Revendicare imobiliară. Decizia nr. 4124/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4124/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 29-09-2015 în dosarul nr. 4124/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 4124
Ședința publică de la 29 Septembrie 2015
Completul compus din:
Președinte: - M. C.
Judecător: - P. P.
Grefier: - S. C.
Pe rol, pronunțarea asupra dezbaterilor care au avut loc în ședința publică de la 15 septembrie 2015 privind judecarea apelului declarat de reclamantul D. V.-N. cu domiciliul procesual ales la Societatea Civilă de Avocați „ O., R. și G.” cu sediul în C., .. 17, .-4, județul D., împotriva sentinței civile numărul 204 din data de 17 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul numărul_, în contradictoriu cu pârâtul M. C. PRIN PRIMAR, cu sediul în C., ., nr. 7, județul D., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită din ziua dezbaterilor.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 15 septembrie 2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când instanța a amânat pronunțarea în cauză, la data de 22 septembrie 2015, când instanța, de asemenea, prin încheiere, a amânat pronunțarea în cauză, la data de 29 Septembrie 2015 - încheieri, ce fac parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA:
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 decembrie 2013, pe rolul Tribunalului D., sub nr._, reclamantul D. V.-N. a chemat în judecată pe pârâtul M. C., prin primar, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie:
- terenul în suprafață de 3.084 m.p. situat în C., ., județul D.,
- terenul în suprafață de 408 m.p. situat în C., .. 91, județul D..
- terenul în suprafață de 360 m.p. situat în C., .. 93, județul D..
Reclamantul a evaluat provizoriu obiectul acțiunii în revendicare, în vederea satisfacerii obligației de a timbra, la suma de 500.000 lei.
Prin sentința civilă nr. 35/14.03.2014 pronunțată de Tribunalul D., s-a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei C..
La data de 03.04.2014, cauza declinată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._/215/2014, iar prin sentința civilă nr. 6931 din 14 mai 2014, Judecătoria C. a admis excepția necompetenței materiale absolute a Judecătoriei C..
A declinat competența soluționării acțiunii în revendicare imobiliară formulată de reclamantul D. V., cu sediul procesual ales la Societatea Civilă Profesională de Avocați "O., R. și G.", având sediul în C., .. 17, județul D., în contradictoriu cu pârâtul M. C., prin primar, în favoarea Tribunalului D..
A constatat existența conflictului negativ de competență și, în temeiul art. 134 coroborat cu art. 135 N.C.P.C., a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel C., în vederea soluționării conflictului de competență.
Prin sentința nr. 56/14.07.2014, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, a fost stabilită competența pentru soluționarea acțiunii având ca obiect revendicare imobiliară, formulată de reclamantul D. V. N. împotriva pârâtului M. C., prin primar, în favoarea Tribunalului D..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Acțiunea în revendicare imobiliară face parte din categoria cererilor evaluabile în bani, ce atrage incidența în cauză a dispozițiilor procedurale care reglementează competența instanțelor după valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.
Potrivit art. 105 NCPC, în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcție de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislației fiscale. În cazul în care valoarea impozabilă nu este stabilită sunt aplicabile disp. art. 98 N.C.P.C.
Dispoziții similare se regăsesc și în O.U.G. nr. 80/2013, la art. 31 alin. 3 menționându-se că, în cererile având ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil, taxa de timbru se calculează în funcție de valoarea impozabilă a bunului imobil. Dacă valoarea impozabilă este contestată sau apreciată de instanță ca vădit derizorie, taxarea cererilor se va face prin raportare la grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăților imobiliare.
Curtea constată că Tribunalul D., investit cu acțiunea în revendicare imobiliară, nu și-a verificat competența materială în raport de valoarea impozabilă a terenurilor revendicate, ci de valoare impozitului care ar fi datorat de reclamant, situație în care deveneau aplicabile disp.art.98 NCPC.
În condițiile în care valoarea impozabilă nu a fost stabilită, nu erau incidente în cauză nici disp.art.31 alin.3 teza a doua din OUG nr.80/2013, reținute de Judecătoria C., când instanța putea aprecia că valoarea impozabilă este derizorie, iar taxarea să se facă prin raportare la grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăților imobiliare.
Potrivit art.98 alin.1 și 3 NCPC, competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar în caz de contestație, valoarea se stabilește după înscrisurile prezentate și explicațiile date de părți.
Valoarea obiectului cererii arătat în acțiune de către reclamant este de_ lei, valoare care nu a fost contestată de părți, situație în care competența materială trebuia stabilită după valoarea obiectului cererii precizate de reclamant.
În raport de dispozițiile art. 94 alin. 1 lit. a)-j) N.C.P.C., care reglementează competența materială a judecătoriei de a soluționa în primă instanță, cererile al căror obiect este evaluabil sau neevaluabil în bani, (la litera j fiind menționate cererile evaluabile în bani în valoare de până la_ lei ) și art. 95 N.C.P.C., care reglementează competența materială a tribunalului, iar potrivit punctul 1 acesta soluționează în primă instanță toate cererile care nu sunt date în competența altor instanțe, Curtea, în temeiul art. 135 alin. 4 N.C.P.C., a stabilit competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului D..
La data de 03.09.2014, cauza a fost trimisă Tribunalului D. - Secția I Civilă pentru continuarea judecății.
La data de 24.09.2014, reclamantul a formulat o cerere de modificare a obiectului acțiunii introductive, solicitând, în subsidiar, în măsura în care imobilele sunt imposibil de restituit în natură, obligarea pârâtului să-i achite contravaloarea bunurilor la valoarea actuală, pe care a indicat-o provizoriu în cererea de chemare în judecată (500.000 lei).
În ședința publică din data de 26.09.2014, instanța a pus în discuția părților această cerere modificatoare, constatând că a fost depusă peste termenul procedural prevăzut de art. 204 alin. 1 N.C.P.C., respectiv după primul termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat - 14.03.2014.
Reprezentantul convențional al pârâtului, consilier juridic P. N., prezent în ședința publică, a declarat în mod expres, că nu este de acord cu modificarea cererii de chemare în judecată, formulată cu nerespectarea termenului legal, motiv pentru care, văzând dispozițiile art. 204 alin. 3 N.C.P.C., instanța a aplicat sancțiunea decăderii reclamantului din dreptul de a-și modifica cererea de chemare în judecată, fiind incidente dispozițiile art. 185 alin. 1 N.C.P.C., situație în care actul de procedură în discuție, făcut peste termen, este lovit de nulitate.
În aceeași ședință publică din 26.09.2014, pârâtul, prin reprezentant, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivând că imobilul a fost preluat în mod abuziv, astfel că trebuia urmată procedura specială a Legii nr. 10/2001.
În cauză, a fost încuviințată, la cererea reclamantului, proba cu înscrisuri și cu mărturisirea pârâtului, dar și proba cu expertiza tehnică în specialitatea topografie-cadastru, fiind numit expert C. A., care a depus raportul de expertiză la data de 04.12.2014, iar la data de 31.03.2015 a depus suplimentul la raport, în urma unor obiective suplimentare stabilite din oficiu de către instanță.
La termenul de judecată din data de 10.04.2015, instanța a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, cu privire la cererea în revendicare a suprafețelor de 355 m.p. și 987 m.p. teren, astfel cum au fost identificate prin suplimentul raportului de expertiză și schița anexă a acestuia.
Prin sentința civilă nr. 204 din data de 17 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul numărul_ , s-a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârât în ședința publică din data de 26.09.2014, ca neîntemeiată; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. C., referitor la capătul de cerere având ca obiect revendicarea suprafeței de 355 mp teren și a suprafeței de 987 mp teren, invocată din oficiu în ședința publică din data de 10.04.2015; s-a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea suprafeței de 355 mp teren și a suprafeței de 987 mp teren, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a respins petitul având ca obiect revendicarea suprafeței de 2.510 mp teren, ca neîntemeiat. În consecință, s-a respins în întregul ei cererea de chemare în judecată, având ca obiect "revendicarea imobiliară" a suprafeței totale de 3.852 mp teren intravilan, formulată de către reclamantul D. V.-N., împotriva pârâtului M. C. reprezentat legal prin primar.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
1. Excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată
Pârâtul a invocat această excepție procesuală, de fond, absolută și peremptorie, apreciind că reclamantul trebuia să-și valorifice dreptul în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reprezintă o lege specială de reparație, motivându-se că terenurile în litigiu au fost preluate în mod abuziv de către stat.
În cauză, nu se poate reține ca fiind întemeiat acest mijloc de apărare, deoarece se observă că terenurile revendicate au intrat în patrimoniul Statului Român ca urmare a donației făcute de numiții D. L.-V.-V., D. G.-I., D. M. și D. N., prin contractul de donație autentificat sub nr. 9740/16.11.1978 de fostul notariat de Stat Județean D..
Calea dreptului comun aleasă de reclamant, respectiv acțiunea clasică în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile art. 563 din Noul Cod Civil, este admisibilă, deoarece contractul de donație a fost desființat cu efect retroactiv, ca urmare a constatării nulității absolute a acestui act juridic, prin sentința civilă nr._/17.09.2008, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, rămasă definitivă prin anularea ca netimbrat a apelului, conform deciziei civile nr. 150/03.03.2009 a Tribunalului D., și irevocabilă prin nerecurare.
În anul 2009, când a rămas definitivă și irevocabilă sentința civilă nr._/17.09.2008, reclamantul nu se mai afla în termenul de 6 luni în care putea formula notificarea conform Legii nr. 10/2001, termen de decădere prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 și împlinit la data de 14.02.2002.
Cererea în nulitate absolută este o cerere imprescriptibilă, deci care poate fi formulată oricând, iar dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu prevăd condiția de a se fi solicitat declararea nulității absolute a unui contract de donație, cum a fost cel în cauză, anterior apariției acestui act normativ special sau în cadrul termenului de decădere de 6 luni, prelungit succesiv, așa cum s-a arătat mai sus.
Dacă nu s-ar recunoaște dreptul reclamantului de a uza de acțiunea clasică în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ar însemna să nu se dea eficiență sau să nu se recunoască efectele unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (sentința civilă nr._/17.09.2008), ceea ce este de neconceput în sistemul de drept al unei țări democratice, moderne și europene, cum este România.
În consecință, în baza art. 248 alin. 1 N.C.P.C., instanța a respins, ca fiind neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii, invocată de către pârât.
2. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. C., referitor la capătul de cerere având ca obiect revendicarea suprafețelor de 355 m.p. și 987 m.p.
Astfel cum rezultă din suplimentul raportului de expertiză depus la data de 31.03.2015, suprafețele de 355 m.p. și 987 m.p. teren, sunt ocupate de blocuri de locuințe particulare, deci nu fac parte din domeniul public sau privat al municipiului C., deoarece reprezentă bunuri accesorii în raport cu clădirea, potrivit art. 546 din noul Cod civil.
În aceste condiții, cele două suprafețe nu se află în posesia pârâtului, ci a persoanelor fizice sau juridice ce au calitatea de proprietari ai spațiilor de locuit sau care au altă destinație din condominiile, implicit asupra terenurilor pe care sunt edificate clădirile, deci acești particulari sunt chiar titularii unui drept de coproprietate comună forțată asupra terenului în condițiile art. 632, 633 coroborate cu art. 648 alin. 2 și art. 649 alin. 1 lit. a) din noul Cod civil.
D. urmare, se constată că pârâtul nu este posesorul acestor două suprafețe de teren, pentru a fi obligat în cererea având ca obiect revendicare imobiliară, ceea ce presupune că nu există identitate între persoana acestuia și subiectul pasiv al raportul juridic litigios, nefiind îndeplinite astfel condițiile prevăzute de art. 36 N.C.P.C.
Pentru aceste motive, în baza art. 248 alin. 1 N.C.P.C., instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată din oficiu, consecința fiind respingerea acestui capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane care nu are legitimitate procesuală pasivă.
3. Pe fond, în ceea ce privește petitul având ca obiect revendicarea suprafeței de 2.510 m.p. teren, instanța observă că acest bun face parte din domeniul public al mun. C., conform H.G. nr. 141/2008, reprezentând trotuar și carosabil aparținând străzii Dezrobirii, parcare, zonă verde, alei acces blocuri, astfel cum a precizat expertul C. A. în suplimentul raportul de expertiză, depus la 31.03.2015.
Așadar, pârâtul exhibă un titlu de proprietate cu privire la această suprafață de teren, nefiind un simplu posesor sau persoană care deține bunul fără drept, calități cerute de dispozițiile art. 563 alin. 1 din noul Cod civil, pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare, ci este chiar titularul dreptului de proprietate publică, drept absolut care, conform art. 861 alin. 1 din noul Cod civil, este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil, acesta având ca efect paralizarea acțiunii în revendicare imobiliară promovată de către reclamant.
În cauză, potrivit dispozițiilor legale, pârâtul are chiar calitatea de proprietar al suprafeței de teren de 2.510 m.p. care este de uz și interes public, reprezentând trotuarul și carosabilul unei străzi publice, parcare, zonă verde și alei de acces către blocuri.
În această situație, bunul revendicat nu poate fi restituit în natură, dat fiind caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publică, reclamantul fiind îndreptățit, eventual, la restituirea, prin echivalent, sub forma unor despăgubiri, în condițiile art. 566 alin. 1 din noul Cod civil.
D. urmare, apreciind ca fiind neîntemeiată cererea în revendicarea terenului în suprafață de 2.510 m.p., astfel cum a fost identificat prin suplimentul raportului de expertiză și schița anexă (filele 142, 143 dosar), tribunalul a respins-o, observând în acest sens dispozițiile art. 563 din noul Cod civil.
Pentru toate considerentele expuse, instanța a respins în întregul ei cererea de chemare în judecată, având ca obiect "revendicarea imobiliară" a suprafeței totale de 3.852 mp teren intravilan, formulată de către reclamantul D. V.-N. împotriva pârâtului M. C. reprezentat legal prin primar.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamantul D. V.-N., solicitând admiterea apelului, anularea sentinței apelate și rejudecând procesul, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului C. invocată din oficiu de instanța de fond privind revendicarea suprafețelor de 355 mp. și 987 mp., pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și ulterior precizată, obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 3852 mp. (compusă din suprafețele de 355 mp., 987 mp. și respectiv 2150 mp.) așa cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert C. A. sau, în cazul imposibilității predării terenului, să fie obligat același pârât să-i plătească suma de 2.064.672 lei, reprezentând valoarea terenului, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea apelului, a arătat că își dovedește dreptul de proprietate asupra suprafețelor în litigiu prin actul de donație nr.197/1890 transcris în Registrul de Transcripțiuni la 31 ianuarie 1890. Acest teren a fost înstrăinat prin contractul de donație autentificat sub nr. 9740/16.11.1978 la Notariatul de Stat Județean D. de tatăl său, D. L. V. V. și frații acestuia, D. G. și D. M., Statului român, respectiv, suprafețele de 3.084 mp situat în C., ., 408 mp situat în C., . și 360 mp situat în C., .. 93 (în total 3.852 m.p.). Ulterior, prin sentința civilă nr._/17.09.2008 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea reclamantului, având ca obiect constatare nulitate absolută contract de donație menționat anterior.
Prin raportul de expertiză întocmit de expert C. A., s-a reținut că suprafețele de teren de 355 mp, 987 mp, respectiv, 2510 mp, dețin același amplasament cu suprafețele 3084 mp situat în C., ., 408 mp situat în C., .. 91 și 360 mp situat în C., .. 93 pentru care reclamantul invocă, drept titlu de proprietate, actul de donație nr. 197/1890 transcris în Registrul de Transcripțiuni la 31.01.1980.
În ce privește amplasamentele acestor trei suprafețe de teren, pârâtul nu a formulat vreo obiecțiune. Pe tot parcursul soluționării litigiului, pârâtul nu a indicat care este titlul în baza căruia deține suprafețele de teren, în condițiile în care contactul de donație din 1978 fusese desființat prin s.c. nr._/2008, hotărâre definitivă și irevocabilă. Abia în concluziile scrise, acesta menționează că terenurile fac parte din domeniul public al unității administrativ – teritoriale, potrivit HG nr. 141/2008 - și, având în vedere caracterele dreptului de proprietate publică, terenurile nu pot fi revendicate.
l. În ce privește suprafețele de 355 mp, respectiv 987 mp, ce fac parte din suprafața revendicată, instanța reține în mod greșit faptul că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă, întrucât terenurile sunt ocupate de blocurile de locuințe A22, A23 și A24, reținând că acestea „reprezintă bunuri accesorii în raport cu clădirea, potrivit art. 546 din noul Cod civil" și că aceasta nu se află în posesia pârâtului, ci a „persoanelor fizice sau juridice ce au calitatea de proprietari ai spațiilor de locuit ... „ apreciază că pârâtul nu este posesorul acestor două suprafețe de teren. Art. 546 C.civ. nu este aplicabil în speță.
Suprafețele de teren menționate fac parte din terenul ce a fost preluat în mod abuziv de către stat. Existența blocurilor de locuințe pe aceste suprafețe, nu aduce atingere calității procesuale pasive a pârâtului, în condițiile în care aceste blocuri sunt edificate cu mult înainte de . Noului Cod civil, act normativ a cărui aplicare o reține în mod greșit instanța de fond. Proprietarii locuințelor dețin, cel mult doar un drept de folosință pe durata existenței construcției, iar nu un drept de proprietate asupra terenului. Proprietarii apartamentelor sau locatarii din blocurile menționate, sunt simpli detentori precari cu privire la terenul pe care sunt amplasate blocurile, iar cu privire la trotuarele și căile de acces din jurul blocurilor, nu sunt în posesia acestora, ci numai folosesc aceste amenajări de utilitate publică. Prin urmare, pârâta UAT C. are calitate procesuală pasivă. De altfel, este de observat că s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prin sentința nr._ din 17.09.2008, că M. C. are în patrimoniul său tot terenul. În dosarul_ în care s-a pronunțat sentința_/2008, M. C. a răspuns, prin adresa nr._ din01.08.2008, că toate suprafețele de teren „fac parte din domeniul public al M. C., în baza contractului de donație AUT sub nr. 9740 din 16.11.1978 și a prevederilor art. 7 lit. d din L. 213/1998".
În acest proces, M. C. invocă HG nr. 141/2008, ca reprezentând dovada apartenenței la domeniul public, numai cu privire la suprafața de 2.510 m.p.
2. In ce privește suprafața de suprafața de 2510 mp revendicată, în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea.
Prin sentința civilă nr._ din 17.09.2008 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, rămasă definitivă și irevocabilă, instanța a analizat condițiile de fond în ce privește contractul de donație autentificat sub nr. 9740 din 16.11.1978 la Notariatul de Stat Județean D., a anulat actul menționat, statuând cu putere de lucru judecat, că a fost viciat consimțământul donatorilor, preluarea de către stat a celor trei suprafețe de teren, de 3.084 m.p. situat în C., ., 408 m.p. situat în C., .. 91 și 360 mp situat în C., .. 93, fiind una abuzivă.
În ce privește suprafața de 2.510 mp, instanța constată că terenul face parte din proprietatea publică a pârâtului, conform HG nr. 141/2008 (înscris pe care pârâta doar 1-a invocat, fără să-1 depună) însă nu procedează la compararea titlurilor de proprietate.
În măsura în care titlul pârâtului îl reprezintă HG nr. 141/2008 publicat în M. Of. Nr. 334 din 30.04.2008, în esența lui nu poate avea vreo forță probantă, întrucât este emis în timpul ce pe rolul instanței se afla dosarul nr._, litigiu ce purta chiar asupra suprafețelor de teren revendicate în prezenta cauză, acțiunea fiind demarată la data de 28.01.2008.
Chiar admițând situația în care ambele părți invocă titluri de proprietate (reclamantul - actul de donație nr. 197/1890 transcris în Registrul de Transcripțiuni la 31 ianuarie 1890 și pârâtul - HG nr. 141/2008), dacă ar fi procedat la compararea titlurilor exibate de părți, instanța ar fi trebuit să dea eficiență titlului de proprietate al reclamantului, aceasta deoarece menținerea terenului în suprafață de 2510 mp în proprietatea pârâtului, este nelegală, fiind realizată în baza actului de donațiune din anul 1978 care a fost anulat de instanța de fond. Este situația în care pârâtul este doar un aparent proprietar.
Instanța de fond face abstracție de dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia potrivit cărora:
„Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", pentru ca, în alin. 2 al aceluiași articol să prevadă că „(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
În mod greșit instanța de fond a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 861 alin. 1 din Noul Cod civil, în condițiile în care nu numai art. 6 alin. 2 din L. 213/1998 oferă posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, dar chiar dispozițiile art. 554 din Codul civil reglementează că: „bunurile statului și ale unităților administrativ teritoriale care, prin natura lor sau prin declarația legii sunt de uz sau de interes public, formează obiectul proprietății publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea".
Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece a reținut în mod greșit că HG 141/2008 reprezintă un titlu valabil al pârâtului. Oricum, nu este un titlu preferit.
Instanța de fond arată că, în baza caracterului insesizabil al dreptului de proprietate publică, reclamantul este îndreptățit „eventual la restituirea prin echivalent sub forma unor despăgubiri în condițiile art. 566 alin. 1 din Noul Cod civil".
În speță, în concret, este cert că pe teren există amenajări și utilități publice. Este discutabilă însă aplicabilitatea art. 566 alin. 1, reținută la fond ca posibilă, în condițiile în care terenul nu a pierit, el există în materialitatea lui și nici nu s-a făcut dovada că ar fi fost înstrăinat. Pârâtul nici nu a menționat că ar fi înstrăinat, ceea ce ar fi putut fi posibil de înstrăinat, respectiv terenul aflat efectiv sub blocuri.
Inconvenientul foarte probabil, aproape cert legat de posibilitatea punerii în posesie, reprezintă o chestiune de executare a unei hotărâri judecătorești pronunțată în revendicare. Acest inconvenient nu are nici o înrâurire în ce privește examinarea verificării condițiilor de fond ale admiterii acțiunii. Într-o acțiune în revendicare, de esență este compararea titlurilor, iar în speța de față, reclamantul invocă, ca titlu de proprietate, actul autorului său, încheiat în formă autentică, transcris în Registrul de Transcripțiuni, cu respectarea condițiilor de fond, de formă și de opozabilitate prescrise de legea în vigoare la momentul încheierii actului (actul de donație nr. 197/1890 transcris în Registrul de Transcripțiuni la 31 ianuarie 1890), titlul exibat de pârât fiind obținut în timpul soluționării dosarului nr._ . Comparând titlurile invocate de părți, se observă că titlul reclamantului este preferit, deoarece invocă un act autentic al autorilor săi, opozabil erga omnes, pe când pârâtul invocă HG 141/2008 (fără să-1 depună la dosar, așa cum a arătat) care, în eventualitatea în care ar cuprinde terenul revendicat de reclamant, nu se poate constitui într-un titlu opozabil acestuia, din moment ce a fost emis pe parcursul judecății anterioare. Inventarierea care a stat la baza emiterii HG 141/2008, a fost făcută de pârât cu rea-credință, deoarece avea calitatea de pârât în dosarul nr._ , în care se judecau pentru anularea contractului de donație. Această inventariere a fost făcută pro causa de către pârât și nu poate avea nici un efect.
3.In mod greșit instanța de fond a decăzut reclamantul, din dreptul de a modifica acțiunea, conform încheierii de ședință din 26.09.2014.
Potrivit art. 204 Noul Cod de procedură civilă:
„(1). Reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.
(2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când:
l. se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii;
2.reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii;
3.se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului;
4. se înlocuiește o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, arunci când cererea în constatare este admisibilă.
(3)Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților".
Instanța de fond face o greșită aplicare a legii, deoarece:
Într-o primă teză, solicită să se observe că a depus cererea de modificare a acțiunii, inițial la Judecătoria C.. Este adevărat că acțiunea a fost depusă inițial la Tribunalul D., care la primul termen s-a dezinvestit în favoarea Judecătoriei C.. A depus cererea de modificare la Judecătoria C., însă și această instanță s-a dezinvestit și, ulterior, la data de 03.09.2014, cauza a fost trimisă la Tribunalul D. pentru continuarea judecății. În această fază a procesului, a redepus aceeași cerere ca formă și conținut. În această teză, solicită să se aprecieze că primul termen de judecată a fost stabilit în mod greșit de instanța de fond ca fiind 14.03.2014, în mod corect, primul termen de judecată a fost data de 26.09.2014, deoarece a fost primul termen stabilit după soluționarea conflictului de competență, cu alte cuvinte primul termen în fața instanței care a fost stabilită ca fiind competentă material să judece pricina.
De altfel, chiar și în eventualitatea în care s-ar aprecia că primul termen de judecată a fost 14.03.2014 (dată la care tribunalul s-a declarat necompetent material) și totuși cererea de modificare trebuia primită, prin prisma dispozițiilor art. 204 alin. 2 pct. 4 coroborat cu art. 204 alin. 3 C.p.c.
Astfel, cu privire la obiectul modificării, se observă că vizează situația imposibilității predării bunului în situația în care terenul revendicat, deși este proprietatea reclamantului, nu poate să-i fie restituit tocmai datorită existenței amenajărilor ți utilităților publice. Și expertiza a avut ca obiect să stabilească dacă terenul este afectat de amenajări și utilități publice, răspunsul fiind pozitiv și necontestat de vreuna din părți.
Modificarea cererii introductive nu deturna obiectul judecății, ci avea ca finalitate constatarea imposibilității de restituire a obiectului dedus judecății și, pe cale de consecință, obligarea la plata valorii bunului.
In această situație solicită să se aprecieze că nu era nevoie de acordul pârâtului, deoarece solicita să se constate imposibilitatea predării, cu consecința stabilirii valorii bunului prin hotărâre. Această constatare era firească și necesară, în condițiile în care imposibilitatea predării era evidentă și pentru a evita o nouă procedură de stabilire a valorii, cu atât mai mult cu cât nici una din părți nu a contestat valoarea.
Menționează, în acest context, că valoarea stabilită prin expertiză este mult sub prețul pieței, însă, nu a contestat-o și nu o contestă, în acest dosar.
În măsura în care instanța apreciază că acest motiv de apel este întemeiat, solicită să stabilească, în temeiul art. 891 C.p.c., că suma ce urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului este de 2.064.672 lei. Dacă se apreciază că acest motiv nu este întemeiat, solicită admiterea petitului, având ca obiect revendicarea, situație în care vor fi aplicabile, în procedurile ulterioare, dispozițiile art. 890 C.p.c. și rediscutarea valorii terenului la adevărata sa valoare, care este mai mare.
In drept, a invocat dispozițiile art. 466 și urm. Cod procedură civilă.
Examinând actele și lucrările dosarului, în limitele cererii de apel, în raport de dispozițiile art.476 și urm. Cod procedură civilă și dispozițiile legale în materie, Curtea reține și constată următoarele:
Referitor la criticile apelantului reclamant, ce vizează aplicarea sancțiunii decăderii din dreptul de a modifica acțiunea, dispusă de instanța de fond prin încheierea de ședință din 26 septembrie 2014, Curtea le apreciază ca nefondate, pentru următoarele considerente:
Astfel, în noua reglementare a codului de procedură civilă, întreaga procedură de sesizare a primei instanțe, prevăzută de art.192-210 din Codul de procedură civilă, tinde să asigure celeritatea soluționării procesului, între altele, și prin responsabilizarea părților, în stabilirea pretenției concrete dedusă judecății și evitarea formulării de noi solicitări, modificări și precizări, aduse cererii inițiale de chemare în judecată.
În acest context, textul art.204 alin.1 din noul Cod de procedură civilă, instituie un termen legal, imperativ, până la care reclamantul poate să își modifice cererea, și a cărui nerespectare este sancționată cu decăderea, respectiv, numai până la primul termen la care acesta este legal citat, fiind irelevant și dacă pârâtul a fost legal citat la acest termen, sau nu; înlăturarea sancțiunii decăderii și a nulității actelor de procedură efectuate peste termenul legal imperativ, este posibilă numai cu acordul expres al tuturor celorlalte părți, textul alin.3 al art.204 fiind fără echivoc, sub acest aspect.
Prin urmare, textul art.204 alin.1, fiind imperativ „până la primul termen la care acesta este legal citat”, el nu este susceptibil de interpretare în sensul susținerilor apelantului reclamant, respectiv că trebuie luat în calcul primul termen în fața instanței competente să judece pricina, în speță, 26 septembrie 2014, care a fost primul termen stabilit, după soluționarea conflictului de competență.
Această interpretare nu va fi primită și prin prisma dispozițiilor art.131 din noul Cod de procedură civilă, care prevede că verificarea competenței se face la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, deci textul se referă la procedura completă cu toate părțile din dosar, și nu numai cu reclamantul, de unde rezultă și intenția legiuitorului, de efectuarea oricăror modificări de cereri, anterior stabilirii instanței competente cu judecarea cauzei.
De altfel, chiar elementele cererii de chemare în judecată, între care și obiectul, modificat sau nu, determină stabilirea instanței competente cu soluționarea cauzei.
În speță, chiar prin regulatorul de competență s-a stabilit competența de soluționare a acțiunii în revendicare imobiliară, în favoarea Tribunalului. Ca atare, chiar dacă este reală susținerea apelantului reclamant, în sensul că modificarea de acțiune s-a depus când dosarul era pe rol la Judecătoria C. - instanță investită de Tribunal cu soluționarea cauzei - deci anterior stabilirii instanței competente, Curtea de Apel, prin regulatorul de competență nu a avut în vedere această modificare a cererii de chemare în judecată, intervenită la cea de a doua instanță, ci a investit Tribunalul D. cu soluționarea acțiunii în revendicare imobiliară, astfel cum a fost formulată prin cererea inițială de chemare în judecată, adresată Tribunalului.
În ceea ce privește susținerea apelantului reclamant, cu referire la incidența art.204 alin.2 pct.4 din Noul Cod de procedură civilă, așa încât, nu era nevoie de acordul pârâtului, de asemenea se apreciază, de Curte, ca neîntemeiată, întrucât textul vizează înlocuirea unei cereri în constatare cu o cerere în realizarea dreptului, sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă, ceea ce nu este cazul în speță.
Astfel, în fapt, modificarea cererii pârâtului constă în a se constata de către instanță, imposibilitatea restituirii în natură a terenului și astfel, imobilul să fie restituit prin echivalent.
Acțiunea reclamantului este una în realizare, care nu s-a înlocuit cu una în constatare, sau invers, întrucât, art.35 din noul Cod de procedură civilă, prevede că cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept, și nu unui fapt (al imposibilității restituirii în natură, datorată afectațiunii terenului, astfel cum rezultă din expertiză) și, mai mult, cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, în speță, chiar instanța de fond făcând trimitere la o altă cale de realizare a dreptului, cum ar fi, în despăgubiri ; pe de altă parte, chiar textul art.204 alin.2 pct.4 din noul Cod de procedură civilă, condiționează în mod expres posibilitatea înlocuirii cererii în constatare, printr-o cerere în realizare sau invers, de admisibilitatea cererii în constatare.
În consecință, Curtea reține că cererea reclamantului, formulată, fie la judecătorie, fie la tribunal, oricum după primul termen când a fost legal citat la Tribunalul D. – instanța căreia i s-a adresat cu cererea de chemare în judecată – este o cerere de modificare a acțiunii introductive de instanță, în sensul prevăzut de lege și, prin urmare, îi sunt aplicabile prevederile art.204 alin.1 din noul Cod de procedură civilă, respectiv sancțiunea decăderii în condițiile în care a fost formulată peste termenul prevăzut de acest text de lege și nu are acordul expres al pârâtului. Este vorba de o modificare a cererii în revendicare, într-o cerere cu caracter alternativ sau subsidiar, respectiv, în revendicare sau despăgubiri, care nu a fost formulată în condițiile impuse de noul Cod de procedură civilă, așa încât, aplicarea sancțiunii decăderii din dreptul de modificare a acțiunii, de către prima instanță, prin încheierea din 26 septembrie 2014, este o soluție legală, sub acest aspect neexistând motive de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii Tribunalului.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, cu referire la suprafețele de teren de 355 mp. și, respectiv, 987 mp., ce fac parte din suprafața totală de teren revendicată, de 3852 mp., criticile apelantului reclamant sunt pe deplin întemeiate.
Astfel, prin sentința civilă nr._ din 17 septembrie 2008, definitivă și irevocabilă, pronunțată în dosar nr._ – atașat prezentului dosar – Judecătoria C. a admis acțiunea formulată de același reclamant, împotriva aceluiași pârât, M. C. prin primar, și a constatat nulitatea absolută a contractului de donație autentificat sub nr.9740/16.11.1978, de fostul Notariat de Stat Județean D. – contract având ca obiect suprafețele de teren ce fac obiectul prezentei acțiuni în revendicare – reținând că terenurile ce au făcut obiectul contractului de donație, respectiv, prezentei acțiuni în revendicare, aparțin domeniului public al municipiului C., situație în care numai această unitate administrativ-teritorială are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind reprezentată prin primar, motiv pentru care s-a și respins acțiunea față de alți pârâți chemați în judecată, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestora.
Soluția pronunțată de instanță, sub acest aspect, în acel dosar, a avut la bază chiar actele emise de pârât, între care, la solicitarea instanței, adresa nr._/01.08.2008 a Primăriei Municipiului C. – Direcția Patrimoniu – Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat (f.64 dosar), în care se precizează expres, cu referire la regimul juridic al terenurilor în litigiu, că imobilele menționate( C., ..91; C., ..93; C. .), în suprafață de 408 mp., 360 mp., 3084 mp. – în total 3852 mp, aparțin domeniului public al municipiului C., în conformitate cu prevederile art.7 lit.d) din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare și în temeiul contractului de donație. De altfel, chiar și D.G.F.P. D., pentru Statul Român, a susținut în această cauză, că terenurile în litigiu fac parte din domeniul public al Municipiului C. (v.întâmpinarea depusă în faza apelului).
În raport de sentința civilă nr._/17nseptembrie 2008 a Judecătoriei C., Curtea apreciază că în cauză operează efectele autorității de lucru judecat produse de o hotărâre irevocabilă anterioară.
Aceasta, deoarece, efectul pozitiv al lucrului judecat (ca și cel negativ) se manifestă pe planul relativității efectelor hotărârilor judecătorești, întrucât autoritatea de lucru judecat presupune (indiferent de forma în care se manifestă – ca excepție procesuală sau ca prezumție de adevăr), existența acelorași părți, între care să fi purtat dezbaterea judiciară anterioară, de o manieră care să nu mai poată fi contrazisă ulterior. Prezumția lucrului judecat înseamnă că subzistă identitatea de părți și chestiune litigioasă (ceea ce înseamnă că poate să nu existe suprapunere de obiect sau cauză, dar acestea să aibă strânsă legătură cu cele dezlegate jurisdicțional anterior), spre deosebire de excepția autorității de lucru judecat, care implică tripla identitate, de părți, obiect și cauză, și care împiedică o nouă judecată.
Este vorba, în consecință, de o opozabilitate a efectelor obligatorii și a lucrului judecat, văzută în interiorul hotărârii sub forma relativității, în relația dintre părți, spre deosebire de opozabilitatea care funcționează „la exteriorul hotărârii”, față de terți, o astfel de analiză fiind frecvent întâlnită în jurisprudența și practica judiciară (v.dec.875/25 martie 2015 a ICCJ).
Prin urmare, fiind stabilit în mod irevocabil printr-o hotărâre judecătorească – într-un litigiu purtat între aceleași părți și în strânsă legătură cu litigiul de față, vizând același obiect material – că terenul în litigiu aparține domeniului public al municipiului C. și că această unitate administrativ–teritorială are calitate procesuală pasivă în acea cauză, ce viza nulitatea contractului de donație și, implicit, dreptul de proprietate cu privire la același teren, ca și cel din cauza de față, Curtea reține că și în prezenta cauză, M. C. are calitate procesuală pasivă pentru întreaga suprafață de teren revendicată, teren ce face parte din domeniul public al pârâtului.
Pe de altă parte, nici probele administrate în prezenta cauză, cu referire la acte, nu sunt de natură să facă dovada lipsei calității procesuale a pârâtului, pentru o parte din terenul revendicat, mai exact, terenul ocupat de blocurile de locuințe, această apărare a pârâtului constituind, în fapt, numai o susținere nedovedită. Astfel, ca răspuns la solicitarea Tribunalului, privind regimul juridic al terenului, prin adresa nr._ din 26 martie 2015, f.140 dosar fond, Primăria C., prin aceeași Direcție de Patrimoniu, Serviciul Patrimoniu, C. Cadastru, trimite un răspuns incomplet și aparent contradictoriu față de poziția avută în dosarul anterior, respectiv că terenul face parte parțial din domeniul municipiului C., reprezentând trotuar și carosabil, parcare, zonă verde, alei acces blocuri, conform HG 141/2008, și parțial ocupat de blocuri de locuințe colective (fără a preciza, însă, regimul juridic al terenului ocupat de blocuri de locuințe).
Or, astfel de situație de fapt, cum ar fi existența unor blocuri de locuințe pe terenul în litigiu, confirmată de altfel și prin expertiză, necoroborată cu acte privind regimul juridic al terenului, nu sunt de natură să atragă exonerarea de răspundere de orice natură, a municipiului C., pe excepția lipsei calității procesuale pasive, și atragerea răspunderii altor persoane fizice sau juridice, eventual a prezumtivilor proprietari ai apartamentelor din blocurile respective, în condițiile în care terenul a fost preluat de la stat, prin unitatea administrativ teritorială, în prezent municipiul C., intrând în patrimoniul public al acestuia.
Față de considerentele expuse, Curtea, reținând că municipiul C. are calitate procesuală pasivă pentru întreaga suprafață de teren ce face obiectul revendicării, apreciază soluția Tribunalului- de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, referitor la capătul de cerere având ca obiect revendicarea suprafeței de 355 mp.teren și a suprafeței de 987 mp.teren și nesoluționarea pe fond a cauzei, și cu privire la aceste două suprafețe de teren - ca nelegală și netemeinică, sub acest aspect fiind incidente prevederile art.480 alin.3 Cod procedură civilă, care impun anularea sentinței, respingerea excepției și evocarea fondului cu privire și la cele două suprafețe de teren, de 355 mp. și, respectiv, 987 mp.
În ceea ce privește fondul cauzei, cu referire la acțiunea în revendicare pentru întreaga suprafață de teren, de 3852 mp., situată în intravilanul municipiului C., astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit în cauză, Curtea apreciază că acțiunea este neîntemeiată, pentru considerentele ce succed:
Astfel, potrivit art.555 din Codul civil, proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.
În speță, efectul constatării nulității actului de transmitere a proprietății autorului reclamantului, către stat (contractul de donație), prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, este revenirea acelei proprietăți, în speță, a terenului în litigiu, în patrimoniul autorului reclamantului, astfel încât, sub acest aspect, titlul reclamantului, ca și dovadă a dreptului de proprietate asupra terenului, nu mai poate fi contestat; prin urmare, reclamantul deține titlu de proprietate pentru terenul în litigiu, respectiv, actul de donație nr.197/1890.
Însă, în același timp, în prezent, indiferent de modalitatea în care s-a ajuns la această situație, este o certitudine faptul că întreaga suprafață de teren ce face obiectul revendicării, este de uz și interes public - blocuri de locuințe, trotuarul și carosabilul unei străzi publice, parcare, zonă verde și alei de acces către blocuri, după cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză - fiind imposibilă restituirea în natură., aspect necontestat de către reclamant.
Cum, potrivit art.563 Cod civil, acțiunea în revendicare este mijlocul juridic prin care proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține, tocmai în scopul de a-și exercita atributele dreptului de proprietate prevăzute de art.555 Cod civil, respectiv, dreptul de a poseda, de a folosi și dispune de acel bun, în mod exclusiv, absolut și perpetuu, iar, în speță, aceste atribute nu pot fi exercitate de către reclamant, înseamnă că acțiunea în revendicare, chiar în prezența unui titlu de proprietate, nu se justifică, neavând ca finalitate tocmai scopul pentru care a fost prevăzută de lege.
Atâta timp cât această cale legală este prevăzută de legiuitor, special pentru a intra în posesia bunului, iar, în speță, despre acest scop al legii, este cunoscut că nu poate fi adus la îndeplinire, atât pe parcursul procesului, cât și la data pronunțării hotărârii, înseamnă că acțiunea reclamantului, care nu are, ca și scop, . său, nu se regăsește în cerințele art.563 Cod civil, care reglementează acțiunea în revendicare, respectiv, restituirea în natură a bunului.
Prin urmare, dată fiind situația din teren, reclamantul, nu poate să-și valorifice dreptul de proprietate ce rezultă din titlul său de proprietate, pe calea acțiunii în revendicare, așa încât, din acest punct de vedere, este irelevant ca, în acest cadru procesual, să se mai compare titlurile părților, operațiune specifică și obligatorie numai atunci când trebuie stabilit titularul titlului care urmează să exercite atributele dreptului de proprietate, între care și ..
Ca atare, având în vedere că, în speță, dreptul de proprietate oricum nu poate fi valorificat pe calea acțiunii în revendicare, respectiv prin restituirea în natură a bunului, așa încât, din acest motiv, art.563 cod civil nu este incident în cauză, susținerile apelantului reclamant, în sensul că între cele două titluri, cel al reclamantului este preferit titlului pârâtului, sunt irelevante sub aspectul soluționării cererii în revendicare teren.
Pentru considerentele arătate, cu referire la acțiunea în revendicare, care nu pun în discuție nevalabilitatea titlului de proprietate al reclamantului, mai exact, nu se contestă titlul de proprietate– mai ales având în vedere hotărârea judecătorească de constatare a nulității actului de înstrăinare, către Stat – ci imposibilitatea restituirii în natură a terenului revendicat, Curtea urmează să respingă acțiunea în revendicare și apreciază inutil a analiza celelalte critici și susțineri ale apelantului reclamant, referitoare la titlurile părților, prin prisma părții îndreptățite la restituirea în natură a terenului.
Curtea nu va primi nici susținerile apelantului reclamant, în sensul că imposibilitatea punerii în executare a hotărârii, prin restituirea în natură a terenului, nu trebuie să intereseze în faza de judecată a cauzei, fiind o chestiune de executare a hotărârii, ocazie cu care se va proceda la executarea prin echivalent.
Aceasta, deoarece, scopul final al oricărui proces civil este valorificarea în concret a dreptului pretins și obținut printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă și punerea în executare a hotărârii, care confirmă dreptul pretins în modalitatea solicitată și prevăzută expres în dispozitivul respectivei hotărâri.
Pe de altă parte, la pronunțarea hotărârii, instanța are în vedere elementele și împrejurările concrete ce rezultă pe parcursul judecății, și nu elemente viitoare privind eventuale alte modalități de punere în executare. Dimpotrivă, sub acest aspect, instanța are în vedere tocmai pronunțarea unei hotărâri posibil a fi pusă în executare în modalitatea dispusă, și nu în ale modalități; aceste alte modalități de punere în executare a unei hotărâri judecătorești, trebuie să fie determinate de cauze și împrejurări intervenite ulterior pronunțării hotărârii și necunoscute pe parcursul judecății.
Față de considerentele expuse, având în vedere că prima instanță, în parte, nu a intrat în cercetarea fondului acțiunii în revendicare, respingând acțiunea pentru lipsa calității procesuale a pârâtului, în baza art.480 alin.3 teza I Cod procedură civilă, se va admite apelul și se va anula sentința.
Constatând neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, pentru o parte din terenul revendicat, respectiv, suprafețele de teren de 355 mp și 987 mp, însușind critica apelantului sub acest aspect, Curtea va respinge această excepție, urmând să se pronunțe pe fondul cauzei pentru întregul teren revendicat.
Pentru considerentele arătate, constatând neîntemeiată acțiunea în revendicare teren, pentru întreaga suprafață ce face obiectul acțiunii, în contradictoriu cu pârâtul M. C., prin primar, Curtea va respinge, ca atare, acțiunea în revendicare.
Constatând că instanța de apel nu a fost investită cu examinarea sentinței, sub aspectul excepției inadmisibilității acțiunii – eventual, în raport de prevederile art.461 alin.2 Cod procedură civilă – Curtea va menține soluția pronunțată de prima instanță sub acest aspect, respingând această excepție.
În baza art.453 alin.2 Cod procedură civilă, ca urmare a admiterii în parte a criticilor apelantului reclamant, admiterii apelului, anulării sentinței și modificării în consecință a soluției pronunțată de prima instanță, Curtea apreciază că apelantul reclamant este îndreptățit la plata, în parte, a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, respectiv, 3000 lei, ce reprezintă, în parte,. onorariul de avocat, conform chitanței avocaționale, fila 111 dosar fond, celelalte cheltuieli–taxa de timbru și onorariu de expertiză – vizând exclusiv cererea în revendicare teren, care se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamantul D. V.-N. cu domiciliul procesual ales la Societatea Civilă de Avocați „O., R. și G.” cu sediul în C., .. 17, .-4, județul D., împotriva sentinței civile numărul 204 din data de 17 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul numărul_, în contradictoriu cu pârâtul M. C. PRIN PRIMAR, cu sediul în C., ., nr. 7, județul D., având ca obiect revendicare imobiliară.
Anulează sentința.
Respinge excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârât, în ședința de judecată din 26 septembrie 2014.
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. C., privind capătul de cerere având ca obiect revendicarea suprafețelor de teren de 355 mp și 987 mp, invocată din oficiu, în ședința de judecată din 10 aprilie 2015.
Respinge cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicare teren, privind restituirea în natură a terenului în suprafață totală de 3852 mp -teren intravilan situat în municipiul C., județul D., identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert C. A. - ca neîntemeiată.
Admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată și obligă intimatul pârât M. C., la 3000 lei cheltuieli de judecată, către apelantul reclamant.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 29 septembrie 2015.
Președinte, M. C. | Judecător, P. P. | |
Grefier, S. C. |
Red.jud.P.P.
Tehn.MC/4 ex.
Data red.06.10.2015
j.f. D.O.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 2/2015. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 4375/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
