a rezultat predarea posesiei și folosința pașnică a terenului către reclamanții-pârâți N., astfel încât instanța a constatat că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru admiterea acțiunii deduse judecății.
În baza art. 24 alin. 2,3 din Legea nr. 7/1996 modificată, judecătoria a dispus intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâților N. V. și N. E. asupra imobilului înscris în CF nr._ B., nr. top._/2/2/b/1,A+13, în suprafață de_ mp situate în Poiana B..
Instanța a soluționat excepția autorității lucrului judecat invocată de reclamanți, prin respingerea acesteia la termenul de judecată din 06.06.2013, apreciind că pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesară, pe de o parte, întrunirea triplei identități de elemente: părțile, obiectul și cauza, astfel cum rezultă din dispozițiile art.1201 C.Civil, și, pe de altă parte, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care a dezlegat fondul cauzei, condiții care nu sunt îndeplinite cumulativ în cauză.
Apartamentul situat în B. ., . cumpărat de A. S. prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/19.04.1997, iar potrivit celor precizate în contract, este supus dispozițiilor art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995, neputând fi înstrăinat timp de 10 ani de la data dobândirii, respectiv de la data de 19.04.1997 până la data de 19.04.2007.
Prin actul intitulat ”Convenție de vânzare-cumpărare” încheiată la data de 03.07.2003, A. S. a înțeles să vândă pârâților N. V. și N. E. bunurile pe care le deține în B. și Poiana B. înscrise în cartea funciară, respectiv un teren în suprafață de 8600 mp împreună cu tot ceea ce există pe acesta, un alt teren de 1400 mp din suprafața totală de 2400 mp și imobilul în care locuiește situat în B. ., . de 350 milioane lei vechi, achitată la data semnării actului și o întreținere pe care cumpărătorii i-au dat-o și i-o vor da în continuare pentru terenul de 1400 mp.
În același act s-a consemnat că vânzătoarea a cunoscut faptul că nu are dreptul să vândă casa în care locuiește timp de 10 ani, însă a încheiat actul în deplinătatea facultăților mintale și datorită faptului că nepoții săi, pârâții N. V. și N. E., au ajutat-o să cumpere casa în care locuiește. De asemenea, s-a menționat că părțile urmează să încheie la notar actele de vânzare, atunci când timpul și legea le vor permite.
Această convenție de vânzare cumpărare este un veritabil contract de vânzare cumpărare, validitatea lui nefiind condiționată de forma autentică, necesară pentru înscrierea în cartea funciară. Astfel, potrivit art. 1294-1295 din Codul civil, vânzarea este o convenție prin care două părți se obligă între acestea, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și cealaltă să plătească prețul, iar vânzarea este perfectă și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat. În materie de imobile, drepturile care rezultă prin vânzarea perfectă între părți, nu se poate opune, mai înainte de transcrierea actului, unei a treia persoane care ar avea, după lege, oarecare drepturi asupra imobilului vândut.
Părțile s-au înțeles asupra prețului care a și fost achitat și asupra predării apartamentului, singurul artificiu pe care l-au făcut părțile pentru a motiva că nu au încălcat interdicția de înstrăinare a apartamentului, în termenul legal de 10 ani, este menționarea faptului că se vor prezenta la notar atunci când ”timpul și legea” le vor permite.
Hotărârea care ține loc de act de vânzare – cumpărare constată înțelegerea părților intervenită anterior.Acest lucru, este posibil, numai cu privire la convenții care la momentul încheierii lor întruneau toate condițiile de validitate nu și cu privire la convenții lovite la momentul respectiv de nulitate absolută pentru lipsa uneia sau unora dintre condițiile de validitate, întrucât nulitatea absolută nu poate fi acoperită în nici un fel și nici nu poate fi validată prin hotărâre judecătorească care să țină loc de act de vânzare – cumpărare în forma autentică, dacă legea, prin excepție, nu dispune în sens contrar.
Prin decizia civilă nr.244/12.12.2013 a Tribunalului S. s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții M. I. și T. S. contra sentinței civile nr. 2049/11 iulie 2013 a Judecătoriei Z..
S-a respins ca nefondată cererea de aderare la apelul reclamanților, formulată de pârâții N. V. și N. E., cu privire la aceeași hotărâre.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:
La filele 482-486 din volumul II al dosarului nr._ /2007 al Judecătoriei Z. se află în copie sentința civilă nr. 163/S/6 iunie 2013 a Tribunalului B. pronunțată în dosar nr._ .
Prin această hotărâre s-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de pârâții N. V. și N. E., având ca obiect solicitarea soților N. de a se constata, în contradictoriu cu reclamanții M. I., T. S., M. D. E. și alții (terți față de prezentul litigiu) că prin actul sub semnătură privată din data de 3.07.2003, chiriașa A. S. s-a obligat să vândă terților intervenienți imobilul în cauză, astfel încât dreptul de proprietate asupra acestui apartament și a terenului aferent este grevat de obligația ce rezultă din convenția menționată, cu cheltuieli de judecată.
Argumentele prezentate de Tribunalul B. în considerentele sentinței au fost cele prezentate de către apelanții reclamanți, referindu-se în rezumat la următoarele: convenția nu a fost semnată de soții N., actul a fost încheiat în interiorul termenului prohibitiv de 10 ani, actul privat putând avea cel mult valoarea unui act prin care s-a asumat a obligație de a face, obligație care însă face obiectul unei alte judecăți.
Tribunalul a constatat că solicitarea apelanților reclamanți, de a admite cu privire la convenția din 3 iulie 2003 excepția puterii de lucru judecat și de a respinge în acest sens cererea pârâților-reclamanți N. este nefondată.
Adevărat, din perspectiva art. 1200 pct.4 cod civil de la 1864, ceea ce o instanță de judecată a statuat anterior, într-un alt cadru procesual și chiar în contradictoriu cu alte părți decât acelea din litigiul pendinte, nu poate primi o altă rezolvare decât aceea deja dată de instanța inițial învestită.
Reglementarea cuprinsă în art. 1200 alin.4 din Codul Civil din 1864 nu are însă înțelesul că cel de-al doilea proces (adică cel pendinte) nu poate fi judecat pe fond, cum au pretins apelanții reclamanți, căci instanța ulterior învestită este ținută doar a respecta cele ce prin prima hotărâre s-a statuat cu privire la chestiunea litigioasă. Această abordare a primit în jurisprudență semnificația de „efect pozitiv al lucrului judecat”.
Învestită cu acțiunea în prestație tabulară cu privire la apartamentul din B., ., . a dat în mod corect eficiență prezumției puterii de lucru judecat și a respins această cerere tocmai în considerarea argumentelor juridice avute în vedere de Tribunalul B. în evocata sentință nr. 163/S/2011 și anume încheierea actului în interiorul termenului prohibitiv de 10 ani, puterea de lucru judecat nefiind prin urmare nesocotită în vreun fel.
Cu privire la prescripția dreptului material la acțiune, pentru convenția din 20.06.2004 tribunalul a reținut următoarele:
Necontestat în cauză, pârâții-reclamanți intimați N. V. și N. E., au avut folosința continuă a terenului de 11.000 m.p., ceea ce constituie o cauză întreruptivă de prescripție, în sensul statuat prin art. 16 lit.a din Decretul Lege 115/1938, sub imperiul căruia actul sub semnătură privată a fost încheiat.
La data introducerii acțiunii în prestație tabulară era consacrat legal caracterul său imprescriptibil, prin art. 29 alin. 4 din Legea nr. 7/1996.
Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, tribunalul a reținut că, deși într-adevăr sumar motivată, încheierea civilă din data de 6.06.2013 a Judecătoriei Z., prin care această excepție a fost respinsă, este legală, sub aspectul invocat de către apelanți.
Astfel, în cauza care a făcut obiectul dosarului nr. 3761/2006 al Judecătoriei B., a fost soluționată acțiunea în constatare formulată de soții N., împotriva pârâților M. I., T. S. și M. D. E..
Instanța a statuat că acțiunea în constatare are un caracter subsidiar și este inadmisibilă atunci când tinde la constituirea unui titlu de proprietate.
Este prin urmare de domeniul evidenței că nu există identitate de cauză între cele două cereri de chemare în judecată, căci în primul litigiu instanța nu a verificat, nefiind învestită cu aceasta, aspectele de fond ale pretențiilor deduse judecății în cauza de față, vizând raportul juridic propriu zis dintre promitenta vânzătoare și promitenții cumpărători.
Strâns legat de aceasta, analiza cererii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare trebuie să aibă loc în cadrul acțiunii în prestație tabulară dedusă judecății, cauza celor două petite fiind indivizibilă și comună și, deci, diferită de aceea din primul dosar.
Pe fondul apelului reclamanților, tribunalul a reținut următoarele:
La data de 20.06.2004 a intervenit o convenție de vânzare-cumpărare al cărei obiect a fost reprezentat de terenul de 11.000 m.p. din totalul de 19.600 m.p. înscris în CF NR._ B. (11.000 mp din totalul de_ m.p., înscris în CF Nr._ B. - cota de_/_ din imobilul situat în B. – Poiana B., înscris în CF nr._ B., nr. top_/2/2/b/1, sub A+13,B60) a cărui preț de_ lei ROL, a fost achitat la data încheierii convenției, așa cum rezultă din însăși actul întocmit.
Solicitările soților N. V. și E., de a fi obligați pârâții-reconvenționali să se prezinte la notar în vederea perfectării actului autentic, urmând ca în caz contrar hotărârea să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare nu se află în contradicție una față de cealaltă, cum au susținut apelanții.
Prin faptul că a dispus intabularea în cartea funciară a dreptului dobândit de către soții N. prin hotărâre judecătorească, prima instanță nu a făcut decât să consacre, să dea eficiență și finalitate, într-un sens concret, acordului de voință intervenit între promitenta vânzătoare și promitenții cumpărători, cu privire la obligația asumată de aceștia, de înstrăinare a imobilului, dreptul astfel dobândit devenind prin întabularea în CF opozabil „erga omnes”.
Desigur, încheierea notarului public prin care acesta atestă lipsa părților la data și locul stabilit în vederea încheierii actului autentic, face în sine dovada refuzului la care se referă dispozitivul hotărârii atacate.
Același dispozitiv menționează în mod expres că hotărârea care îl conține „ … va ține loc de act apt pentru intabulare”, în cazul refuzului pârâților reconvenționali.
În practică însă, partea care a obținut hotărârea care ține loc de act autentic se prezintă la OCPI și solicită intabularea, scopul acțiunii în prestație tabulară fiind astfel împlinit, fără încălcarea unor dispoziții exprese ale hotărârii.
Dispoziția cu privire la intabulare produce efecte în oricare dintre situații, indiferent că partea prezintă la intabulare actul autentic încheiat ulterior pronunțării hotărârii ori prezintă hotărârea judecătorească ce ține locul actului autentic, fără ca prin această modalitate alternativă drepturile legale ale părților să fie în vreun fel afectate.
Cu privire la valabilitatea promisiunii de vânzare-cumpărare pentru terenul de 11.000 m.p. din Poiana B., tribunalul a reținut că cererea cu privire la efectuarea unei expertize evaluatorii a acestui teren a fost formulată pentru prima oară în cadrul judecării apelului de față.
Până la rejudecarea cauzei în fond la Judecătoria Z., pârâții-intimați nu au invocat în termeni clari, fermi, neseriozitatea prețului convenției din data de 20.06.2004, ca motiv de respingere a acțiunii în prestație tabulară.
Mai mult, instanța nu a fost învestită cu o cerere de anulare a promisiunii de vânzare-cumpărare, ori de constatare a nulității acestui act, pârâții-intimați apărându-se cu aceea că, deși acceptă că semnătura din antecontract a aparținut defunctei Adreescu S., conținutul propriu-zis al actului este posibil să fi fost redactat ulterior, pe coala de hârtie dinainte semnată „ în alb” de promitenta vânzătoare.
Cu privire la preț, prima instanță a observat întemeiat că probele dosarului confirmă plata acestuia, declarația martorei G. M. coroborându-se cu faptul predării posesiei terenului de către promitenta vânzătoare (acesta aflându-se până la epoca actuală în posesia soților N., conform susținerilor acestora, necontestate).
După cum și judecătoria a reținut, chiar dacă prețul convenit de părți este mai mic decât cel practicat în tranzacții similare, acesta nu constituie în sine un motiv pentru a se considera că prețul nu există, fiind necesar a se ține seama, în speță, și de faptul că între părți existau relații apropiate.
S-a considerat astfel inutilă proba cu expertiza evaluatorie, solicitată de către apelanții-pârâți reconvenționali căci plecând de la premisele sus arătate, stabilirea (de altfel probabilă) de către expert a unui preț superior celui de 450 milioane lei vechi, nu constituie un argument juridic pentru respingerea acțiunii reconvenționale a soților N..
Cu privire la cheltuielile de judecată, prima instanță a acordat reclamanților cheltuielile de judecată în limita în care acestea au fost dovedite, nefiind prezentate în apel documente care să ateste cheltuieli de judecată suplimentare, efectuate în primă instanță.
Cu privire la cererea de aderare la apelul reclamanților, aparținând pârâților-reclamanți reconvențional N. V. și N. E., tribunalul a reținut următoarele:
Mai înainte de a verifica aspectele vizând acceptarea succesiunii de către soții N. ori nulitatea absolută a certificatului de moștenitor (pentru motivele prezentate în cererea având acest obiect) instanța a verificat temeinicia criticilor apelanților N. V. și E. cu privire la modul de soluționare a cererii de anulare a testamentului.
Aceasta deoarece numai în prezența unui testament valabil se poate pune problema acceptării moștenirii de către succesibilii testamentari, respectiv a anulării certificatului de moștenitor emis succesorilor nerezervatari, cum este cazul reclamanților.
În acest sens, conformându-se îndrumărilor obligatorii ale instanței de casare, prima instanță a dispus efectuarea în cauză a unei expertize grafoscopice judiciare de către o comisie formată din trei experți a INEC.
În considerentele sentinței apelate au fost prezentate – iar instanța de apel nu a considerat necesar a le reitera – argumentele științifice avute în vedere de către experți pentru a concluziona că testamentul prezentat de către soții N. nu întrunește exigențele unui act olograf, mai precis că semnătura nu aparține testatoarei.
Prima instanță a procedat legal coroborând această a treia expertiză cu prima lucrare, efectuată de către Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Cluj, căci cele două expertize au concluzii identice. Tot astfel, în mod temeinic a coroborat concluziile celor două lucrări științifice cu ansamblul probelor administrate în cauză.
În acest sens, tribunalul a apreciat ca relevant sub aspect juridic, împrejurarea că decesul defunctei A. S. a fost declarat la serviciul de stare civilă de către fiica pârâților N. V. și E., care i-a menționat ca succesibili pe reclamanți, nu pe părinții săi.
La fel de relevant a fost apreciat și faptul că în demersurile judiciare inițiate de soții N., ori în litigiile în care au fost pârâți, aceștia s-au prevalat de acte sub semnătură privată ori acte autentice încheiate cu defuncta, iar nu de testamentul olograf, a cărui existență au adus-o la cunoștința instanțelor și a moștenitorilor legali la o perioadă considerabilă după declanșarea litigiilor dintre părți, fără a prezenta explicații rezonabile în legătură cu această atitudine.
Deosebit de relevantă sub acest aspect a fost apreciată împrejurarea că, formulând o cerere de intervenție în dosar nr._ al Tribunalului B., la data de 23.11.2009 soții N. au recunoscut în persoana reclamanților din cauza de față calitatea lor de moștenitori legali, după cum a reieșit din considerentele sentinței pronunțate în acest dosar, care a evocat motivele prezentate de soții N., în susținerea cererii lor de intervenție.
Statuând deci întemeiat, prin prezentarea unor argumente pertinente, asupra caracterului fals al testamentului prezentat de soții N., prima instanță a făcut în mod firesc o deplină recunoaștere a legalității certificatului de moștenitor emis în favoarea succesorilor legali, respingând cererea cu privire la constatarea nulității absolute a acestui act, în condițiile în care succesiunea a fost dezbătută cu respectarea normelor legale în materie.
Din redarea celor reținute în considerentele sentinței civile pronunțate în dosar nr._ al Tribunalului B., rezultă așadar că însuși soții N. îi considerau la data de 23.11.2009 moștenitori legali pe reclamanții din cauza de față, fiind prin urmare inexplicabil pentru care motive solicită în cauza de față a se constata nulitatea certificatului de moștenitor.
Neavând calitate de moștenitori ai defunctei, căci au prezentat instanței un testament fals, acceptarea sau nu de către soții N. a succesiunii acesteia nu prezintă, în sens practic, nicio relevanță.
Prima instanță a făcut însă și această analiză, a cărei necesitate a rezultat din îndrumările conținute în decizia de casare.
S-a concluzionat întemeiat că în toate demersurile ulterioare decesului defunctei, pârâții-reclamanți reconvenționali nu au acționat ca succesori, nu au întreprins acte din care să rezulte această calitate ori intenția lor neechivocă de a o moșteni pe defunctă. În demersurile lor, cum s-a subliniat deja, aceștia s-au prevalat de existența unor antecontracte, nicidecum de un testament.
Tribunalul a apreciat ca fiind nefondate sunt și criticile reclamanților-reconvenționali N. V. și E., cu privire la modul de soluționare a cererii privind construcția și terenul din B., ., .> Atunci când a soluționat excepția puterii de lucru judecat invocată de apelanții reclamanți, prin sentința civilă nr. 163/S/2011 a Tribunalului B., cu privire la convenția din 3.07.2003 instanța de judecată, a statuat irevocabil că aceasta este nelegală.
Reiterând argumentele reținute în această sentință, judecătoria a statuat întemeiat că această convenție s-a încheiat cu nesocotirea, cu știință, a dispozițiilor art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995, cererea în prestație tabulară fiind astfel în mod corect respinsă, căci prin trecerea termenului prohibitiv, convenția încheiată nu a devenit legală, cum pretind apelanții N..
Cu privire la cheltuielile de judecată, raportat la complexitatea dosarului, la durata considerabilă în care acesta a fost soluționat, această durată fiind influențată și de repetatele precizări formulate de către pârâții-reclamanți reconvenționali, acordarea lor în cuantumul stabilit de prima instanță apare justificat.
Cu privire la acordarea onorariului plătit expertului parte de către reclamanți, tribunalul a constatat ca fiind corectă această dispoziție a primei instanțe, câtă vreme observațiile expertului parte s-au dovedit corecte și au contribuit la stabilirea adevărului în cauză. Aceste cheltuieli nu pot fi considerate voluptorii, cum susțin apelanții, căci ele au o legătură cu prezentarea de către aceștia a unui document fals, pe care reclamanții sunt îndreptățiți să îl combată prin toate mijloacele.
Apreciind astfel asupra apelului declarat de reclamanții M. I. și T. S. și asupra cererii de aderare la apel a pârâților N. V. și N. E., tribunalul a constatat că acestea sunt nefondate, urmând ca în baza art. 294 Cod procedură civilă să le respingă ca nefondate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanții M. I. și T. S., cât și pârâții N. V. și N. E..
I. Recursul reclamanților M. I. și T. S..
Prin recursul declarat aceștia au solicitat în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei pronunțate în apel, admiterea apelului reclamanților, cu consecința schimbării în parte a sentinței în sensul respingerii tuturor acțiunilor promovate de pârâții N. și obligării acestora la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, recurenții au arătat că în cauză este incident cazul de modificare prevăzut la art. 304 pct. 8 C.pr.civ. constând în aceea că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații și a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs reclamanții au arătat că din lecturarea considerentelor deciziei recurate, s-a constatat că instanța de apel a pornit, de plano, de la o premisă greșită, respectiv a calificat acțiunea promovată de N. V. și N. E. ca fiind o acțiune în prestație tabulară. Calificarea greșită a acțiunii a condus în mod evident la argumente eronate și soluții nelegale date cu privire la toate celelalte critici și excepții invocate de reclamanți pe calea apelului, asupra prescriptibilității sau imprescriptibilității acțiunii, termenului de prescripție, asupra identității de obiect și cauză în raport de alte litigii, îndeplinirii condițiilor ce trebuie analizate pentru valorificarea drepturilor pretinse de soții N. etc.
Instanța de apel a analizat excepțiile și motivele de apel formulate de reclamanți prin raportare la specificul acțiunii în prestație tabulară.
Acțiunile promovate de pârâții N. au caracter mixt, având numeroase capete de cerere, care trebuie, fiecare în parte, calificate individual; fiecare având o natură juridică proprie, de sine stătătoare. În atare ipoteză, instanța de apel nu poate trata totalitatea pretențiilor soților N., ca fiind o unică acțiune, și aceea în prestație tabulară.
În doctrina juridică în materie s-a arătat că acțiunea în prestație tabulară nu se confundă cu acțiunea în executarea unui antecontract de vânzare-cumpărare. Aceasta confuzie poate fi întâlnită în literatura de specialitate și în unele soluții ale practicii judiciare. Acțiunea în executarea unui antecontract de înstrăinare a unui imobil este o acțiune personală, care în sistem de carte funciară are ca temei legal art. 17 alin. ultim din Legea nr. 115/1938. Fiind o acțiune personala în realizarea unui drept de creanța este prescriptibila în termenul general de prescripție de 3 ani.
Acțiunea în prestație tabulară se introduce atunci când există un titlu apt de intabulare (ceea ce nu e cazul în speța întrucât soții N. nu dețin la acest moment un titlu de proprietate, ci există doar o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare n.n.) însă înstrăinătorul nu-și dă consimțământul la efectuarea acestei înscrieri pe numele dobânditorului. Or, potrivit art. 45 și art. 17 alin. 2 din Legea nr. 115/1939, intabularea unui drept real sau radierea lui din cartea funciară poate avea loc numai cu consimțământul titularului acelui drept. Urmează ca pentru a se face intabularea sau radierea unui drept real nu este suficientă prezentarea înscrisului original în care este consemnat actul de înstrăinare. Este necesar și consimțământul expres declarat al titularului dreptului, dat în forma autentică sau în fața judecătorului de carte funciară.
In cazul în care titularul dreptului nu-și dă consimțământul, în baza art. 22 și urm. din Legea 115/1938, cel îndreptățit poate solicita instanței de judecată sa dispună, prin hotărâre, intabularea sau, după caz, radierea dreptului.
În cadrul prezentului litigiu, prin cererile de chemare în judecată formulate de reclamanții N. în dosarele conexate, aceștia formulează două capete de acțiune:
-unul prin care se cere sa se pronunțe o hotărâre care sa țină loc de contract autentic de înstrăinare (acțiune personală).
-și altul prin care solicită ca instanța sa dispună, pe cale de consecința, și înscrierea dreptului dobândit în cartea funciară, împotriva refuzului pârâtului de a consimți la intabulare (acțiune reala, petitorie și imprescriptibilă).
În combaterea susținerilor reclamanților referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, pârâții afirmă faptul ca acțiunea formulata de ei este una în prestate tabulară și că aceasta are caracter imprescriptibil.
Făcând distincțiile cuvenite, concluzia nu poate fi decât în sensul ca obligarea reclamanților de a se prezenta la notar în vederea încheierii actului de vânzare-cumpărare sau pronunțarea unei hotărâri de către instanța de judecata care sa tina loc de act autentic (de contract de vânzare cumpărare) este o acțiune personala, care este supusa termenului general de prescripție de 3 ani.
Acțiunea în prestație tabulara poate fi intentata doar împotriva celui care a încheiat un act juridic translativ de proprietate sau constitutiv de drepturi, condiție neîndeplinita în speța, actul juridic care face obiectul litigiului constituindu-l o promisiune bilaterala de vânzare-cumpărare, deci o obligație de a face; dreptul de proprietate nefiind transmis încă soților N..
Că petitele cu privire la care reclamanții au invocat excepția prescripției sunt calificate ca fiind acțiuni personale - obligație de a face - o recunosc chiar intimații apelanți N. V. și N. E. atât prin motivele de apel dar și prin însăși întâmpinarea depusa la dosarul cauzei. Suplimentar, este pentru prima data când aceștia înțeleg sa-si califice întreaga acțiunea ca fiind una în prestație tabulara ceea ce este inadmisibil, raportat la stadiul procesual în care fac această precizare.
Instanța de apel a interpretat în mod gresit actul juridic dedus judecații constând în convenția din 20 iunie 2004, schimbând natura acestuia și pe cale de consecință a calificat în mod greșit și acțiunea cu cama fost investita instanța de judecata.
Astfel, convenția în discuție reprezintă o promisiune bilaterala de vânzare-cumpărare, promitenta vânzătoare asumându-si obligația de a face, respectiv de a perfecta vânzarea. în lipsa încheierii unui contract de vânzare-cumpărare în forma autentica sau în lipsa existentei unei hotărâri care sa tina loc de contract de vânzare-cumpărare, dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafața det 1.000 m.p. nu a fost transferat încă soților N., acest drept de proprietate neieșind niciodată din patrimoniul reclamanților, care sunt adevărații proprietari în baza certificatului de moștenitor și în baza căruia și-au înscris dreptul în Cartea Funciară, fiind deci, proprietari tabulari. Respectiva Convenție nu poate fi considerata ca fiind un titlu de proprietate și deci, nu este un titlu apt de intabulare.
Capetele de cerere constând în:
-sau în caz de refuz, hotărârea ce va fi pronunțata sa tina loc de act apt de intabulare (capătul 3 de cerere din cererea conexă înregistrată la data de 15.09,2006 sub nr._/197/2008);
-sau în caz de refuz, hotărârea să țină loc de act apt la intabularea dreptului de proprietate, (capătul 5 din precizare fila 40 dosar fond, primul ciclu procesual - înregistrată sub nr._/197/2007, precizare depusa la instanța la data de 09.04,2008) sunt singurele petite care pot fi calificate ca fiind acțiuni în prestație tabulară, însă valorificarea acestora prin admiterea lor poate avea loc doar dacă, în prealabil, ar exista fie un contract autentic de vânzare-cumpărare, fie o hotărâre care sa tina loc de contract de vânzare-cumpărare pronunțata de către instanța, adică un titlu apt de intabulară, dar care nu exista în cauza până la acest moment.
Reclamanții au susținut prin motivele de apel ca mențiunile regăsite în dispozitivul sentinței civile (hotărârea pronunțată în fond) sunt contradictorii, nefiind de conceput să se dispună înscrierea în cartea funciara a unui drept care la data hotărârii nu exista încă în patrimoniul soților N..
In concluzie, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, atribuind valențele unei adevărate operațiuni de vânzare-cumpărare, unei simple promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare. Schimbând fără temei natura juridică a promisiunii de vânzare și considerând-o direct o reală vânzare, greșita interpretare se răsfrânge și asupra calificării acțiunii cu care a fost investită instanța de judecată. Așadar, instanța de apel confundând simpla promisiune de vânzare-cumpărare cu un titlu de proprietate, a calificat în mod greșit acțiunea ca fiind una în prestație tabulara, în loc sa-i atribuie calificarea corectă de acțiune personală.
Un alt motiv de recurs invocat de reclamanți privește incidența cazului de modificare prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Acestui caz i se circumscriu mai multe motive de recurs, după cum urmează:
a). instanța de apel în mod greșit a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune referitor la capetele de cerere constând în obligația de a face izvorâtă din convenția din 20 iunie 2004.
În ceea ce privește argumentele instanței de apel relative la existența vreunei cauze de întrerupere a cursului prescripției, acestea sunt expresia aplicării greșite a legii din perspectiva invocării greșite a dispozițiilor art. 16 lit. a din Decretul-lege nr. 115/1938, articol care nici nu are mai multe litere. Probabil că instanța de apel a dorit sa se refere la art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, care reglementează unul din cazurile de întrerupere a prescripției.
Potrivit art. 16 lit. a din Decretul nr.167/1958 „prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția".
Potrivit acestei norme, reprezintă o cauza întreruptivă de prescripție dacă recunoașterea poartă asupra dreptului a cărui acțiune se prescrie, iar această (recunoaștere) este făcuta de cel în folosul căruia curge prescripția.
In speță, dreptul a cărui acțiune se prescrie constă într-un drept de creanță, căruia îi corespunde obligația corelativă - obligația de a face -, respectiv reclamanții, în calitate de succesori al autoarei lor le revine obligația de a se prezenta la notar și a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. Altfel spus, dreptul soților N. este de a perfecta vânzarea, tinzând în acest mod la obținerea unui titlu de proprietate.
Împrejurarea că N. V. și N. E. au avut folosința continuă a imobilului teren în suprafață de 11,000 m.p. nu echivalează cu o recunoaștere a dreptului lor, întrucât nu dreptul de folosință era dreptul a cărui acțiune s-a prescris.
Folosința bunului nu a fost predată nici cu prilejul încheierii convenției, nici la o dată ulterioară, ci . acestora a fost una abuzivă. Reclamanții au dezbătut succesiunea și și-au înscris dreptul lor de proprietate în cartea funciară și ulterior (la scurt timp) au promovat o acțiune în revendicare împotriva soților N., toate acestea fiind elemente care pledează în mod neechivoc în favoarea reclamanților, că au fost vigilenți, că și-au aparat dreptul de proprietate și că nu le-a recunoscut pârâților niciun drept asupra bunurilor moștenite de ei.
Faptul că nu au negat o realitate evidentă, în sensul ca nu au negat că soții N. nu ar folosi bunul astăzi, nu echivalează cu împrejurarea că le-au recunoscut vreun drept asupra terenului în discuție.
Pe de altă parte, . cu rea credință făcută de soții N. rezultă din următoarele împrejurări:
-aceștia au cunoscut din primul moment că sunt moștenitorii legali ai defunctei;
-au cunoscut și raptul că niciodată nu s-a perfectat vânzarea cu privire la acest bun;
- faptul că reclamanții le-au contestat dreptul de a folosi imobilele ai căror proprietari sunt, atât pe calea acțiunii în revendicare, dar și pe calea acțiunii promovate de ei, având ca obiect ieșire din indiviziune (cauza înregistrată pe rolul Judecătoriei B. sub nr._, a cărei judecată este suspendată până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentului litigiu), la care adaugă și împrejurarea că până la momentul la care reclamanții au introdus aceste acțiuni, soții N. nu au încercat deloc să-si valorifice așa-zisele drepturi izvorâte din amintita convenție.
Toate aceste elemente sunt de natură să dovedească maniera în care reclamanții N. au folosința bunului, manieră incompatibilă de a fi calificate ca reprezentând cauză de întrerupere a prescripției evocată de instanța de apel.
In aceste condiții, recurenții reclamanți solicită să se constate că acțiunea dedusă judecații este una personală, fiind supusă termenului de prescripție de 3 ani, termen care a expirat înainte ca soții N. să investească instanța de judecată cu vreo cerere având ca obiect o obligație de a face, caz în care acțiunea acestora este prescrisă, iar instanța de apel, prin respingerea excepției a făcut o greșită aplicare a legii.
b) Instanța de apel în mod greșit a respins criticile reclamanților aduse Încheierii de ședință din data de 06.06.2013 pronunțată de către instanța de fond, prin care s-a dispus respingerea excepției autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 3623/13.04.2007 a Judecătoriei B., rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 702/R/09.10.2007 a Tribunalului B., dosar nr. 3761/2006.
Atât instanța de fond, cat și instanța de apel, în mod greșit, au reținut că nu ar exista autoritate de lucru judecat, nefiind îndeplinită condiția referitoare la identitatea de cauză dintre cele două litigii.
Cel puțin sub aspectul capătului de cerere având ca obiect obligație de a face, între litigiul promovat sub nr. 3761/2006 la Judecătoria Brașiov și cel pendinte, există identitate.
Apreciind lămurită chestiunea calificării acțiunii din punct de vedere juridic și că fiecare capăt de cerere principal, autonom are propria sa natură juridica, în speță pronunțarea unei hotărâri care să tina loc de contract de vânzare-cumpărare este o acțiune personală, temeiul de drept constituindu-l Legea nr. 247/2005, titlul X, art. 5.
Alegația instanței de apel, în sensul că analiza cererii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care sa tina loc de act autentic de vânzare-cumpărare trebuie sa aibă loc în cadrul acțiunii în prestație tabulară este lipsita de suport legal și esențialmente nefondată întrucât, această cerere îmbracă forma unei acțiuni personale, care este complet diferită de acțiunea în prestație tabulară din toate punctele de vedere. Raportul dintre cele două cereri constă în faptul că nu este admisibilă, de plano, o acțiune în prestație tabulară dacă nu există un act apt de intabulare sau o acțiune personală de tipul celei analizate în speța admisă în mod definitiv și irevocabil. În lipsa acesteia din urma, orice acțiune în prestație tabulară urmează a fi respinsă pentru lipsa titlului care consacră dreptul ce urmează a fi intabulat.
Ca atare solicită instanței de recurs să constate că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, a omis să analizeze excepția invocată prin raportare la natura juridică corect stabilită din primul litigiu, să constatate că acel petit a fast respins după ce a fost analizat pe fond, să constatate existenta triplei identități, de obiect, părți și cauză între cele două litigii sub aspectul arătat și să admită excepția autorității de lucru judecat.
c). Tot ca expresie a aplicării greșite a legii o constituie și soluția de respingere a criticilor reclamaților formulate în apel în raport de inconciabilitatea mențiunilor din dispozitivul sentinței pronunțate în fond, și față de contradictorialitatea dintre considerente și dispozitiv, pe de o parte și intre dispozițiile instanței de fond regăsite în dispozitivul sentinței civile, pe de altă parte.
Fără a relua în amănunt criticile din apel, reclamanții supun analizei pe care urmează să o facă instanța de recurs aspectele pe care le-au invocat în cadrul motivelor de apel în partea a II-a - apărări pe fondul cauzei, la punctul 1 și 2, respectiv nelegalitatea și netemeinicia obligării reclamanților să încheie cu pârâții contract autentic de vânzare-cumpărare pentru suprafața de 11.000 mp teren și caracterul contradictoriu dintre considerentele și dispozitivul primei instanțe, în ce privește convenția din 20.06.2004 încheiată între antecesoarea reclamanților, defuncta A. S. și pârâții N..
d). Instanța de apel a făcut o greșita aplicare a legii și atunci când a respins criticile reclamanților referitoare la prețul derizoriu prevăzut în convenția din 20 iunie 2004, precum și solicitarea de efectuare a unei expertize evaluatorii.
Critica referitoare la neseriozitatea prețului, a fost făcută de către reclamanți încă de la începutul litigiului. Odată cu criticile privind neîndeplinirea conidiilor de valabilitate la încheierea actului, reclamanții au formulat obiecțiuni și cu privire la neseriozitatea prețului. Din aceasta perspectiva este nereala argumentația instanței cum că reclamanții nu ar fi invocat în termeni clari, fermi, neseriozitatea prețului.
Este adevărat ca în apel, reclamanții au formulat pentru prima dată o cerere de efectuare a unei expertize evaluatorii, însă acest lucru nu este interzis, în acest sens fiind dispozițiile instanței de casare care a statuat: "cauza va fi analizată pe fond strict sub aspectul cererilor cu care prima instanța de fond a fost legal și procedural investită (...) se vor administra orice alte probe care vor fi apreciate de către instanța de rejudecare ca fiind utile, pertinente și concludente pentru justa soluționare a cauzei, în deplin acord cu cele statuate prin prezenta decizie de casare.”
Prin urmare, solicitarea reclamanților de a se dispune efectuarea unei expertize evaluatorii asupra terenului în suprafață de 11.000 mp, se grefează tocmai pe această dispoziție a instanței de casare. Pe de altă parte, împrejurarea că reclamanții nu au promovat până în prezent vreo cerere de anulare a promisiunii de vânzare-cumpărare ori de constatare a nulității acestui act nu are nicio relevanță, întrucât neîndeplinirea condițiilor de valabilitate ale convenției poate fi examinată în cadrul acestui litigiu (si așa extrem de complex), pe calea apărărilor pe care le-au formulat. Consideră că nu este necesară promovarea altor acțiuni din partea lor pentru a se putea pune în discuție neseriozitatea prețului.
In egală măsură, apreciază că soluția de respingere a probei solicitate, prin încheierea de ședință din data de 08.11.2013 este netemeinică. Astfel, instanța a respins proba cu expertiza întrucât, proba nu a fost solicitată prin declarația de apel sau prin întâmpinare.
Cererea în probațiune a fost depusa odată cu întâmpinarea la termenul din 31.10.2013. Împrejurarea ca întâmpinarea formulată de reclamanți și cererea în probațiune a fost redactată pe două coli distincte nu are nicio relevanță; o atare interpretare ar fi una excesivă și sofistă. Dispozițiile codului de procedura civilă se referă la momentul procesual la care trebuie solicitată proba, iar nu la forma în care aceasta este îmbrăcată.
Chiar instanța a arătat prin decizia recurată că stabilirea unui preț superior celui de 450 milioane lei vechi este probabilă în cadrul unei expertize evaluatorii. Cu toate acestea, instanța de apel, în mod greșit, a arătat că această împrejurare nu constituie un argument juridic pentru respingerea acțiunii reconvenționale a pârâților N..
Este unanim acceptat că prețul, ca și obiect al unui contract de vânzare-cumpărare, printre altele, trebuie sa fie sincer și serios. În lipsa unui preț, vânzarea este lovită de nulitate absolută, deoarece obligația cumpărătorului nu are obiect, iar obligația vânzătorului este lipsită de cauză.
Ca element esențial de validitate a vânzării, prețul trebuie să întrunească următoarele cerințe: să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil și să fie sincer și serios.
Prețul trebuie să fie serios, adică să nu fie derizoriu, infim (art. 1303 C.civ.), atât de disproporționat de valoarea lucrului vândut, încât practic, să nu existe obiect al obligației cumpărătorului. Seriozitatea prețului reprezintă o chestiune de fapt, care este lăsată la aprecierea instanței de judecată.
Aplicând aceste elemente teoretice în speță, se constată că deși poate o sumă de 450 milioane lei vechi, în oarecare condiții ar putea fi apreciată ca fiind o sumă considerabilă, în ipoteza concretă din cauză, se constată că prețul tranzacției este unul absolut derizoriu. Este vorba despre un teren în suprafață de 11.000 m.p. situat în Poiana B., iar prețul raportat la un metru pătrat ar fi mai mic de un euro. Indiferent la ce epocă s-ar face raportarea sau la dezechilibrele suferite de piața imobiliară, niciodată un metru pătrat în Poiana B. (una dintre cele mai scumpe zone din țară) nu ar fi atât de ieftin; comparabil, practic, cu valoarea unui metru pătrat dintr-un spațiu extravilan sau teren arabil dintr-o zonă necunoscută din tara.
Consideră reclamații, în atare condiții că prețul nu îndeplinește condiția proporționalității în raport de valoarea lucrului ce urmează a fi vândut, caz în care acesta nu poate fi apreciat decât ca fiind unul derizoriu, infim.
e). Soluția instanței de fond este neîntemeiată și prin raportare la neacordarea tuturor cheltuielilor de judecată.
Deși instanța de fond a apreciat că, în cauză, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanți este întemeiată, totuși acestea au fost acordate parțial, în sensul că în ceea ce privește onorariul avocațial achitat SCA "Tinerius N. și Asociații", acesta poate fi acordat numai în raport cu actele justificative ale plăților, despre care se afirmă că nu se află la dosarul cauzei.
Consideră reclamanții că soluția dispusă este greșită, urmând a face dovada deplină a achitării onorariului de avocat.
f. Instanța de apel în mod greșit a respins, prin încheierea din 08.11.2013, excepția tardivității cu privire la termenul pana la care se poate depune la instanță cerere de aderare la apelul părții potrivnice de către pârâții N..
Excepția tardivității cererii de aderare la apelul părții potrivnice formulată în temeiul art. 293 Cod procedură civilă este întemeiată, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art.293 alin.1 Cod proc. civ. teza finală "cererea se poate face până la prima zi de înfățișare".
În cadrul aceleiași legi generale, reclamanții arată că mai sunt fixate termene procedurale care să se raporteze la prima zi de înfățișare, astfel: art. 57 alin. 2, art. 61 alin 1, art. 65 alin. 1, art. 119 alin. 3, art. 133 alin. 1, art. 287 alin. 2, art. 310 Cod proc. civ.
Din interpretarea gramaticală și sistematică a tuturor textelor citate reiese că nu se poate pune semnul echivalenței între sintagma "cel mai târziu la prima zi de înfățișare" și sintagma "până la prima zi de înfățișare", în primul rând pentru că au semnificații diferite din punct de vedere gramatical, lexical, iar în al doilea rând, din punct de vedere juridic, dacă s-a dorit să se folosească două sintagme diferite, înseamnă că legiuitorul a dorit să existe înțelesuri diferite.
Conjuncția gramaticală folosită de legiuitor "până" stabilește un raport de anterioritate, însemnând "mai înainte de...", "mai înainte ca...", în concret, în speță, fiind vorba de preziua primei zile de înfățișare, or în atare situație ea nu poate fi confundată cu noțiunea de "cel mai târziu în prima zi de înfățișare”.
Ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus - per a contrario, acolo unde legiuitorul a distins, ne obligă și noi trebuie să facem aceleași distincții.
Este în afara oricărui dubiu că prima zi de înfățișare aste aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii, iar în speță prima zi de înfățișare a avut loc la data de 31.10.2013.
Reclamanții susțin că cererea de aderare la apel trebuia formulată cel mai târziu cu o zi înainte de prima zi de înfățișare, iar nu chiar în ziua care se socotea a fi prima zi de înfățișare, adică, cererea de aderare la apel putea fi depusă cel mai târziu la data de 30.10.2013.
Reclamanții au invocat exercitarea cu rea credință a drepturilor procesuale de către pârâți pe tot parcursul procesului, arătând în acest sens că: aceștia au înregistrat succesiv mai multe acțiuni, înscrisurile le-au exhibat succesiv, au formulat capete de cerere complet incompatibile spre a fi soluționate simultan, au invocat temeiuri de drept din toate categoriile nerespectând principiul electa una via non datur recursus ad alteram, tocmai pentru a crea confuzie și a specula orice slăbiciune a hotărârilor, rezervându-și abuziv dreptul de a întoarce situația în favoarea lor de fiecare dată.
În măsura în care instanța de recurs va trece peste apărările anterioare și va considera că cererea de aderare la apelul părții potrivnice se poate depune și în ziua care se socotește a fi prima zi de înfățișare, adică și la data de 31.10.2013, reclamanții solicită să se constate că cererea de aderare la apelul reclamanților, formulată de pârâți, este tardivă, prin prisma faptului că a fost înaintată instanței după ce se puseseră concluzii asupra acestei căi de atac.
În subsidiar, reclamanții solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei din apel, admiterea apelului reclamanților, modificarea în parte a sentinței pronunțate în fond, în sensul respingerii tuturor acțiunilor promovate de pârâții N..
Cu cheltuieli de judecată constând în cheltuielile de transport și onorariu de avocat.
De asemenea, ca urmare a admiterii recursului și pe cale de consecință și a apelului, solicită reclamanții obligarea pârâților N. la plata cheltuielilor de judecată din apel.
In drept, art. 304 punctele 8 și 9 Cod procedură civilă.
2. Recursul pârâților N. V. și N. E.
Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 244/12.12.2013 pronunțata de Tribunalul S., pârâții au solicitat modificarea în parte a deciziei, in sensul admiterii cererii de aderare la apelul reclamanților, si în consecință, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 2049/11.07.2013 a Judecătoriei Z., în sensul celor solicitate prin petitele cererii de aderare la apel.
Totodată, au solicitat păstrarea deciziei civile nr. 244/12.12.2013 pronunțata de Tribunalul S. cu privire la dispoziția de respingere ca nefondat a apelului declarat de reclamanții M. llie si T. S. contra sentinței civile nr. 2049/11 iulie 2013 a Judecătoriei Z., cu cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., pârâții au invocat următoarele: calitatea pârâților de moștenitori testamentari ai defunctei A. S. și calitatea lor de creditori ai unor obligații de a face rezultate din încheierea antecontractelor cu defuncta.
a. În ce privește calitatea pârâților de moștenitori testamentari, aceștia au arătat că instanța de apel în mod greșit a reținut că pârâții nu au această calitate, raportat la caracterul fals al testamentului olograf și la împrejurarea că înșiși pârâții îi considerau la momentul decesului defunctei A. S. pe reclamanți ca moștenitori legali ai acesteia.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâții au făcut ample referiri cu privire la:
- legalitatea si valabilitatea testamentului;
- acceptarea de către pârâți a succesiunii.
În cadrul criticilor tinzând la dovedirea legalității si valabilității testamentului, pârâții au făcut ample referiri la probațiunea administrată, - cele trei expertize grafoscopice și probațiunea testimonială administrată în cauză, însă raportat la excepția inadmisibilității acestor motive de recurs, invocată la termenul de judecată din 16.04.2014, coroborată cu afirmația reprezentantului pârâților făcută la același termen de judecată, în sensul că înțelege să susțină recursul strict sub aspectul motivelor de nelegalitate, dezvoltarea deosebit de amplă a acestui motiv de recurs nu va mai fi expusă, acesta fiind inadmisibil.
Celălalt argument, referitor la acceptarea succesiunii, este indisolubil legat de motivul inadmisibil referitor la valabilitatea testamentului defunctei A. S., astfel încât prezentarea exhaustivă a acestuia nu se impune a fi făcută. În plus, și acest motiv se întemeiază pe probațiunea testimonială administrată în cauză, a cărei apreciere de către instanțele de fond nu poate fi supusă analizei în recurs.
b. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, pârâții prezintă argumentele potrivit cărora au calitatea de creditori ai obligației de a face, iar reclamanții pe aceea de debitori ai aceleiași obligații, critica de nelegalitate a deciziei pronunțate în apel vizând două aspecte: puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 163/S/2011 a Tribunalului B. reținută de instanțele de fond în mod nelegal în opinia pârâților recurenți și valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul teren și construcție situat în B., . apartamentul. 2, privită prin prisma jurisprudenței și legislației în materie.
În ce privește primul aspect – puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 163/S/2011 a Tribunalului B. pronunțată în dosar civil nr._ – pârâții arată că acțiunea ce a format obiectul acestui dosar, a fost o contestație întemeiată pe Legea nr.10/2001, pârâții având calitatea de intervenienți, formulând apărări față de pretențiile terților revendicatori, Busso Freise ș.a. În cadrul acestui dosar cauza a fost analizată prin prisma naturii juridice a contestației în baza Legii nr. 10/2001, instanțele neanalizând raportul obligațional dintre pârâții recurenți și defuncta A. S., antecesoarea reclamanților.
Obiectul prezentului litigiu îl constituie o acțiune reală, declanșată de promitenții cumpărători împotriva moștenitorilor promitentei vânzătoare.
În cadrul acestui motiv de recurs pârâții au făcut referiri la imobilele terenuri în suprafață de 1400 mp, respectiv 8600 mp, însă aceste argumente nu vor fi prezentate și analizate în cadrul considerentelor prezentei decizii, întrucât aceste imobile sunt străine de natura pricinii, nu fac obiectul litigiului, pârâții fiind proprietari în baza contractelor autentice de vânzare-cumpărare nr. 3710/26.09.2003 și 3709/26.09.2003, încheiate la Biroul Notarului Public I. M. și C. C..
Obiectul prezentului recurs îl constituie exclusiv imobilul construcție și teren situat în B., ., apartamentul 2, intabulat în CF nr._ B..
Acest imobil, împreună cu cele două terenuri în suprafață de 1400, respectiv 8600 mp, au făcut obiect al convenției sub semnătură privată încheiat între pârâți și defuncta A. S. la data de 3.07.2003, pentru prețul de_ lei.
Părțile au specificat expres că întocmirea actului de vânzare-cumpărare în privința apartamentului se va face la încetarea interdicției de înstrăinare instituită prin art. 9 din Legea nr. 112/1995, având în vedere că defuncta A. S. dobândise imobilul în baza acestui act normativ, prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/19.04.1997.
Dacă în privința celor două terenuri, în suprafață de 1400 și 8600 mp, s-au încheiat cele două contracte de vânzare-cumpărare autentice, menționate anterior, nu același lucru s-a întâmplat și cu imobilul construcție și teren situat în B., ., apartamentul 2, intabulat în CF nr._ B. și cu terenul în suprafață de 11.000 mp, înscris în Cf nr._ B..
Decesul promitentei vânzătoare A. S. a găsit neexecutată obligația patrimonială de a face, respectiv de a încheia actele juridice autentice, apte să transfere dreptul de proprietate asupra celor două imobile construcție și teren din B., ., . de 11.000/_ din terenul situat în Poiana B. de la promitenta vânzătoare la promitenții cumpărători și apte de intabulare în cartea funciară.
Pe fondul litigiului, pârâții apreciază ca nelegală statuările instanțelor de fond, conform cărora convenția intervenită între defuncta A. S. și pârâții recurenți, având ca obiect imobilul construcție și teren situat în B., ., apartamentul 2, intabulat în CF nr._ B., este lovită de nulitate, urmare a încălcării cu știință a dispozițiilor art.9 alin.8 din Legea nr. 112/1995. Instanțele au statuat că nesocotirea unei dispoziții imperative și prohibitive a legii în momentul încheierii contractului, părțile procedând la vânzarea-cumpărarea unui imobil pentru care exista o interdicție de vânzare de 10 ani și despre care au cunoscut amândouă, afectează valabilitatea antecontractului, consecința fiind aceea că instanța nu va putea pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic, nefiind îndeplinite condițiile de fond ale actului juridic.
Dacă s-ar accepta teoria instanței, ar trebui modificată întreaga jurisprudență a tuturor instanțelor romanești, inclusiv a Curții Supreme și a ICCJ, în materie.
Au fost încheiate o mulțime de astfel de contracte - prin care chiriașii, cumpărători ai unei locuințe in condițiile Legii nr. 112/1995, înstrăinau acest imobil, în interiorul termenului prohibitiv de 10 ani - și în unanimitate instanțele au dat acestor acte forța juridică a unui antecontract de vânzare cumpărare susceptibil de executare silită, atipică a obligației de a face născuta dintr-o promisiune bilaterală de vânzare cumpărare.
Un act juridic cuprinzând mențiunea expresă că părțile cunoșteau interdicția legală a înstrăinării în perioada celor 10 ani nu are o forță superioară celui în care nu exista o asemenea mențiune, întrucât nimeni nu poate invoca necunoaștea legii, ori nemenționarea textului de lege în cuprinsul actului juridic.
Antecontractul încheiat între defuncta A. S. și pârâți îndeplinește toate condițiile sine qua non, stabilite de art. 948 din Codul civil și în atare situație este producător de efecte juridice, respectiv naște în sarcina ambelor părți obligația de a face, adică de a încheia în viitor contractul de vânzare cumpărare, în condițiile de fond și formă cerute de lege, apt sa transfere proprietatea de la înstrăinător la dobânditor.
În literatura juridică s-a statuat că suplinirea consimțământului părții ce a încheiat un astfel de antecontract și care refuză să încheie contractul în forma cerută de lege, reprezintă o executare silită directă atipică a obligației asumate prin antecontract, care este o obligație de a face, realizându-se astfel o reparare în natură a prejudiciului suferit de creditor.
Pârâții recurenți au arătat că legislația ulterioară anului 2005, este pozitivă in mod expres în sensul admiterii unei asemenea cereri, invocând dispozițiile art. 2 al. 1 din Titlul X din Legea nr. 247/2005 și art. 5 al. 2 din Titlul X din Lege nr. 247/2005.
Însă, chiar înainte de aceste prevederi legale, atât practica cât și teoria s-au pronunțat sistematic, in următoarea apreciere: un antecontract al cărui obiect este un imobil teren (ca și actele din speța dedusă judecății), nu transferă proprietatea asupra imobilului, însă naște o obligație de a face, care constă în obligația vânzătorului de a încheia pe viitor actul în forma ad validitatem ceruta de lege, respectiv forma autentică.
În teoria conversiei actului juridic civil, obligația de a face, mai sus amintită, este cel mai bine explicată.
Astfel, conform art. 978 C.civ., raportat la speța de față, actele prezentate de pârâți, chiar dacă nu realizează transferul efectiv al proprietății, ele sunt valabile ca și antecontracte de vânzare cumpărare, prin care părțile ( și în primul rând vânzătorul) si-au asumat o obligație de a face, respectiv de a încheia în viitor actul în forma cerută de lege - ad validitatem.
Antecontractul nu constituie prin sine însuși temei de transmitere a dreptului de proprietate, pentru că nu este încheiat în forma autentică cerută de lege, însă totuși el nu rămâne fără efecte juridice pentru părțile ce-l încheie.
Astfel, dacă el nu este valabil ca și contract prin care să se transmită proprietatea, potrivit teoriei conversiei actului juridic civil, el este valabil ca și antecontract din care se naște o obligație de a face.
Această obligație de a face este susceptibilă de o executare silită, în caz de neîndeplinire a ei de bună voie.
Aplicarea așa zisei executări silite atipice se face prin aceea că partea reticentă la încheierea contractului în forma cerută de lege, poate fi constrânsă la aceasta.
Această constrângere constă în pronunțarea unei hotărâri judecătorești care în situația în care debitorul obligației nu o execută de buna voie, să țină loc de act autentic apt de a transfera "în drept" proprietatea.
Toate aceste chestiuni de drept se circumscriu prevederilor art. 969, 970, 977, 978, 1073, 1077 C.civ. si ale celor cuprinse in art. 2 al. 1 si 5 al. 2 din Titlul X din Legea nr. 247/2005.
c. Ultimul motiv de recurs invocat de pârâți, vizează cheltuielile de judecată.
Instanța de apel le-a respins cu următoarea argumentație:
„Cu privire la cheltuielile de judecată, raportat la complexitatea dosarului, la durata considerabilă în care acesta a fost soluționat, această durată fiind influențată și de repetatele precizări formulate de către pârâții-reclamanți reconvenționali, acordarea lor în cuantumul stabilit de prima instanță apare justificat.
Cu privire la acordarea onorariului plătit expertului parte de către reclamanți, tribunalul constată ca fiind corectă această dispoziție a primei instanțe, câtă vreme observațiile expertului parte s-au dovedit corecte și au contribuit la stabilirea adevărului în cauză. Aceste cheltuieli nu pot fi considerate voluptorii, cum susțin apelanții, căci ele au o legătură cu prezentarea de către aceștia a unui document fals, pe care reclamanții sunt îndreptățiți să îl combată prin toate mijloacele”.
Pârâții apreciază nelegală această dispoziție, raportat la art.274 C.pr.civ..
Și instanța de apel, cât și cea de fond au adus ca argument în acest domeniu, durata soluționării procesului civil și complexitatea cauzei.
In concret, suma de 99.431 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constă în contravaloarea taxei judiciare de timbru, a timbrului judiciar - 22.541 lei (f. 10,13,76,77- dosar_, f.26,115-dosar_ ), a onorariului expertului - 450 lei (f.539), a expertului parte-21.760 lei (f.536-538) și a onorariului avocațial justificate conform chitanțelor anexate în original -54.680 lei (f.74,105 - dosar_, f.45,46,47,103,149 - dosar_, f. 525, 526, 527 - dosar nr._ ).
Apreciază pârâții că aceasta abordare este una eronată.
In primul rând instanța nu a luat în considerare că în cele trei dosare conexate -_ ,_/197/2008,_/197/2007 - a fost admisă atât acțiunea reclamanților M. I. s.a, cât si acțiunea pârâților N. V. ș i N. E..
În privința cheltuielilor efectuate de pârâți, au cerut plata acestora, cu referire la taxa judiciară de timbru, a timbrului judiciar și a onorariului expertului, arătând că în privința onorariului avocațial, vor solicita plata acestuia pe cale separată.
Nu le poate fi impusă plata expertului parte, fiind alegerea exclusivă a părții numirea unui astfel de consilier, astfel că suportarea cheltuielilor îi aparține părții care a solicitat acest lucru.
Între costurile expertului judiciar, 450 lei și ale expertului parte, 21.760 lei este o diferență enormă. Mai mult, expertiza consilierului nu reprezintă o probă a dosarului, ci o opinie subiectivă necesară pârții.
Onorariul avocațial de 54.680 lei este de asemenea nejustificat. Pârâții nu contestă activitatea profesională a avocatului, ci doar obligația lor de a suporta aceste costuri.
Legea conferă dreptul la apărare al părților și dreptul de a fi asistate și/sau reprezentate de avocat. Însă legea nu impune uneia sau alteia dintre părți să suporte orice costuri cu angajarea avocatului advers.
Este raportul intrinsec dintre client si avocat, care nu trebuie sa atragă consecințe altei persoane decât în limita rezonabilă a unui drept la apărare.
De la regula potrivit căreia partea care a câștigat procesul urmează a-si recupera integral cheltuielile de judecată efectuate, alineatul al treilea al art. 274 Cod procedură civilă prevede o excepție, în sensul că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Dispozițiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă au fost supuse și controlului de constituționalitate, iar Curtea Constituțională a statuat prin decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin niciunui text din legea fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanței de judecată și, totodată, sunt în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinarea formulată (f. 64-68), pârâții N. V. și N. E., au solicitat respingerea recursului formulat de reclamanții M. llie si T. S., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului pârâții au arătat, în esență, următoarele:
Cu privire la natura juridică a acțiunii și prescripția dreptului material la acțiune, au arătat că nu au investit instanța de fond cu o acțiune in „obligație a face" sau cum se spune in „pefectarea antecontractului", ci cu o acțiune având ca obiect obligație de a da, adică de transfer a dreptului de proprietate, respectiv realizarea dreptului de proprietate prin înscrierea lui in cartea funciară.
Aceasta este o acțiune reală și, ca atare, imprescriptibilă.
Pârâții au supus instanței de apel și ipoteza întreruperii prescripției extinctive, întemeiată pe prev. art. 16 lit a) din Decretul lege nr. 167/1958, art. 17 al. 1,2 din același act normativ.
In speță dreptul la acțiune nu este prescris, întrucât pârâții promitenți cumpărători au achitat prețul și li s-a predat posesia imobilului.
Despre predarea bunului fac vorbire și reclamanții în acțiunea lor de ieșire din indiviziune ce formează obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei B., unde reclamanții M. llie, T. S. și M. D. E. au chemat in judecată pârâții N. V. și N. E., într-o acțiune de ieșire din indiviziune, având ca obiect ieșirea din indiviziune cu privire la suprafața de 19.600 mp teren înscris în CF nr._ a localității B..
Referitor la autoritatea de lucru judecat relativ la sentința civilă nr. 3623/18.04.2007 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._, invocată de către reclamanți, pârâții au arătat că în mod corect instanțele de fond au respins această excepție, întrucât între obiectul litigiului judecat în dosar civil nr._ al Judecătoriei B. și obiectul litigiului pendinte nu există identitate de obiect și cauză, nefiind astfel îndeplinită tripla identitate cerută de art. 1201 C. civil, 166 Cod proc. civ.
Referitor la "ireconciabilitatea mențiunilor din dispozitivul hotărârii instanței de fond" invocată de către reclamanți în motivele de recurs, pârâții arată că într-o maniera lapidara, care nu reprezintă „motive de recurs" în sensul art. 304 Cod proc. civ., recurenții au reiterat și supus analizei „aspectele pe care le-au invocat în cadrul motivelor de apel, în partea a II-a, apărări pe fondul cauzei, la punctul 1 si 2".
Această abordare nu reprezintă un motiv de recurs, și de aceea, atât timp cât rigorile art. 304 si art. 306 nu sunt îndeplinite, apreciază că această chestiune nu reprezintă un motiv de recurs, instanța investită cu această cale de atac neputând să „analizeze motivele de apel", ci doar să judece motive de recurs.
Referitor la motivul vizând "prețul derizoriu" invocat de reclamanți, acesta nu reprezintă unul din aspectele ce se impuneau a fi lămurite în rejudecare, potrivit deciziei de casare nr. 569/R/10.02.2012 a Curții de Apel Cluj.
Nici unde in cuprinsul deciziei de casare nu se face vorbire despre "neseriozitatea" prețului convenției de vânzare cumpărare din 20.06.2004, această chestiune fiind o apărare apărută doar ulterior, în faza de rejudecare, însă la nivel doar declarativ, fără ca partea să ceară vreo probă sau să dezbată în vreun mod această chestiune, cu excepția susținerilor din faza dezbaterilor fondului.
Proba cu expertiza evaluatorie a terenului nu a fost cerută prin motivele de apel, potrivit cerințelor art. 292 alin. 1, art. 295 alin. 2 Cod proc. civ.
În ce privește motivul vizând tardivitatea aderării la apel, pârâții au arătat că aceasta a fost făcută cu respectarea cerințelor art. 293 Cod proc. civ., inclusiv sub aspectul termenului de formulare, întrucât prima zi de înfățișare intră în termenul de declarare a cererii de aderare la apel.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, curtea constată că cel declarat de reclamanți este nefondat, iar cel declarat de pârâți este fondat în parte, pentru următoarele considerente:
I. Recursul reclamanților.
a. Referitor la primele motive de recurs invocate de către reclamanți, referitoare la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, precum și la greșita respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune referitor la capetele de cerere constând în obligația de a face izvorâtă din convenția din 20 iunie 2004, curtea procedând la analizarea comună a acestor motive, constată că nu sunt fondate.
În susținerea acestui motiv, reclamanții afirmă, în esență, faptul că instanța de apel a calificat în mod greșit acțiunea reclamanților N. din dosar nr._/197/2007 al Judecătoriei B. și din dosar nr._/197/2008 al Judecătoriei B., ambele conexate la dosar nr._, ca fiind acțiune în prestație tabulară, în condițiile în care calificarea corectă ce se impunea a fi dată era aceea de executare silită a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la 20.06.2004 între defuncta A. S., promitentă vânzătoare și pârâții N., promitenți cumpărători, având ca obiect terenul în suprafață de 11.000 mp din Poiana B..
Verificând conținutul acțiunilor înregistrate sub nr._/197/2007 și_/197/2008 la Judecătoria B., strict sub aspectul petitelor ce vizează terenul în suprafață de 11.000 mp, se constată că acestea au ca obiect:
1. În dosar nr._/197/2007 al Judecătoriei B. reclamanții N. au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. I., T. S. și M. D. E., să se constate că sunt proprietari alături de cota indiviză de 8600/_ mp teren situat în B., Poiana B., înscris în CF nr._; să se constate că între defuncta A. S., în calitate de vânzătoare, și reclamanții N. V. și E., în calitate de cumpărători, a intervenit operațiunea juridică de vânzare-cumpărare a imobilului situat în B., . . a diferenței de teren de_ mp; să se constate dreptul de proprietate al reclamanților N. V. și E. asupra acestor imobile, dobândite în urma operațiunii de vânzare-cumpărare, urmând ca sentința să țină loc de act de vânzare-cumpărare; să se dispună intabularea dreptului de proprietate a lui N. V. și E. în cărțile funciare în care sunt înscrise aceste imobile.
2. În dosarul nr._/197/15.09.2008 al Judecătoriei B., în care reclamanți figurează pârâții N. V. și E., în contradictoriu cu reclamanții din dosar nr._, aceștia au solicitat instanței să constate că prin acte sub semnătură privată încheiate la data de 03.07.2003 (f. 95, dos._ al Judecătoriei B., vol. III) și, respectiv 20.06.2004 ( f. 102, dos._ al Judecătoriei B., vol. III), defuncta A. S. s-ar fi obligat să le vândă lui N. V. și E. imobilul situat în B., ., . terenul în suprafață de_ mp din Poiana B., și că aceste obligații s-au transmis pe cale succesorală lui M. I., M. D. E., și T. S., să se constate că acest imobil este înscris în CF nr._ B.; să fie obligați M. I., M. D. E., și T. S. să se prezinte la notar pentru încheierea în formă autentică a acestor contracte, iar în caz de refuz hotărârea să țină loc de act apt de intabulare; să se dispună înscrierea dreptului de proprietate cu titlu de cumpărare a reclamanților N. V. și E..
Reiese din conținutul celor două acțiuni promovate de reclamanții N. V. și E. că, referitor la terenul în suprafață de 11.000 mp, aceștia, prevalându-se de antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20.06.2004 cu defuncta A. S., au solicitat obligarea pârâților M. I., M. D. E., și T. S., să încheie contract autentic de vânzare-cumpărare, în caz de refuz hotărârea să țină loc de act apt de intabulare, iar în baza ei dreptul de proprietate asupra terenului să fie intabulat în favoarea reclamanților.
Este real că doctrina în materie face distincție între prestația tabulară și executarea silită atipică a unui antecontract de vânzare-cumpărare.
Cea dintâi acțiune vizează intabularea dreptului de proprietate în contradictoriu cu proprietarul tabular, a unui act apt să transfere dreptul de proprietate.
Cea de-a doua acțiune vizează obligarea proprietarului tabular (sau, după caz, a succesorilor acestuia), să încheie cu persoana care se consideră îndreptățită a unui act apt să transfere dreptul de proprietate, în caz contrar hotărârea judecătorească să țină locul acestuia.
Delimitarea celor două categorii de acțiuni nu este lipsită de semnificație, având în vedere caracterul lor diferit, iar, în speța de față, interesul reclamanților în a separa cele două categorii de acțiuni o constituie problema prescripției dreptului la acțiune, în ceea ce privește acțiunea personală imobiliară de obligare a pârâților M. I., M. D. E., și T. S., la încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare având ca obiect terenul în suprafață de 11.000 mp.
De menționat este faptul că în susținerea caracterului personal al acțiunilor promovate de reclamanții N., în dosarele acvirate, având ca obiect terenul în suprafață de 11.000 mp, pârâții au omis faptul că instanța de fond, admițând în parte acțiunea reclamanților N., ce formează obiectul dosarului conexat nr._/197/2008 al Judecătoriei B., a obligat pârâții M. I., T. S. și M. D. E., decedată pe parcursul procesului și reprezentată de moștenitorul său M. A.-C. să încheie cu reclamanții N. V. și N. E. contract autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul înscris în Cf nr._ B., nr. top_/2/2/b/1 în suprafață de 11.000 mp ( din totalul de 19.600 mp, având nr. top_/2/2/b), prețul fiind achitat, în caz de refuz prezenta hotărâre ținând loc de act apt pentru intabulare și a dispus intabularea în Cf a dreptului de proprietate în favoarea pârâților N. asupra imobilul înscris în Cf nr._ B., nr. top_/2/2/b/1 în suprafață de 11.000 m, cu titlu de cumpărare.
Așadar, statuările instanței în sensul că, în caz de refuz al pârâților de a încheia contract autentic de vânzare-cumpărare, prezenta hotărâre ține loc de act apt pentru intabulare și dispoziția de intabulare în Cf a dreptului de proprietate în favoarea pârâților N. asupra imobilul înscris în Cf nr._ B., nr. top_/2/2/b/1 în suprafață de 11.000 m, cu titlu de cumpărare – constituie dispoziții de soluționare a acțiunii în prestație tabulară, calificarea dată de instanța de apel fiind corectă, iar pe cale de consecință motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 Cod proc. civ. nefiind incident.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, în acord cu cele reținute de instanța de apel, această excepție nu este incidentă, raportat la împrejurarea că încă de la data încheierii convenției sub semnătură privată din 20.06.2004 între antecesoarea pârâților, defuncta A. S. și reclamanții N., aceștia din urmă s-au aflat în posesia terenului.
Antecontractul este o promisiune bilaterală de a contracta, în caz de neexecutare a obligației asumate răspunderea este contractuală, iar executarea silită în natură a obligației de a face se asigură prin acțiunea personală având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act de vânzare-cumpărare, supusă termenului de prescripție prev. de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 ( în sensul că acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acțiuni personale imobiliare, fiind și statuările din cuprinsul deciziei nr. 8/10.06.2010 a Înaltei Curți de casație și Justiție, date în recurs în interesul legii).
Acest termen curge din momentul încheierii convenției, însă atunci când promitentul-cumpărător a preluat imobilul, deținerea lui, cu acordul promitentului-vânzător, echivalează cu recunoașterea dreptului acestuia, în senul art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958 ( n.r. menționarea de către instanța de apel a art. 16 lit. a din Decretul nr. 115/1938 constituind o evidentă eroare materială, așa cum înșiși reclamanții recurenți au arătat).
În asemenea situații, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă în momentul în care promitentul vânzător se manifestă expres, în sensul negării dreptului promitentului-cumpărător (decizia nr. 1212/17.02.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sursa SintActR Wolters Kluwer – Jurisprudența, publicată în Pandectele Române” nr. 6/31 decembrie 2005)
Or, în speță, antecontractul de care se prevalează promitenții cumpărători N. s-a încheiat la data de 20.06.2004, iar . s-a făcut de îndată.
Promitenta-vânzătoare a decedat la data de 24.09.2004, până la data decesului acesteia neexistând nicio dovadă că aceasta ar fi negat dreptul promitenților-cumpărători.
Primul act de opoziție la posesia exercitată de promitenții cumpărători N. asupra terenului în suprafață de 11.000 mp. poate fi considerată acțiunea înregistrată la data de 07.06.2005, de moștenitorii defunctei A. S. - M. I., T. S. și M. D. E. sub nr. 7061/2005 la Judecătoria B., a cărui judecată este în prezent suspendată, având ca obiect sistare de indiviziune asupra terenului în suprafață totală de 16.600 mp, din care face parte și suprafața de 11.000 mp.
Însă, promitenții-cumpărători N., în calitate de reclamanți, la rândul lor, în dosar nr._/197/2007 al Judecătoriei B., au solicitat, prin acțiunea promovată la data de 11.12.2007, în contradictoriu cu pârâții M. I., T. S. și M. D. E., să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 11.000 mp teren, în baza convenției încheiate cu defuncta A. S., sentința să țină loc de act autentic și să se dispună intabularea dreptului lor de proprietate în cf.
Așadar, data la care posesia exercitată de promitenții – cumpărători N. asupra terenului în suprafață de 11.000 mp a fost contestată de către moștenitorii promitentei-vânzătoare a fost 07.06.2005. Data la care promitenții-cumpărători au promovat acțiunea pentru valorificarea convenției sub semnătură privată, având ca obiect terenul în suprafață de 11.000 mp a fost 11.12.2007, adică, înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât,excepția prescripției dreptului material la acțiune nu este incidentă, motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., vizând acest aspect, urmând a fi respins ca nefondat.
b. Critica vizând greșita respingere autorității de lucru judecat, raportat la cele statuate prin sentința civilă nr. 3623/18.04.2007 a Judecătoriei B., irevocabilă prin decizia civilă nr. 702/R/09.10.2007 a Tribunalului B. este, la rândul său, nefondată.
Prin această hotărâre judecătorească, în mod irevocabil a fost respinsă acțiunea formulată și precizată de reclamanții N. V. și N. E. împotriva pârâților M. liie, T. S. Și M. D. E..
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că, prin înscrisul sub semnătură privată intitulat „Convenție de vânzare-cumpărare" defuncta A. S. a vândut reclamanților, la data de 20.06.2004, diferența de teren situat în Poiana B., înscris în CF nr._ B., nr. top_/2/2/b, în suprafață de 11.000 mp, contra sumei de 450 mil. lei, actul în formă autentic urmând să se încheie în decembrie 2004.
Reclamanții au solicitat instanței prin acțiunea prezentă să se constate valabilitatea convenției arătate și, ca efect, să se constate dreptul de proprietate asupra terenului ce a făcut obiectul convenției și să se pronunțe o hotărâre care să tină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Instanța a reținut că. deși reclamanții si-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1073 si 1077 C.civ,, obiectul acțiunii reclamanților este o acțiune în constatare si nu obligație de a face ori, având în vedere dispozițiile art. 111 C.proc.civ.. acțiunea în constatare are un caracter subsidiar și este inadmisibilă atunci când prin aceasta se tinde la constituirea unui titlu de proprietate. Scopul urmărit prin utilizarea acțiunii este acela al constatării existenței dreptului si nu acela al constituirii acestuia, astfel că primul petit al acțiunii a fost respins ca inadmisibil.
În ce privește al doilea petit al acțiunii, privind pronunțarea unei hotărâri care să tină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, prima instanță, reținând incidența dispozițiilor art.4 alin.2 din Titlul X din Legea nr.247/2005, a constatat că doar în situația în care una dintre părți refuză să încheie contractul, instanța poate pronunța o hotărâre care să tină loc de contract.
Reclamanții ar fi trebuit mai întâi să solicite obligarea pârâților să se prezinte la notar în vederea încheierii actelor în forma autentică și doar în situația refuzului acestora, să solicite instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, ceea ce, în speță, nu s-a întâmplat, pentru aceste considerente prima instanță respingând și acest petit.
Prin decizia civilă nr. 702/09.10.2007, pronunțata de Tribunalul B. a fost admis recursul declarat de pârâții M. llie, T. S. și M. D. E. și au fost acordate cheltuielile de judecata.
În acord cu cele statuate de prima instanță și menținute de instanța de apel, curtea constată că nu sunt întrunite cerințele art. 1201 Cod civil și art. 166 Cod proc. civ., sub aspectul triplei identități de părți, obiect și cauză.
În litigiul soluționat irevocabil, așa cum reiese din chiar considerentele sentinței, obiectul acțiunii l-a constituit o acțiune în constatare și nu obligație de a face.
Tocmai de aceea, având în vedere dispozițiile art. 111 C.proc.civ., care statuează că acțiunea în constatare are un caracter subsidiar și este inadmisibilă atunci când prin aceasta se tinde la constituirea unui titlu de proprietate, întrucât scopul urmărit prin utilizarea acțiunii este acela al constatării existentei dreptului și nu acela al constituirii acestuia, instanța a respins acțiunea ca inadmisibilă și totodată, ca prematură, astfel cum reiese din considerentele sentinței civile nr. 3623/18.04.2007 a Judecătoriei B. ( f. 307 dos. vol. I, rejudecare, Judecătoria Z.).
În litigiul pendinte, obiectul acțiunii este o obligație de a face - respectiv o acțiune în executarea silită, atipică, a obligației de a face, născută dintr-o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare (dintr-un antecontract de vânzare cumpărare) – exercitată în contra moștenitorilor promitentei vânzătoare.
Această acțiune este una în realizare, spre deosebire de acțiunea din dosarul nr._ al Judecătoriei B., care a fost calificată irevocabil ca fiind o acțiune în constatare.
Temeiul de drept al acestei acțiuni, a fost precizat în mod expres prin nota de ședința din 06.06.2013 ca fiind unul total diferit de art. 111 Cod proc. civ. invocat în prima acțiune, respectiv: art. 969, art. 977 art. 978 art. 1073, art. 1074, art. 1075, art.1076, art.1077, art.1295 Cod civil, art. 22, art. 24 din Decretul-lege nr.115/1938, art. 2 al. 1, art. 5 al. 2 din Titlul X din Lege nr. 247/2005.
În ceea ce privește cauza celor două litigii, nici aceasta nu este identică, raportat la împrejurarea că acest element rezidă din fundamentul juridic al acțiunii și se materializează în situația de fapt calificata juridic.
În prezentul litigiu, situația de fapt calificată juridic apare ca fiind caracteristică unei acțiuni în realizare, față de cea a acțiunii în constatare, obiect al litigiului soluționat irevocabil în dosarul nr._ al Judecătoriei B.
Așadar, cauza din cea de-a doua acțiune, adică fundamentul juridic al acțiunii, nu este similar cu fundamentul juridic din prima acțiune.
În consecință, nici motivul de recurs întemeiat pe greșita respingere a autorității de lucru judecat, raportat la cele statuate în dosar nr. 3761/2006 al Judecătoriei B. nu este întemeiat.
c. Motivul referitor la contradictorialitatea dintre considerente și dispozitiv, pe de o parte și între dispozițiile instanței de fond regăsite în dispozitivul sentinței civile, pe de altă parte, urmează a fi respins ca inadmisibil, raportat la împrejurarea că împotriva hotărârii primei instanțe reclamanții au avut la dispoziție exercitarea căii de atac a apelului, de care au și uzat.
Criticarea în recurs a unei hotărâri care este susceptibilă de apel și care a și fost supusă analizei de legalitate și temeinicie în calea de atac a apelului, nu este posibilă, întrucât potrivit principiului legalității căilor de atac, hotărârile judecătorești sunt supuse controlului jurisdicțional, potrivit dispozițiilor legale de procedură.
Bunăoară, o hotărâre pronunțată în primă instanță de judecătorie și supusă apelului la tribunal, ca în litigiul pendinte, nu mai poate fi criticată în calea de atac a recursului. În recurs poate fi criticată legalitatea deciziei pronunțate în apel.
d. Nici critica vizând nelegalitatea deciziei din apel cu privire la considerentele referitoare la caracterul derizoriu al prețului antecontractului având ca obiect terenul în suprafață de 11.000 mp, încheiat la 20.06.2004, pentru prețul de_ lei și la respingerea cererii de efectuare a unei expertize de evaluare a acestui imobil, nu este fondată.
Așa cum corect a reținut instanța de apel în cadrul considerentelor sale, în condițiile în care reclamanții nu au investit instanța cu o acțiune având ca obiect anularea antecontractului de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 20.06.2004, între promitenta vânzătoare A. S. și promitenții cumpărători N., pe considerentul că prețul este derizoriu, analizarea caracterului serios al prețului – condiție de fond a validității antecontractului de vânzare-cumpărare - nu se impune a fi făcută în prezentul cadru procesual.
Singura cerere cu care a fost investită instanța cu privire la antecontractul de vânzare-cumpărare din 20.06.2004 a fost cea formulată în dosar nr._/197/2008 al Judecătoriei B., conexat la dosar nr._ al aceleiași instanțe, având ca obiect acțiunea reclamanților N. în contradictoriu cu pârâții Marmardiu I., M. D. E. și T. S., de constatare că defuncta A. S. s-a obligat să înstrăineze reclamanților terenul în suprafață de 11.0000 mp, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare din 2.06.2004 și să fie obligați pârâții să se prezinte la notar pentru încheierea acestui contract în formă autentică, în caz de refuz hotărârea urmând să țină loc de act apt de intabulare.
După conexarea dosarului nr._/197/2008 al Judecătoriei B., la dosar nr._ al aceleiași instanțe, reclamanții au făcut precizări succesive de acțiune (f. 39, 118 din dosar nr._ ).
În niciunul din dosarele conexate ce fac obiectul prezentei judecăți reclamanții recurenți nu au formulat vreo acțiune sau vreo cerere reconvențională în care să invoce nulitatea antecontractului de vânzare-cumpărare din 2.06.2004 pe temeiul art. 1303 Cod civil.
Contrar celor susținute de recurenți – că neîndeplinirea condițiilor de valabilitate ale convenției poate fi examinată în cadrul acestui litigiu, pe calea apărărilor pe care le-au formulat – curtea constată că analiza valabilității unei convenții nu poate fi făcută decât în situația în care prima instanță competentă material să soluționeze o atare cerere este sesizată în condițiile art. 112 sau 119, sau, după caz, art. 49 și urm. Cod proc. civ., ceea ce în prezentul litigiu nu s-a făcut.
Invocarea neseriozității prețului unei convenții după epuizarea judecății în fața primei instanțe, în primul ciclu procesual, nu este admisibilă.
Solicitările părților se impun a fi formulate în fața primei instanțe, astfel încât toate cererile să poată fi analizate de instanța competentă material să soluționeze în primul grad de jurisdicție acțiunea, pentru ca, ulterior, în căile de atac, hotărârea să poată fi supusă controlului jurisdicțional, sub aspectul celor statuate de prima instanță. Aceasta, întrucât potrivit art. 294 alin. 1, respectiv art. 316 Cod proc. civ., în căile de atac obiectul cererii de chemare în judecată nu poate fi schimbat (o astfel de schimbare fiind, în speță, invocarea caracterului derizoriu al prețului, ca și cauză de nevaliditate a antecontractului de vânzare-cumpărare).
În concluzie, în absența invocării de către reclamanții recurenți a caracterului derizoriu al prețului stabilit în antecontractul de vânzare-cumpărare din 2.06.2004 în fața primei instanțe, în dosar nr._ al Judecătoriei B. sau într-o altă acțiune distinctă, invocarea ulterioară a acestui aspect, după soluționarea cauzei de prima instanță, în primul ciclu procesual, nu poate fi supusă analizei.
Pe cale de consecință, nici efectuarea unei expertize de evaluare a terenului în suprafață de 11.000 mp nu se impune, proba nefiind pertinentă în raport de obiectul cauzei, în limitele investirii primei instanțe.
e. Motivul referitor la neacordarea integrală a cheltuieli de judecată, nu este fondat.
Reclamanții se limitează doar a invoca acest aspect – că instanța nu a acordat integral cheltuielile de judecată – fără însă a detalia în concret care a fost cuantumul total și dovedit în condițiile legii al acestora, respectiv care este motivul de nelegalitate pe care își întemeiază această critică.
În absența acestor mențiuni, exercitarea controlului de legalitate al deciziei pronunțate în apel sub acest aspect nu este posibilă.
De precizat este faptul că dovada cheltuielilor de judecată făcute de părți într-o etapă procesuală (fond, apel sau recurs), se impune a fi făcută până la închiderea dezbaterilor în acea etapă, ulterior acestui moment procesual sau în următoarea etapă o atare dovadă neputând fi primită.
f. Motivul vizând tardivitatea formulării de către pârâți a cererii de aderare la apelul reclamanților nu este fondat.
Conform art. 293 alin. 1 teza a II-a Cod proc. civ. cererea de aderare la apel se poate face până la prima zi de înfățișare.
Potrivit art. 134 Cod proc. civ., este socotită prima zi de înfățișare aceea în care părțile legal citate pot pune concluzii.
În speță, împotriva sentinței civile nr. 2049/11.07.2013 a Judecătoriei Z. au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâții.
Primul termen de judecată în apel s-a acordat la 26.09.2013, la care cauza a fost amânată pentru studierea motivelor de apel pentru termenul de judecată din 31.10.2013.
În ședința publică din 31.10.2013, în urma invocării de către reclamanți a excepției tardivității apelului declarat de pârâți, reprezentantul acestora din urmă a depus la dosar cererea de aderare la apelul reclamanților (f. 117-128 dosar apel).
La fel ca și instanța de apel, curtea constată că termenul de judecată din 31.10.2013 a fost prima zi de înfățișare din apel în sensul prevăzut de art. 134 Cod proc. civ., întrucât acesta a fost primul termen de judecată la care părțile, în deplină cunoștință asupra căii de atac exercitate de partea adversă, au fost pregătite să pună concluzii.
În acest sens, este de menționat faptul că la acest termen de judecată din 13.10.2013 reprezentanta reclamanților a formulat cereri în probațiune și a invocat excepția tardivității apelului declarat de pârâți, solicitări care se circumscriu noțiunii de „concluzii” la care face referire art. 134 Cod proc. civ.
Afirmația făcută de reclamanți în sensul că din economia prevederilor art. 57 alin. 2, 61 alin. 1, 65 alin. 1, 119 alin. 3, 133 alin. 1, 287 alin. 2, 310 Cod proc. civ., reiese că legiuitorul a instituit o distincție între sintagma „până la prima zi de înfățișare” și sintagma „cel mai târziu la prima zi de înfățișare”, distincție căreia instanța trebuie să îi dea eficiență, nu este fondată, pentru cele ce urmează.
Afirmația reclamanților potrivit căreia semnificația sintagmei „până la prima zi de înfățișare”, în speță, este în sensul că ultima dată până la care cererea de aderare la apelul reclamanților putea fi depusă de pârâți cel mai târziu la data de 30.10.2013, nu este conformă cu textul art. 293 alin. 1 teza a II-a Cod proc. civ.
Prepoziția „până la” semnifică faptul că este în termen și acea cerere de aderare la apel care este depusă inclusiv la prima zi de înfățișare. Prima zi de înfățișare nu este exclusă, potrivit prevederii legale arătate dinăuntrul termenului în care cererea de aderare la apel poate fi formulată.
Termenul de depunere al cererii de aderare la apel expiră odată cu închiderea dezbaterilor de la prima zi de înfățișare, fie prin acordarea unui nou termen de judecată, fie prin reținerea cauzei spre soluționare.
Prin urmare, curtea constată că depunerea de către pârâți la termenul de judecată din 31.10.2013, în ședință publică, a cererii pârâților de aderare la apelul reclamanților (în condițiile în care cu privire la apelul pârâților a fost invocată excepția tardivității, care a și fost admisă, cu consecința respingerii apelului pârâților ca tardiv), a fost formulată în termenul prev. de art. 293 alin. 1 teza a II-a Cod proc. civ.
II. Recursul pârâților.
Potrivit celor învederate de reprezentantul pârâților la termenul de judecată din 16.04.2014, acesta a arătat că se limitează să susțină strict motivele de nelegalitate, recursul urmând a fi analizat sub aceste aspecte.
a. Referitor la primul motiv de recurs – calitatea pârâților de moștenitori testamentari ai defunctei A. S., curtea constată că acesta este inadmisibil urmând a fi respins ca atare.
Pârâții își întemeiază această calitate de moștenitori testamentari pe testamentul olograf datat 25.07.2004.
În fața instanțelor de fond s-au administrat trei expertize judiciare grafoscopice ale căror concluzii nu au fost identice.
Concluziile succesive ale acestor lucrări științifice nu se mai impun a fi redate în cadrul prezentelor considerente, întrucât, pe de o parte, se regăsesc în considerentele hotărârilor instanțelor de fond, iar, pe de altă parte, acest motiv de recurs este inadmisibil, instanța de recurs neputând da o altă interpretare probelor administrate, decât cea dată de instanțele de fond.
Această interpretare a instanțelor de fond a fost în sensul că testamentul olograf redactat la 25.07.2004 nu a fost scris, datat și semnat de defuncta A. S..
În recurs reaprecierea probelor administrate în fața instanțelor de fond este inadmisibilă, prin prisma art. 304 Cod proc. civ., controlul jurisdicțional din recurs limitându-se exclusiv la motivele de nelegalitate.
Or, însușirea de către instanțele de fond a concluziilor unui raport de expertiză constituie o chestiune de apreciere a probelor, care în recurs nu mai poate fi pusă în discuție, deoarece excede limitelor controlului de legalitate.
Întrucât calitatea de moștenitori testamentari a pârâților este indisolubil legată de existența unui testament valabil, în cauză instanțele de fond au statuat în baza probelor administrate că testamentul olograf datat 25.07.2004 nu este valabil, nefiind scris, semnat și datat de testatoare, iar această statuare nu poate fi modificată în recurs, potrivit celor anterior arătate, pârâții nu mai pot invoca în favoarea lor calitatea de moștenitori testamentari ai defunctei A. S..
Aceasta întrucât, pârâții puteau invoca cu succes calitatea lor de moștenitori testamentari ai defunctei A. S., exclusiv în situația în care puteau opune reclamanților un testament valabil lăsat de defunctă în favoarea lor.
Pe același considerent al lipsei unui testament valabil în baza căruia pârâții să fi dobândit calitatea de moștenitori testamentari ai defunctei A. S., nu se mai impune a se analiza dacă pârâții au acceptat în termen legal succesiunea după defunctă, întrucât, potrivit celor anterior arătate, ei nu au calitatea de moștenitori ai defunctei.
În concluzie, motivul referitor la calitatea pârâților de moștenitori testamentari ai defunctei A. S., este nefondat, urmând a fi respins.
b. În ce privește motivul de recurs referitor la calitatea de creditori ai obligației de a face a pârâților, abordată prin prisma nelegalei rețineri a puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 163/S/2011 a Tribunalului B., respectiv a valabilității antecontractului încheiat între defunctei A. S. și pârâți, având ca obiect imobilul teren și construcție, situat în B., ., apartamentul 2, curtea constată că nici acesta nu este fondat.
Anterior analizării acestui motiv se impune a se menționa faptul că în cadrul acestui motiv de recurs pârâții au făcut referire la obiectul integral al antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 3.07.2003, compus pe lângă imobilul teren și construcție, situat în B., ., apartamentul 2 și din imobilele terenuri în suprafață de 1400, respectiv 8600 mp.
Având în vedere că în privința celor două imobile terenuri s-au încheiat contracte autentice: de întreținere, autentificat sub nr. 3709/26.09.2003 la Biroul Notarului Public I. M. și C. C., respectiv de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3710/26.09.2003 la Biroul Notarului Public I. M. și C. C., curtea constată că toate referirile din cadrul motivelor de recurs cu privire la aceste două imobile sunt lipsite de interes, în condițiile în care pârâții au dobândit drept de proprietate asupra acestora prin cele două contracte autentice menționate.
Referitor la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 163/S/2011 a Tribunalului B., reținută de instanțele de fond și la valabilitatea antecontractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul teren și construcție, situat în B., ., apartamentul 2, invocată de pârâți, curtea reține următoarele:
Imobilul teren și construcție, situat în B., .. 4, apartamentul 2 a constituit proprietatea defunctei A. S., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr._/19.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, care în temeiul art. 9 alin. ultim al acestui act normativ prevedea interdicția de înstrăinare 10 ani de la data cumpărării.
Pârâții, în cadrul motivului de recurs, au invocat calitatea lor de creditori a obligației de a face în cadrul executării silite atipice a antecontractului de vânzare-cumpărare, convenția de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 3.07.2003, în baza căreia promitenta vânzătoare defuncta A. S., s-a obligat să înstrăineze pârâților în calitate de promitenți cumpărători, pentru prețul de_ lei și îngrijirea pe care aceștia i-au dat-o și i-o vor da în viitor, următoarele imobile: terenurile în suprafață de 8600 și 1400 mp și imobilul situat în B., . apartamentul 2.
În conținutul convenției s-a menționat că părțile au cunoștință de faptul că imobilul situat în B., . apartamentul 2 nu poate fi vândut timp de 10 ani, însă urmează să încheie actul de vânzare-cumpărare la notar atunci când timpul și legea le va permite.
În litigiul înregistrat sub nr._ la Tribunalul B., soluționat prin sentința civilă nr. 163/S/6.11.2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. 137/R/30.01.2013 a Curții de Apel B. (f. 482-494 dosar nr._ /2013 al Judecătoriei Z., vol. II), în cadrul unei contestații întemeiate pe prevederile Legii nr.10/2001, formulată de terțe persoane față de litigiul pendinte, pârâții N. V. și N. E. au formulat o cerere de intervenție în interes propriu.
Prin cererea de intervenție au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că în privința apartamentului 2B și a terenului aferent imobilului situat în B., ., dreptul de proprietate a fost transmis cu respectarea Legii nr. 112/1995, chiriașei A. S., și că aceasta, prin actul sub semnătură privată din 3.07.2003 s-a obligat să vândă intervenienților imobilul în cauză, astfel încât dreptul de proprietate asupra imobilului este grevat de obligația ce rezultă din convenția menționată.
Prin sentința civilă nr. 163/S/6.11.2011 a Tribunalului B., irevocabilă prin decizia civilă nr. 137/R/30.01.2013 a Curții de Apel B., cererea de intervenție a fost respinsă, considerentele ce au stat la baza acestei hotărâri fiind, pe de o parte, faptul că numai vânzătoarea a semnat convenția, iar, pe de altă parte, faptul că actul a fost încheiat în interiorul termenului prohibitiv de 10 ani, în care imobilele dobândite în baza Legii nr. 112/1995, nu puteau fi înstrăinate.
În raport cu aceste considerente, instanța a constatat că un asemenea act nu poate sta la baza admiterii cererii de intervenție, neîndeplinind condițiile de valabilitate pentru ca în temeiul acestuia să se constate că defuncta s-a obligat să vândă intervenienților imobilul.
De menționat este faptul că în acel litigiu au avut calitatea de pârâți și reclamanții din prezentul dosar, care nu au recunoscut actul sub semnătură privată intitulat „convenție de vânzare-cumpărare”, încheiat la 3.07.2003.
Raportat însă la celelalte statuări ale sentinței civile nr. 163/S/6.11.2011 a Tribunalului B., irevocabilă, prin care se arată că actul sub semnătură privată încheiat la 3.07.2003 nu este valabil întrucât nu este semnat de promitenții cumpărători și este încheiat cu încălcarea interdicției de înstrăinare, prevăzută de art. 9 alin. ultim din Legea nr. 112/1995, curtea constată că o statuare diferită, în sensul că în baza acestui act promitenta vânzătoare sau moștenitorii acesteia pot fi obligați să încheie act autentic de vânzare-cumpărare, ar încălca puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 163/S/6.11.2011 a Tribunalului B..
Statuările făcute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă se opun cu putere de lucru judecat în orice altă judecată ulterioară, în virtutea efectului pozitiv al lucrului judecat, care nu numai că permite părții interesate să se prevaleze de o constatare jurisdicțională în cursul unor eventuale procese viitoare, ci impune această constatare instanțelor, ori de câte ori, în cursul proceselor viitoare, chestiunea irevocabil rezolvată este pusă în discuție pe cale incidentală.
În speță, chestiunea irevocabil rezolvată prin sentința civilă nr. 163/S/6.11.2011 a Tribunalului B. și incidentă în prezentul litigiu, este aceea că actul sub semnătură privată încheiat la 3.07.2003 nu este valabil, întrucât nu este semnat de promitenții cumpărători și este încheiat cu încălcarea interdicției de înstrăinare, prevăzută de art. 9 alin. ultim din Legea nr. 112/1995.
Împrejurarea că această dezlegare s-a dat în cadrul unui litigiu grefat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar părți au fost și alte persoane decât reclamanții și pârâții din prezentul dosar, nu înlătură puterea de lucru judecat a celor statuate cu privire la nevalabilitatea actului sub semnătură privată încheiat la 3.07.2003. Împotriva acestei sentințe promitenții-cumpărători nu au exercitat calea de atac, astfel încât cele statuate în cuprinsul său cu privire la cererea de intervenție au devenit irevocabile,
În ipoteza în care în prezentul litigiu acest act sub semnătură privată ar fi valorificat, în sensul obligării reclamanților, moștenitori ai promitentei vânzătoare A. S., să semneze pârâților act autentic de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul teren și construcție situat în B. .. 4 apartamentul 2 B, în caz contrar hotărârea să țină loc de act apt de intabulare, s-ar ajunge în situația în care ar exista două hotărâri judecătorești irevocabile conținând statuări contradictorii asupra aceleiași împrejurări: sentința civilă nr. 163/R/6.11.2011 a Tribunalului B. care a stabilit că actul sub semnătură privată încheiat la 3.07.2003 nu este valabil și prezenta hotărâre, care, în ipoteza valorificării acestui act, ar statua, implicit, asupra valabilității acestuia.
Astfel, s-ar încălca puterea de lucru judecat. Prezenta judecată fiind limitată de principiul puterii lucrului judecat de cele statuate într-o judecată irevocabilă anterioară, nu poate consfinți valabilitatea actului sub semnătură privată încheiat la 3.07.2003, chiar dacă în materia antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea interdicției instituite prin art. 9 alin. ultim din Legea nr. 112/1995, practica judiciară în materie a fost în sensul că această încălcare nu atrage nevalabilitatea antecontractelor.
În speța de față însă, potrivit celor anterior arătate, nevalabilitatea actului sub semnătură privată încheiat la 3.07.2003, pe considerentul încălcării interdicției instituite prin art. 9 alin. ultim din Legea nr. 112/1995, nu poate fi înlăturată, ca efect al puterii de lucru judecat al sentinței civile nr. 193/S/6.11.2011 a Tribunalului B..
Pentru toate aceste considerente, celelalte argumente din cadrul motivelor de recurs, care susțin valabilitatea actului sub semnătură privată încheiat la 3.07.2003, nu se mai impun a fi analizate, criticile formulate pe fond urmând a fi respinse.
c. Motivul vizând cheltuielile de judecată, curtea constată că acesta este fondat în parte, respectiv sub aspectul criticii referitoare la obligarea pârâților să achite contravaloarea onorariului expertului asistent desemnat de reclamanți.
Pârâții critică dispoziția primei instanțe, menținută de instanța de apel, prin care au fost obligați la plata sumei de 99.431 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar – 22.541 lei onorarii experți – 450 lei, respectiv 21.760 lei și onorariu avocațial – 54.680 lei.
Cu privire la contravaloarea onorariului avocațial, în acord cu statuările instanțelor de fond, curtea constată că se justifică acest cuantum, raportat la durata litigiului (din 2005 până în prezent), complexitatea acestuia (trei dosare conexate, cu precizări succesive de acțiuni și cereri reconvenționale, soluționarea acestora implicând mai multe domenii ale dreptului civil material) și volumul de muncă al avocatului reclamanților raportat la cele două criterii anterioare – durata procesului și complexitatea acestuia.
Suma de 54.680 lei nu este exagerată, întrucât dacă se face o medie pe ani, ar rezulta o sumă aproximativă de 6000 lei pe an, apreciată ca fiind rezonabilă de instanță.
În ceea ce privește însă obligarea pârâților să suporte contravaloarea onorariului expertului desemnat de reclamanți în cuantum de 21.760 lei, curtea constată că această cheltuială făcută de reclamanți, în mod rezonabil și echitabil, nu poate fi pusă în sarcina pârâților.
În lipsa unui text legal care să stipuleze în mod explicit că fiecare parte este ținută să suporte costurile ocazionate de desemnarea unui expert asistent, numit de parte, practica judiciară în materie este în sensul că dacă partea optează să-și desemneze un expert asistent, are obligația să suporte costurile pe care le implică acest demers, iar această cheltuială, rămâne în sarcina sa, indiferent de soluția pronunțată în cauză.
Pentru toate aceste considerente, curtea va admite în parte recursul în sensul că va admite în parte cererea pârâților de aderare la apelul reclamanților M. I. și T. S., împotriva sentinței civile nr. 2049 din 11.07.2003 a Judecătoriei Z., pe care o va schimba în parte, în sensul că va înlătura dispoziția de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 21.760 lei, reprezentând contravaloarea onorariului expertului asistent desemnat de reclamanți, în favoarea reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite în parte recursul declarat de pârâții N. V. și N. E. împotriva deciziei civile nr. 244 din 12.12.2013 a Tribunalului S. pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică în parte în sensul că admite în parte cererea pârâților de aderare la apelul reclamanților M. I. și T. S., împotriva sentinței civile nr. 2049 din 11.07.2013 a Judecătoriei Z., pe care o schimbă în parte, în sensul că înlătură dispoziția de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 21.760 lei, reprezentând contravaloarea onorariului expertului asistent desemnat de reclamanți, în favoarea reclamanților.
Menține celelalte dispoziții.
Respinge recursul declarat de reclamanții M. I. și T. S. împotriva aceleiași decizii.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 24.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
A.-T. N. M. C. V. A. I.
GREFIER
M. L.-T.
Red. M.V. dact. GC
2 ex/8.05.2014
Jud. apel: D.D.I., M.T.L.
| ← Anulare act. Sentința nr. 104/2014. Curtea de Apel CLUJ | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 462/2014. Curtea de Apel CLUJ → |
|---|
