Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 25/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 25/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 01-03-2012 în dosarul nr. 25/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 25
Ședința publică de la 01 Martie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. R.
Judecător M. L. N. A.
Grefier J. V.
M. Public reprezentat de d-na procuror C. C. din cadrul Parchetului de pe Lângă Curtea de Apel C.
_
Pe rol, judecarea apelurilor declarate de reclamanta R. C., cu domiciliul în . și de pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P., cu sediul în București, ., sector 5, P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. M., cu sediul în Drobeta Turnu Severin, ., nr. 1, județ M., împotriva sentinței civile nr. 297 de la 04 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul M. – Secția Civilă, în dosar nr._, având ca obiect „despăgubiri - Legea nr.221/2009”, ca urmare a casării deciziei civile nr. 388 din 16 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._ prin decizia civilă nr.7582 din 27 octombrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție București în dosarul nr._ .
Procedura legal îndeplinită.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care a învederat că apelantul pârât S. R. P. M. FINANȚELOR P. P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. M., prin motivele de apel, a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Nemaifiind excepții de invocat, probe de administrat, alte cereri de formulat, luând act de cererea privind judecata în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă formulată de S. R. P. M. FINANȚELOR P. P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. M. și constatând cauza în stare de soluționare, instanța a acordat cuvântul asupra apelurilor.
Reprezentantul Ministerului Public prin procuror C. C., a pus concluzii de admitere a apelului formulat de pârâtul M. Finanțelor P. București reprezentant legal al Statului R. prin Direcția Generală a Finanțelor P. M., schimbarea hotărârii pronunțate de instanța de fond în sensul respingerii acțiunii promovate de reclamantă, având în vedere Decizia Constituțională în materie.
Cu privire la apelul declarat de reclamanta R. C., solicită respingerea acestuia.
CURTEA
Asupra apelurilor civile de față:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului M. sub nr._, reclamanta R. C. a chemat în judecată S. R. prin M. Finanțelor P., pentru a fi obligat la plata sumei de 500.000 EURO sau echivalentul în lei la data plății pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a strămutării și stabilirii domiciliului forțat în . B..
In motivarea cererii a arătat că au fost lăsați în câmp fără casă, haine, mâncare, au săpat un bordei în pământ și au îndurat condiții inumane de viață, suferind de foame și frig.
Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât dreptul la despăgubiri morale este conferit de Legea 221/2009, numai persoanelor care au suferit condamnare prin sentință penală.
P. sentința civilă nr.297 din 04 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta R. C., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P..
A fost obligat pârâtul la 50.000 EURO sau echivalentul în lei la momentul plății, cu titlul de daune morale.
În motivarea deciziei s-a reținut că din probele administrate, rezultă că în perioada 18.06.1951 – 10.01.1956 reclamanta împreună cu părinții săi, au fost strămutați în baza deciziei MAI nr.200/1951, în . care au suferit grave atingeri ale dreptului la viață, la sănătate, etc.
Raportat la starea de fapt reținută și la criteriile invocate, s-a apreciat că suma de 50.000 EURO reprezintă o reparație suficientă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel reclamanta R. C. și S. R. prin M. Finanțelor.
Apelanta reclamantă R. C. a invocat faptul că instanța a făcut o greșită cuantificare a sumei datorate cu titlul de daune morale, fără a avea în vedere toate valorile lezate și consecințele pe care le-a avut măsura administrativă dispusă.
S. R. prin M. Finanțelor P., a criticat sentința ‚în sensul greșitei aplicări și interpretări a legii, susținându-se că dispozițiile Legii nr.221/2009 sunt aplicabile numai în măsura în care se constată că despăgubirile și indemnizațiile primite în baza Legii nr. 118/1990 și OUG nr.214/1999 au fost insuficiente pentru o reparație integrală a prejudiciului moral suferit.
S-au formulat critici și în ceea ce privește modul de determinare a cuantumului despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciului moral, susținându-se că suma acordată este prea mare, în raport de valorile lezate, de persoana reclamată, de împrejurările concrete ale cauzei.
O altă critică vizează faptul că nu s-a analizat calitatea procesuală unică a reclamantei, avându-se în vedere dispozițiile OUG nr.62/2010, care prevăd acordarea unei sume unice pentru toți descendenții de gr. I sau II.
P. decizia nr.388 din 16 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, s-a respins apelul declarat de reclamanta R. C. împotriva sentinței civile nr.297 din 4 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul M. în dosarul nr._ .
S-a admis apelul declarat de S. R. prin MFP împotriva aceleiași sentințe.
S-a schimbat sentința în sensul că a fost obligat S. R. prin MFP la plata echivalentului în lei la data plății a sumei de 10.000 Euro
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, într-adevăr, pe durata măsurii administrative, reclamanta a fost împiedicată să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească, în timp util, un statut corespunzător așteptărilor sale și, totodată, i-au fost lezate alte drepturi fundamentale: dreptul la libertate, dreptul la un mediu sănătos, etc.
S-a arătat că Legea nr. 221/2009, după ce. a statuat dreptul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, a prevăzut și un alt criteriu pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv să se țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate in temeiul Decretului - lege nr.l 18/1990.
P. OUG nr. 62/30.06.2010, în vigoare atât la data soluționării cauzei de către prima instanță, cât și la data judecății în apel, dispozițiile art.5 alin.l lit. a au fost modificate, în sensul limitării cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, în raport de calitatea părții care solicită despăgubiri și, totodată, s-au stabilit criterii cu caracter exemplificativ, ce urmează a fi luate în considerație la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Astfel, s-a constatat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii, în sensul ignorării modificărilor aduse Legii nr. 221 /2009, privind maximul cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Raportat la aceste considerente privind daunele morale, la aspectele constatate privind starea de fapt în ce privește deportarea reclamantei și consecințele suportate de aceasta, la prevederile legii speciale, așa cum a fost modificata și completată, la criteriile cu caracter exemplificativ prevăzute de lege, instanța de apel a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 10.000 euro.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta R. C., cât și pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. M..
P. recursul său, reclamanta a criticat decizia pentru nelegalitate, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, arătând că hotărârea a fost dată de instanța de apel cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009.
Astfel, recurenta a susținut că, prin măsura strămutării și stabilirea domiciliului forțat, i-au fost lezate viața personală, libertatea, sănătatea si proprietatea, fiind supusă la suferințe fizice și psihice.
Recurenta a arătat că prejudiciul se apreciază după importanța valorii lezate, după gravitatea și intensitatea suferințelor fizice și psihice, iar în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, iar cuantumul acestor daune trebuie stabilit în așa fel încât victimei să i se procure o satisfacție de ordin moral susceptibilă de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Recurenta a mai arătat că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuie să se tină cont de toate consecințele negative suferite pe plan fizic, moral și social, de importanța valorilor lezate și de faptul că i-au fost afectate reputația, onoarea, demnitatea și i-a fost îngrădită libertatea.
In consecință, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P., la plata sumei de 500.000 euro echivalent în lei, drept despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării și stabilirii domiciliului forțat.
Recursul declarat de pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 din Codul de procedură civilă, iar în dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, atât instanța de fond, cât și cea de apel, au ignorat dispozițiile imperative ale art. 4 alin. 5 din Legea nr. 221/2009, cu privire la participarea procurorului, astfel că se impune casarea cu trimitere spre rejudecarea cauzei.
Recurentul a mai susținut că, față de decizia nr. 1354/20.10.2010 și, respectiv, decizia nr. 1358/21.10.2010 ale Curții Constituționale, prezenta acțiune este lipsită de temei legal.
Pe fond, recurentul - pârât a susținut că instanța de apel trebuia să aibă în vedere la stabilirea despăgubirilor și criteriul de ordin obiectiv, și .anume perioada îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent, deoarece nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, subliniind totodată faptul că, stabilirea cuantumului maxim al despăgubirilor se apreciază și în raport dacă împrejurarea dacă despăgubirile anterioare nu au fost suficiente.
Recurentul a invocat și jurisprudența CEDO în materia despăgubirilor morale, arătând că este esențial și criteriul echității, în sensul că persoana vătămată are dreptul să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, dar în același timp, despăgubirile nu trebuie să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.
In concluzie, recurentul - pârât a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, apoi, în principal, respingerea acțiunii ca fiind lipsită de temei legal, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
P. decizia nr.7582 din 27 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, s-au admis recursurile declarate de reclamanta R. C. și pârâtul S. R. prin MFP împotriva deciziei nr.388 din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel C., s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a se pronunța astfel, s-a analizat cu prioritate excepția nulității hotărârii pronunțate în apel invocată de recurentul - pârât, în conformitate cu dispozițiile art.137
alin. (1) din codul de procedură civilă și prin prisma art.4 alin.5 din Legea nr.221/2009 și art.45 Cod pr.civilă reținând că, în toate cazurile în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie, nerespectarea normei care impune o atare participare determină nulitatea hotărârii pronunțate de instanță. Rațiunea pentru care în cazuri exprese și limitative s-a prevăzut obligativitatea participării procurorului în procesul civil a fost aceea aimpactului pe care natura și obiectul unor asemenea cauze îl au asupra intereselor generale ale societății.
In speță, întrucât participarea procurorului era obligatorie la soluționarea cauzei, conform art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, lipsa reprezentantului Ministerului Public la dezbateri atrage casarea deciziei astfel pronunțate, făcând inutilă examinarea celorlalte critici invocate de recurenți.
Apelul reclamantei este nefondat, iar apelul pârâtului S. R. prin MFP prin DGFP M. este fondat pentru următoarele considerente.
În raport de dispozițiile deciziei de casare aÎCCJ, în lumina art.315 alin.1 Cod pr.civilă și a deciziilor nr.1358 și 1360/2010 ale Curții Constituționale și ale RIL 12/2011 ÎCCJ, instanța va răspunde tuturor motivelor de apel analizate într-un mod unitar, printr-un considerent comun.
P. acțiunea sa reclamanta a solicitat numai daune morale.
Legiuitorul elaborând actele normative este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
P. Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010 și ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin 1 lit. a din legea 221/2009 cu Constituția și ca atare dispoz.art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale.
În conformitate art. 147 alin 1 din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.
La momentul soluționării apelurilor prezente, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a din legea 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice.
Potrivit condițiilor stabilite de art. 31 alin. 1 și 3 din Legea 47/1992 și art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
Conform principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. P. urmare, se constată că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au stat la baza promovării acțiunii.
Asupra caracterului și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională ( Decizia nr. 186/18 noiembrie 1999, Decizia nr.169/2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.151/12 aprilie 2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art.51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României. Mai mult, în situația în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45 zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.
Caracterul obligatoriuopozabil tuturoral deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art.1 alin.(3) din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept. În lipsa unei astfel de răspunderi s-ar ajunge la înlăturarea de către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în lumina art.11 și 20 din Constituție, în răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Instanța constată că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acțiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanță sau a dreptului de proprietate, așa cum este garantat de art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la CEDO. În sensul acestui din urmă text, reclamanta nu este titularul unui bun, pentru că art. 5 alin 1 lit. a) din Legea 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocație la obținerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv. P. aceea că legea prevede că aceste despăgubiri se acordă doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este evident că soluționarea acțiunii depindea de situația de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general, care se acorda tuturor persoanelor care intrau într-o anumită categorie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident și imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună a legiuitorului. În acest fel au fost soluțiile adoptate în cauzele Eeg.Slachtuis Verbist c. Belgiei, cererea_/2000, hot din 10 nov. 2005, Ogis- Institut Stanislas, Ogec St.PieX . c. Franței, cererea nr._/98 și_/2000, hot din 27 mai 2004.
În motivarea dată de Curtea Constituțională deciziei de constatare a neconstituționalității textului de lege în discuție s-a motivat faptul că soluția a fost impusă de faptul că despăgubirile morale reglementate de Legea 221/2009 nu au un caracter drept, echitabil, rezonabil și proporțional cu gravitatea și suferințele produse, cât timp legile reparatorii anterioare au urmărit repararea aceluiași tip de prejudicii. S-a apreciat că prin reglementarea din art. 5 alin 1 lit. a) se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este proclamată prin art. 1 alin. 3 din Constituție.
În această speță similară celei prezente s-a statuat că anularea dreptului la compensații a fost rezultatul constatării neconformității legii cu Constituția, iar nu al intervenției legislativului în scopul de a obține un avantaj evident pentru stat, ceea ce nu încalcă dreptul la un proces echitabil.
În speță, dispozițiile pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției
Despăgubirile solicitate au caracter reparatoriu pentru prejudicii create prin aplicarea unor acte cu caracter normativ adoptate de fostul regim totalitar care a guvernat în România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dreptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prin adoptarea și aplicarea unor acte cu caracter normativ, este unul suveran. Acest drept al statului a fost statuat și de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Reglementarea acestor măsuri reprezintă o recunoaștere a caracterului abuziv a unor acte adoptate și aplicate de fostul regim. În aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii instanțele au obligația de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu caracter reparator. Nu există temei în Constituția actuală pentru interpretarea extensivă a dispozițiilor legale cu caracter reparator.
În această situație așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin deciziile nr.1358 și 1360/21.10.2010, nu se poate susține că reclamanții au dobândit o ,,speranță legitimă „(astfel cum este consacrată în jurisprudența CEDO), prin adoptarea art. 5 alin.1 lit.a din lege la acordarea daunelor morale, tocmai datorită existenței unei dispute asupra corectei aplicări a legii interne, (cauza Kopecky contra Slovaciei).
S-a mai reținut ca totodată, prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
P. urmare, apreciind că, față de cele expuse, reclamanta nu a putut dobândi o „speranță legitimă”, în acordarea compensațiilor solicitate, acțiunea este neîntemeiată.
Totodată s-au avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin 1 lit. a) teza a doua (dispoziții care nu au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5 alin 4 din legea 221/2009, potrivit cu care instanța trebuie să aibă în vedere drepturile deja stabilite în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condițiile acestor acte normative nu este suficientă.
În speță se constată că reclamanta, a beneficiat de prevederile Decretului Lege nr.118/1990 potrivit Hotărârii nr.176/1991 și deciziei 2/2002, apreciindu-se că prejudiciul suferit datorat măsurilor dispuse în vechiul regim este reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale potrivit actelor normative reparatorii anterioare, în principal D-L 118/1990.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, se constată că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificator în acest sens sunt: prevederile Decretului lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, de care reclamanta a beneficiat.
În principal s-a reținut, prin deciziile nr.1358 și 1360/21.10.2010, de către Curtea Constituțională, că scopul acordării despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
În consecință, dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai poate aplica, iar instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională, continuă judecarea cauzei, având obligația de a nu aplica prevederile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.
În măsura în care este necesar și în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, instanța aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Cum în speță dispozițiile legale în discuție nu au fost înlocuite, cum aceste dispoziții pe care reclamanta si-a întemeiat acțiunea, si-au încetat efectele și nu mai sunt aplicabile la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, întrucât contravin Constituției, se concluzionează că sentința prin care s-a respins acțiunea, va fi menținută în controlul judiciar de față, ca legală și temeinică.
Articolul 6 din Convenție nu garantează autoritatea de lucru judecat. Cu alte cuvinte, se poate interveni legislativ după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Ceea ce trebuie evitat este intervenția legiuitorului în timpul procesului, într-o manieră care să influențeze soluția pe fondul litigiului.
Însă în cazul cum este cel din speță, această situație apare și adoptarea legii influențează rezultatul procesului aflat în curs.
Totodată prin RIL nr.12/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza 1 din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În acest context critica referitoare la verificarea calității procesuale active unice a reclamantei, nu mai are suport față de soluția pronunțată.
Dintr-o altă perspectivă, pretinsa noțiune de „calitate procesuală activă unică” nu este riguros juridică, întrucât calitatea procesuală activă (legitimatio ad causam), care exprimă identitatea între partea reclamantă și cel ce se pretinde titular al dreptului dedus judecății, nu poate fi multiplă, iar existența mai multor cereri, cu același obiect, aceeași cauză juridică și între aceleași părți, poate fi paralizată prin invocarea excepției de litispendență sau a autorității de lucru judecat.
Văzând și dispoz.art.296 teza 2 Cod pr.civilă, se va respinge recursul reclamantei, se va admite recursul pârâtului S. R. prin MFP prin DGFP, se va schimba sentința în sensul că se va respinge în totalitate acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul reclamantei R. C., cu domiciliul în . împotriva sentinței civile nr. 297 de la 04 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul M. – Secția Civilă, în dosar nr._, având ca obiect „despăgubiri - Legea nr.221/2009”.
Admite apelul STATULUI R. P. M. FINANȚELOR P. P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. M., împotriva sentinței civile nr. 297 de la 04 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul M. – Secția Civilă, în dosar nr._
Schimbă sentința civilă în sensul că respinge acțiunea în totalitate.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 01 Martie 2012
Președinte, C. R. | Judecător, M. L. N. A. | |
Grefier, J. V. |
Red.jud.M.L.N.
Tehn.M.D.2 ex
Data red. 26.03.2012
J.f.M.F.
J.r.R.S.
E.F.
P.P.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 2849/2012. Curtea de Apel... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 9689/2012. Curtea de... → |
|---|
