Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 8306/2013. Curtea de Apel CRAIOVA

Curtea de Apel CRAIOVA - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 8306/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 18-09-2013 în dosarul nr. 8306/2013

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CRAIOVA

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 8306

Ședința publică de la 18 Septembrie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE - M. P.-P.

Judecător - E. S.

Judecător - M. M.

Grefier - V. R.

M. Public, reprezentat de procuror C. N.

din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.

x.x.x

Pe rol, rezultatul dezbaterilor din data de 4 septembrie 2013, privind judecarea recursurilor declarate de reclamantul T. I. și pârâta DIRECTIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. A JUDEȚULUI D. PENTRU S. R., PRIN M. FINANȚELOR P., împotriva sentinței civile nr. 73 din 16 aprilie 2013, pronunțată de T. D. – Sectia Civilă, în dosar nr._, având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009..

La apelul nominal, au lipsit părtile.

Procedura de citare legal îndeplinită.

Mersul dezbaterilor și concluziile părtilor au avut loc în ședința publică de la data de 4 septembrie 2013, au fost consemnate în încheierea inițială de amânare a pronunțării de la acea dată, când, instanța, potrivit dispozițiilor art. 260 Cod Pr.Civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 11.09.2013 și ulterior pentru data de 18.09.2013.

CURTEA

Asupra recursului civil de față:

Prin acțiunea înregistrată sub nr._ 06.05.2010 la T. D., reclamantul T. I. a chemat în judecată S. R. prin M. Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile în sumă de 1.000.000 lei, reprezentând daune morale, precum și la plata unor despăgubiri materiale în sumă de 100.000 lei, reprezentând contravaloarea sumei achitate din prețul imobilului-apartament confiscat.

T. D. prin sentința civilă nr.295 din 28 aprilie 2011, pronunțată în dosar nr._, a respins cererea formulată de reclamantul T. I. având ca obiect daune morale, ca inadmisibilă .

A admis cererea având ca obiect despăgubiri materiale, formulată de reclamantul T. I., în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.525 lei, reprezentând echivalentul imobilului apartament confiscat.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul S. R. R. De M. Finanțelor P. potrivit art.304 pct.7, 8 și 9 c.pr.civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii.

Prima critică a vizat faptul că toată motivația instanței de fond este numai cu privire la daunele morale solicitate și la ceea ce a determinat instanța de fond să respingă acest capăt de cerere.

În privința acordării daunelor materiale în cuantum de_ lei, însă instanța de fond nu prezintă argumentele ce au determinat-o să admită acest capăt de cerere, singura motivație a instanței fiind reprezentată de dispozițiile art.5 ali.1 lit.b din Legea 221/2009, al cărui text îl redă în hotărâre.

De asemenea, instanța de fond a considerat că modul personal de calcul al despăgubirilor materiale, prezentat de reclamant instanței, reprezintă valoarea corectă și reală a imobilului – apartament.

Este eronată reținerea instanței că recurenta intimată și-a însușit și acceptat acest mod de calcul pentru simplul motiv că nu l-au contestat, întrucât în apărare intimata a contestat însăși dreptul reclamantului de a solicita aceste despăgubiri, faptul că acestea nu sunt datorate și prin urmare nu are relevanță modul de calcul al acestora.

De asemenea, atâta vreme cât reclamantul este proprietarul imobilului ce i-a fost confiscat, este cert că acest imobil i-a fost restituit și prin urmare nu mai poate solicita despăgubiri materiale.

Instanța s-a bazat doar pe fișa de calcul depusă de reclamant pentru calculul despăgubirilor, respingând proba cu expertiză.

Reclamantul nu poate solicita acordarea de daune materiale, întrucât apartamentul nu a trecut în proprietatea statului ca efect al hotărârii judecătorești de condamnare, ci în temeiul unei decizii emise în baza unui act normativ, Decretul 223/1974, decizie ce nu a fost anulată (nr.59/1985).

Reclamantul nu a făcut dovada că nu a fost despăgubit în temeiul legii speciale de reparație, și a beneficiat și de Decretul Lege nr.118/1994.

În cauza de față reclamantul nu a suferit o condamnare și nici nu a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Prin întâmpinarea formulată reclamantul T. I., a solicitat respingerea recursului, întrucât prin Hotărârea nr.666 din 19.12.1995 pronunțată în dosarul nr.193/1995 de Comisia județeană pentru aplicarea Decretului Lege nr.118/1990 s-a stabilit că a fost persecutat în țară prin îndepărtarea din muncă și după aducerea în occident, lipsit de dreptul de a reveni în țară, pentru perioada 15 august 1984 – 22 februarie 1990 (5 ani, 6 luni și 7 zile). Conform art.3 alin.1, pentru perioada de 5 ani, 6 luni și 7 zile i s-a acordat o indemnizație lunară în sumă de 11.039 lei cu începere de la data de 10 ian.1994. Celelalte drepturi dobândite, le-a dovedit cu „Adeverința anexă” la prezenta hotărâre.

A arătat că a suferit în mod real și efectiv persecuții politice atât personal cât și familia sa, în încercarea de a-și păstra verticalitatea umană în regimul anterior, detaliind în mod amănunțit și cronologic suferințele îndurate.

În final a arătat că în drept își întemeiază recursul pe dispozițiile art.304 pct.7 și 304¹ Cod pr.civilă.

Prin decizia civilă nr.1403/19.10.2011, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, a fost admis recursul declarat de pârâtul S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. împotriva sentinței civile nr. 295 din 28 aprilie 2011, pronunțată de T. D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant T. I., având ca obiect despăgubiri - Legea nr.221/2009.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

Prioritară în examinare este chiar dacă nu constituie o critică intrinsecă, ci mai mult un argument, primul motiv al recursului, că instanța și-a circumscris întreaga motivație numai soluției privind neacordarea daunelor morale care se coroborează cu cea de-a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.7 Cod pr.civilă, în care se arată că instanța nu a prezentat argumentele care au determinat-o să admită capătul de cerere în acordarea daunelor materiale, singura motivație fiind redarea textului legii art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009.

Deși recurenta pârâtă a invocat motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.8 Cod pr.civilă, în esență a criticat nemotivarea soluției pronunțate de instanța de apel, în sensul că nu sunt arătate criterii legale și argumentele avute în vedere de instanță la acordarea sumei de_ lei către reclamant.

Prin prisma acestor critici a fost analizat în principal prezentul recurs.

Motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă elementul indispensabil al acestui important act procedural, astfel încât nemotivarea unei hotărâri judecătorești are conotații care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât ne aflăm în situația nesocotirii unei obligații legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege.

Prin urmare, dacă o hotărâre nu cuprinde considerentele pe baza cărora instanța și-a întemeiat soluția, inexistența acestora împiedica exercitarea controlului judiciar.

Aceasta întrucât, orice decizie trebuie să cuprindă, „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților” potrivit dispozițiilor art.261 pct.5 Cod pr.civilă, motivarea constituind pentru părți o garanție puternică împotriva arbitrariului judecătorilor.

Aceste dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de fond care, deși a arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.5alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 și a constatat dreptul la daune materiale, conform acestei legi, stabilește direct suma de 30.525 lei fără a arăta raportat la criteriile legale și jurisprudențiale, motivele și cauza care a determinat-o să adopte această soluție.

Este adevărat că instanța a avut în vedere dispozițiile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, însă aceasta se aplică implicit ca o consecință a celorlalte dispoziții din Legea nr.221/2009, ce au preponderent în vedere condamnările cu caracter politic,respectiv măsurile administrative cu caracter politic.

Astfel, dispozițiile art.5 alin.2 lit.b din Legea nr.221/2009 se aplică de fapt ca și consecință a unei cauze determinate și anume dacă persoana în cauză a fost condamnată politic, a fost luată față de aceasta o măsură administrativă cu caracter politic sau orice altă măsură sau condamnare luată de stat în perioada regimului anterior pentru fapte săvârșite în scopul arătat la art.2 alin.1 din OUG nr.214/1999.

Prin urmare, acordarea de daune materiale nu se putea face direct fără ca instanța să aibă în vedere verificarea și analizarea dispozițiilor legale mai sus indicate, întrucât scopul preponderent al Legii nr.221/2009 nu este acela al unei legi speciale privind exclusiv daunele materiale.

Scopul legiuitorului a fost acela în sensul că în principal Legea nr.221/2009 este un act normativ, cu caracter de complinire, elaborat și adoptat după aplicarea DL 118/1990 și OUG 214/1999, și a completat cadrul legislativ referitor la recunoașterea suferințelor și a bunurilor persoanelor persecutate, în subsidiar acordarea de daune materiale destinate a repara nedreptățile comise de regimul politic anterior și cuvenite victimelor totalitarismului comunist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv și să încerce să își exercite drepturile fundamentale.

Legiuitorul definește doua categorii de nedreptăți, respectiv de măsuri abuzive luate de regimul politic comunist asupra persoanelor care s-au împotrivit acestui regim și care pot fi reparate, astfel:

1. Condamnările cu caracter politic sunt definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile in baza cărora a fost pronunțată condamnarea, pe de o parte, iar pe de alta parte, prin trimitere la condamnări in baza altor fapte prevăzute de legea penală, dar care pot fi asimilate celor cu caracter politic, fiind săvârșite în scopul prev. de art. 2 din OUG 214/1999.(art.1)

2. Măsurile administrative cu caracter politic sunt definite ca măsuri administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de legiuitor, pe de o parte, iar pe de altă parte, alte măsuri administrative, dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic cu aplicarea concordantă a disp. art. 2 din OUG 214/1999.(art.3)

Prin urmare in temeiul Legii nr. 221/2009, pot fi promovate două genuri de acțiuni distincte: 1. acțiunea în constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, promovată potrivit art. 4 (acțiune imprescriptibilă) si 2. acțiunea în pretenții .

Astfel sunt condamnări politice și măsuri administrative cu caracter politic, enumerate de lege și socotite de drept ca având acest caracter– cele enunțate în art. 1 alin. 2 și în art. 3 din lege.

Totodată, se încadrează în categoria condamnărilor și a măsurilor administrative cu caracter politic, orice alte condamnări și măsuri luate de stat în aceiași perioadă, pentru fapte săvârșite în scopul arătat la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă – potrivit art.1 alin.3 și art.4 alin.2, caracterul politic constatându-se în aceste din urmă cazuri pe cale judiciară, potrivit art. 1 alin. 4 si art. 4 din lege.

Dreptul de a solicita despăgubiri materiale este recunoscut de lege ambelor categorii de persoane, potrivit art.5 din lege care nu face nicio distincție, deci atât celor care beneficiază de disp. art. 1 alin. 2, art. 3, cât și celor care sunt prevăzute în art.1 alin.3 și art.4 alin. 2 și promovează și acțiunea prev. în art. 4 din lege.

În orice caz, toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 (de drept și judiciare) - sunt înlăturate de drept, potrivit art.2 partea introductivă, din lege.

Pentru acțiunile în constatare a fost reglementată în mod expres competența în primă instanță a tribunalului, secția civilă și participarea procurorului la judecarea acestor cereri – potrivit art.4 alin. 1, 4 si 5 din lege.

Este esențial de semnalat că deși reclamantul a solicitat în mod expres, având capăt de cerere distinct, în acțiunea principală, constatarea caracterului politic al măsurii de a fi persecutat, instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat în nici un mod asupra acestui capăt de cerere.

Chiar dacă reclamantul nu a formulat recurs în această privință, se au în vedere criticile recursului intimatei circumscris nemotivării hotărârii și neprezentării argumentelor care au determinat instanța să acorde daune materiale.

Instanța trebuia mai întâi să verifice și să analizeze primul capăt de cerere formulat de reclamantă, aceasta constituind cauza și temeiul de acordare a daunelor materiale în raport de relaționare cauză – efect, ca și consecință a soluționării primului capăt de cerere în lumina dispozițiilor Legii nr.221/2009.

Instanța a avut în vedere doar dispozițiile art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 referitor la daunele materiale, dar pe de altă parte, nu a arătat raportat la criteriile prezentate mai sus, pentru ce motive a înțeles să pronunța soluția în cauză.

Astfel, instanța de fond nu a arătat cum măsurile luate împotriva reclamantului în vechiul regim au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană pentru ca stabilind cuantumul daunelor materiale la 30.525 lei ca și consecință a măsurilor luate împotriva acestuia, să arate care au fost criteriile legale și jurisprudențiale avute în vedere, respectiv care sunt consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant.

Cercetarea fondului rezultă din însăși motivarea deciziei, a fondului intrinsec al cauzei, între aceasta existând o legătură de necesitate și suficiență, or, în situația în care argumentele instanței nu se regăsesc în considerente, aceasta echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Instanța de fond nu a dezbătut pe fond in totalitate cererile reclamantului nepronunțându-se asupra acestora.

Prin urmare, instanța de fond nu a dezbătut pe fond pricina.

În consecință, față de cele arătate, Curtea a constatat că nemotivarea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului cauzei și atrage imposibilitatea exercitării controlului judiciar în ceea ce privește aplicarea legii de către instanța anterioară, la situația de fapt reținută de aceasta.

Din verificarea motivării sentinței, rezultă că în realitate instanța de fond a făcut o motivare sumară a hotărârii, din cuprinsul căreia nu rezultă ce considerente a avut în vedere atunci când a dat soluția.

Simpla afirmație a instanței, redarea doar a unui text de lege nu reprezintă o motivare în concret a sentinței și așa cum susține și recurenta nu s-au prezentat argumentele și temeiurile care au determinat pronunțarea soluției în privința acordării daunelor materiale.

Conform jurisprudenței Curții Europene, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motiva decât de scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse.

Or, în cauza de față, instanța nu s-a pronunțat și nu a argumentat tocmai problema esențială și capătul de cerere care era determinant pentru verificarea și analizarea ulterior a celorlalte capete de cerere a căror soluție depinde în mod inevitabil de soluționarea acestuia, a primului capat de cerere (cauza Albina împotriva României publicată în M.Of.nr.1049/25.11.2005).

În această situație se impune reluarea judecății și în rejudecare instanța se va preocupa în a pronunța o soluție legală și temeinică, cu respectarea și a dispozițiilor legale de drept procedural dar și de drept material care guvernează administrarea, respectiv valorificarea probelor, în conformitate cu dispozițiile art.129 alin.5 Cod pr.civilă, în lumina principiului aflării adevărului și lămuririi cauzei sub toate aspectele să administreze toate probele pe care le consideră necesare în vederea pronunțării unei soluții juste în cauză, putând chiar să ordone administrarea probelor chiar dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea, față de susținerile recurentei s-a ținut seama și de principiile care guvernează sarcina probei, conform art.1169 Cod civil, dar și de faptul că după ce reclamantul a dovedit faptul generator al dreptului său, pârâtul este obligat să iese din pasivitate și să se apere, să dovedească netemeinicia pretenției reclamantului.

Într-un proces obișnuit, în principiu, față de cele expuse, sarcina probei, prin urmare se împarte între reclamant și pârât.

Soluția pronunțată face de prisos analizarea celorlalte critici ale recursului invocate prin prisma art.304 pct.9 Cod pr.civilă, care vor fi avute în vedere la soluționarea pricinii pe fond.

In rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului D. sub nr._ .

La data de 16.02.2012, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că la data preluării apartamentului său în proprietatea statului achitase 66% din valoarea de circulației a apartamentului, reprezentând avansul și ratele lunare conform documentelor prezentate.

Prin urmare, a solicitat 66 % din valoarea de circulație a apartamentului la data efectuării expertizei, ca despăgubiri materiale, corectată cu ponderea sumei achitate, reprezentând 66 % din prețul actual de piață al apartamentului.

La data de 10.04.2012 reclamantul a depus o nouă precizare la acțiune, învederând că solicită, ca despăgubiri materiale, suma de 60 000 euro, contravaloarea întregului apartament .

Prin sentința civilă nr.73 din 16 aprilie 2013, pronunțată de T. D. – Sectia Civilă, în dosar nr._, s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantul T. I., în contradictoriu cu pârâtul S. R., R. DE M. FINANȚELOR P..

S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative de trecere în proprietatea statului fără plată a apartamentului reclamantului situat în C., cartier Craiovița Nouă, ., ., prin Decizia nr. 59/11.03.1985 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului D..

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 128 384 lei despăgubiri materiale .

S-a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamant de daune morale ca inadmisibil.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1100 lei reprezentând cheltuieli de judecată (onorarii expert).

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele :

Prin decizia nr.59/11.03.1985 a Consiliului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului D. s-a dispus trecerea în proprietatea statului, fără plată, a apartamentului proprietatea reclamantului situat în C., cartier Craiovița Nouă, ., ., începând cu data de 30.09.1984.

Această măsură a fost dispusă în temeiul prevederilor Decretului nr. 223/1974 (f 19 dosar fond din primul ciclu procesual), iar potrivit acestor dispoziții legale (art.2, al 2 din acest act normativ) construcțiile aparținând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea statului.

Reclamantul Tita I., după ce a obținut permisiunea de a părăsi țara în vederea efectuării unei excursii în Italia, a refuzat înapoierea în România, în septembrie 1984, așa cum rezultă din notele informative ale serviciilor de securitate din perioada comunistă (f 205-230 dosar fond din primul ciclu procesual) coroborate cu declarațiile martorilor audiați în cauză.

Ca atare, prin decizia nr.59/1985 anterior menționată, apartamentul reclamantului din C., cartier Craiovița Nouă a trecut în proprietatea statului, fără plată, conform prevederilor art.2, alin.2 din Decretul 223/1974, așa cum rezultă și din procesul verbal de predare primire din data de 06.04.1985 aflat la fila 20 din primul dosar de fond.

Instanța a reținut că după înapoierea în țară în anul 1990 (când s-a aprobat repatrierea reclamantului conform dovezii emise de Ambasada României la Bonn aflată la fila 41 din primul dosar), reclamantul Tita I. a beneficiat de prevederile Decretului Lege nr.118/1990, așa cum reiese din Hotărârea nr. 666/19.12.1995 a Comisiei Județene D. pentru aplicarea Decretului Lege 118/1990, decizie prin care s-a constatat că reclamantul a fost persecutat în țară prin îndepărtarea din muncă și după ajungerea în occident, prin refuzul de a i se permite întoarcerea în țară, pentru perioada 15.08._90.

Potrivit art.4, alin.2 din Legea 221/2009 persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

Cum Decretul nr.223/1974 în baza căruia imobilul proprietatea reclamantului a trecut în proprietatea statului nu se încadrează în cele limitativ stabilite de art.3, al 1, lit a-f din Legea 221/2009, instanța a constatat caracterul politic al măsurii administrative de trecere în proprietatea statului fără plată a apartamentului reclamantului situat în C., cartier Craiovița Nouă, ., ., prin Decizia nr.59/11.03.1985 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului D., conform prevederilor art.4, alin.2 din Legea 221/2009.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere că îndepărtarea din muncă a reclamantului conform adresei nr.296/26.10.1984 a Inspectoratului Școlar D. care confirmă desfacerea contractului de muncă al reclamantului începând cu data de 15.08.1984, din funcția de profesor, precum și refuzul de i se permite reîntoarcerea în țară până în anul 1990 pe motiv că reclamantul a efectuat o excursie în Italia, refuzând apoi să revină în România, nu poate constitui decât o măsură cu caracter politic.

Atât condamnările, cât și măsurile administrative, au avut un caracter politic, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar și care au suferit prejudicii materiale și morale.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei coroborate și cu depoziția martorei T. Iozefina, fosta soție a reclamantului, rezultă suferințele la care au fost expuși cei doi soți, cât și cei patru copii ai acestora care au fost astfel lipsiți pe o perioadă mai mare de 5 ani de prezența tatălui lor, mama și copiii fiind permanent în evidențele fostelor servicii de securitate unde aceasta trebuia să meargă periodic și să dea informații despre soțul plecat din țară.

Refuzul de a i se permite întoarcerea în țară, despărțirea forțată de copii și soție, lipsirea de bunurile personale produc suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturi personale patrimoniale ocrotite de lege și care au drept consecință producerea de prejudicii, nu numai morale, dar si materiale, astfel cum este cazul reclamantului căruia, ca urmare a refuzului de a se întoarce în țară, i-a fost confiscat apartamentul proprietate personala, prejudicii care justifică acordarea unei compensații materiale.

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor masuri administrative asimilate acestora, are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, iar modalitatea practică de reparare a prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art. 5 alin. 1 lit. b din lege.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009: “Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989…..precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței…obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.”

Conform dispozițiilor art.5 alineat 2 din lege, persoanele condamnate, respectiv moștenitorii acestora au dreptul la despăgubiri constând în echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative.

Probatoriile administrate nu relevă faptul că pentru bunul solicitat în prezenta acțiune, respectiv apartamentul din Craiovița Nouă, reclamantul ar fi primit despăgubiri în temeiul vreunui alt act cu caracter reparator și nici faptul că bunul confiscat i-ar fi fost restituit integral.

Este adevărat că după întoarcerea în țară reclamantul a redobândit acest apartament în proprietate, însa acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că l-a cumpărat din nou, iar nu ca urmare a vreunei restituiri din partea statului.

Prin urmare, instanța a constatat că la momentul trecerii apartamentului reclamantului în proprietatea statului în anul 1984, acesta achitase deja avansul în cuantum de 37.473 lei conform contractului de construire nr.867/1977 și contractului de împrumut nr._/1977, acest din urma contract încheiat pe o perioadă de 20 de ani pentru diferența de preț a apartamentului, respectiv pentru suma de 81.000 lei.

Așadar, pe lângă avans, reclamantul achitase până în anul 1984 și ratele lunare ce îi erau reținute din salariu conform acestui contract de împrumut.

Este adevărat că în arhiva CEC nu s-au mai găsit date privind reținerile lunare din salariul reclamantului în baza acestui contract de împrumut din cauza trecerii timpului (f 132), însă nu mai puțin adevărat este faptul că, prin coroborarea înscrisurilor reprezentând state de plată înaintate de Școala Gimnazială Murgași și Școala Gimnazială Braloștița unde reclamantul a fost profesor cu faptul că în cazul neplății ratelor lunare, în mod sigur apartamentul dobândit de reclamant în baza contractului de construire nu ar mai fost în proprietatea acestuia, așa încât este evident că până în momentul confiscării imobilului în anul 1984, reclamantul a plătit și ratele lunare aferente perioadei 1978-1984.

In atare condiții, instanța a obligat pârâtul S. R. să plătească reclamantului suma de 128 384 lei despăgubiri materiale, sumă reprezentată de aplicarea procentului de 65,75 % la valoarea actuala de circulație a apartamentului confiscat, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de dl expert Baescu F..

Procentul de 65,75% este reprezentat de suma achitată de reclamant până la momentul trecerii apartamentului în proprietatea statului, în perioada 1978-1984, respectiv avansul și ratele lunare achitate până atunci, conform calculelor efectuate de același expert.

Instanța a reținut că această sumă reprezintă despăgubirea echitabilă ce poate fi acordată reclamantului, raportat la valoarea de piață actuală a apartamentului, ținând cont tocmai de avansul și ratele plătite de reclamant până în anul 1984, suma calculată prin aplicarea acestui procent de 65,75% (reprezentat de avansul și ratele plătite ) la valoarea actuală a apartamentului.

Cealaltă variantă a raportului de expertiză ce viza acordarea sumei, chiar și actualizată, reprezentată de avansul și ratele plătite, conform valorii din anul 1977 a apartamentului a fost apreciată de instanță ca neoferind o satisfacție echitabilă reclamantului, dată fiind evoluția în timp a prețurilor apartamentelor.

Susținerile reclamantului în sensul că este îndreptățit la acordarea întregii contravalori a apartamentului în litigiu nu au fost reținute ca întemeiate de instanță, dat fiind faptul că în momentul preluării acestui imobil de către stat reclamantul nu achitase întreaga valoare a apartamentului, astfel încât acordarea acum către reclamant a întregii contravalori a acestuia ar echivala cu o îmbogățire fără justă cauză a acestuia.

Petitul privind obligarea pârâtului la plata sumei de 1000 000 lei reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a desfacerii contractului de muncă și refuzului primirii în țară, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009, a fost respins pentru următoarele considerente: prevederile art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

În condițiile stabilite de art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr.47/1992 și art. 147 alin.4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Decizia Curții Constituționale, este general obligatorie, opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

De altfel, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 186/18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.151/12 aprilie 2000, a statuat că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art.51 din Constituție în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie.

Având în vedere considerentele arătate, concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională, continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

Decizia Curții Constituționale nr.1358/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial partea I la data de 15.11.2010.

Prin urmare, în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin.1 lit. „b” și „c” din Legea nr. 221/2009.

Urmează ca, față de obligativitatea deciziei nr. 1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională, să se constate că S. mai datorează despăgubiri cu titlul de daune morale, astfel încât, a fost respins ca inadmisibil acest capăt de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor reprezentând daune morale.

Totodată, față de prevederile art.274, al 1 Cod procedură civilă, instanța a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1100 lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorarii de expert, conform chitanțelor de la filele 68 si 103 din dosar.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul T. I. și pârâtul S. R. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de recurs, reclamantul susține următoarele critici:

- greșit a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale către reclamant ca inadmisibil, având în vedere că la data formulării prezentei acțiuni, dispozițiile legale în materie prevedeau acordarea de daune morale iar modificările succesive ale Legii 221/2009 au dus la situația ca unor persoane să le fie admise acțiunile, iar altora nu;

- în mod greșit nu s-a analizat primul raport de expertiză întocmit de expert M. F., față de dispozițiile Decretului Consiliului de Stat nr.223/1974, care prevede în alin.2 că „Persoanele ce au făcut cereri de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în R.S.R.

Construcțiile aparținând persoanelor ce au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate nu s-au înapoiat la expirarea termenului în țară, trec fără plată în proprietatea statului”.

Reclamantul precizează că avea calitatea de proprietar al acestui imobil, a fost cumpărător de bună credință, iar faptul că nu s-a finalizat achitarea integrală nu i se datorează lui, ci Statului R., care a apreciat măsura abuzivă a trecerii în proprietatea sa.

În drept, reclamantul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304¹ pct.9 cod procedură civilă.

În motivele de recurs, pârâtul își întemeiază recursul pe dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 cod procedură civilă, invocând următoarele critici:

- greșit s-a admis capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva reclamantului.

- referitor la capătul de cerere privind acordarea de daune materiale în cuantum de 128.384 lei, instanța de fond nu prezintă argumentele ce au determinat-o să admită acest petit, singura motivație fiind aceea că la momentul trecerii apartamentului în proprietatea statului în 1984, acesta achitase deja avansul de 37.473 lei conform contractului de construire nr.867/1977, urmând ca diferența de 81.000 lei să fie achitată în rate.

- greșit a fost obligat pârâtul S. R. la suportarea cheltuielilor de judecată .

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul face un istoric al cauzei și în raport de OUG 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, obligativitate impusă de art.4 din Legea 221/2009 precizează că instanța trebuia să analizeze dacă măsura luată împotriva reclamantului este una cu caracter politic, nu să constate caracterul politic al trecerii în proprietatea statului al imobilului ce face obiectul prezentului litigiu.

În opinia pârâtului, raportat la probatoriul administrat, împotriva reclamantului nu a fost luată o măsură administrativă abuzivă, ci împotriva acestuia s-a aplicat sancțiunea prev.de art.56 alin.2 din Legea 4/1973.

În privința celui de-al doilea motiv de recurs, pârâtul invocă dispozițiile art.261 pct.5 cod procedură civilă, privind motivarea hotărârii în ceea ce privește modul de calcul al despăgubirilor materiale acordate.

Se critică faptul că instanța de fond și-a însușit modul de calcul al despăgubirilor prezentat de reclamant, înlăturându-se apărarea pârâtului din întâmpinare referitoare la faptul că apartamentul i-a fost restituit și nu mai poate solicita despăgubiri materiale, că reclamantul nu a făcut dovada că nu a fost despăgubit de stat în temeiul legilor speciale de reparație, dar beneficiază de măsurile reparatorii prev.de Decretul Lege 118/1990, încă din 1994.

În cauza de față, reclamantul nu a suferit o condamnare și nu a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic pentru a primi daune morale.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată la care a fost obligat, pârâtul solicită aplicarea art.274 alin.3 cod procedură civilă, făcând trimitere la jurisprudența CEDO care a statuat în acordarea cheltuielilor de judecată în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Recursurile sunt nefondate.

În materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 ianuarie 1945 – 22 decembrie 1989, prin toate aceste reglementări statul creând cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire sau la acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate de restituire în natură.

Acest text este în acord cu art.1 alin.3 din legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă chiar dacă legiuitorul a adoptat mai multe acte normative privind retrocedarea imobilelor confiscate sau naționalizate în perioada de referință, aceste legi nu constituie reglementări paralele, întrucât nu deschid calea unei reparații multiple pentru același bun, chiar dispozițiile textului înlăturând această posibilitate, condiționând acordarea de despăgubiri de nerestituirea bunurilor respective sau de neacordarea de despăgubiri în echivalent în condițiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005.

În jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că Legea 221/2009 este un act normativ cu caracter reparatoriu ce completează cadrul juridic existent în momentul adoptării sale în materia reparațiilor pentru suferințele datorate regimului comunist. Caracterul complementar al acestui act normativ rezultă din normele de trimitere la celelalte acte normative în vigoare din domeniu, cuprinse în art.5 alin.4, care prevăd că „ Legea 221/2009 se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul Lege nr,.118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare….. „.

Art. 4 alin.2 din Legea 221/2009 permite persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, altele decât cele prevăzute la art.3, să solicite instanței de judecată constatarea caracterului politic al acestora, sens în care prevede că art.1 alin.3 se aplică în mod corespunzător.

Conform art.1 alin.3 din Legea 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea primită în perioada 06.03.1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din OUG 214/1999, respectiv:

a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, teorii comuniste, precum și abuzului de putere împotriva celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic ;

c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;

c¹ ) acțiunea de împotrivire cu armă și răsturnarea prin forță a regimului comunist;

d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice și sociale;

e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Rezultă că, în interpretarea corectă a dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic măsura administrativă cu caracter politic aplicată în perioada de referință pentru fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din OUG 214/1999.

Ori, activitatea desfășurată de reclamant se încadrează în art.2 alin.1 lit.c) respectiv „propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta”.

Astfel, reclamantul după ce a obținut permisiunea de a părăsi țara în vederea efectuării unei excursii în Italia, a refuzat înapoierea în România în septembrie 1984, așa cum rezultă din notele informative ale serviciilor de securitate din perioada comunistă (fond 205-230), coroborate cu declarațiile martorilor audiați în cauză.

T. a reținut corect că îndepărtarea din muncă a reclamantului conform adresei nr.296/26.10.1984 a Inspectoratului Școlar D., care confirma desfacerea contractului de muncă al reclamantului, începând cu data de 15.08.1984, din funcția de profesor, precum și refuzul de a i se permite reîntoarcerea în țară până în anul 1990 pe motiv că reclamantul a efectuat o excursie în Italia, refuzând apoi să revină în România, nu poate constitui decât o măsură cu caracter politic.

Instanța de fond a valorificat corect înscrisurile depuse la dosar coroborate cu probatoriul testimonial administrat, din care rezultă suferințele la care au fost expuși cei doi soți cât și cei 4 copii ai acestora, care au fost lipsiți pe o perioadă mai mare de 5 ani de prezența tatălui lor, mama și copiii fiind permanent în evidențele fostelor servicii de securitate, unde aceasta trebuia să meargă periodic și să dea informații despre soțul plecat din țară.

Refuzul de a i se permite întoarcerea în țară, despărțirea forțată de copii și soție, lipsirea de bunurile personale, produc suferințe pe plan moral, social și profesional, lezează demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturi personale patrimoniale ocrotite de lege, și au drept consecință producerea de prejudicii morale și materiale.

De altfel, reclamantul a făcut dovada că a fost persecutat politic și cu Hotărârea nr.666/19.12.1995, emisă de Comisia Județeană D. pentru aplicarea Decretului Lege 118/1995, hotărâre în care se statuează că reclamantul T. I. a fost victima unor persecuții deosebit de dure pentru activitatea sa critică și împotrivire la dictatura comunistă instaurată în România.

Pentru toate aceste persecuții dovedite cu acte oficiale, reclamantul a fost încadrat în categoria persoanelor ce beneficiază de Decretul lege 118/1990, perioada 15 august 1984 – 22 februarie 1990 fiind considerată vechime în muncă, alături de o indemnizație lunară de 11.039 lei cu începere de la 10 ianuarie 1994.

Chiar dacă reclamantul a fost beneficiarul reparațiilor prevăzute de Decretul Lege nr.118/1990, acesta poate beneficia și de reparațiile materiale prev.de art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009 datorită caracterului de complinire al acestui act normativ, situație în care nu poate fi primită critica pârâtului privind aplicarea greșită a dispoz.art.4 alin.2 din Legea 221/2009.

Potrivit acestui text, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, pot de asemenea solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art.1 alin.3 se aplică în mod corespunzător.

Întrucât Decretul nr.223/1974 în baza căruia imobilul proprietatea reclamantului a trecut în proprietatea statului, nu se încadrează în cele limitativ stabilite de art.3 alin.1, lit.a-f, din Legea nr.221/2009, în mod corect a constatat tribunalul caracterul politic al măsurii administrative de trecere în proprietatea statului, fără plată, a apartamentului situat în C., cartier Craiovița Nouă, ..2, ., prin Decizia nr.59/11.03.1985 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului D..

În atare situație, nu poate fi primită critica pârâtului că trecerea în proprietatea statului a apartamentului reclamantului ar fi numai consecința refuzului întoarcerii în țară a reclamantului, sancționată de art.56 alin.2 din Legea nr.4/1973.

Este neîntemeiată critica pârâtului privind acordarea de daune materiale în cuantum de 128.384 lei.

Temeiul juridic al acordării acestor daune îl constituie art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009, aplicate corect de tribunal, potrivit cărora pot solicita despăgubiri „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și după decesul persoanei, soțul sau descendenții acestuia până la gradul II……., pot solicita despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.

Reclamantul și familia sa au încercat nu numai un prejudiciu moral constând în traumele psihice suportate de aceștia, lipsurile materiale, dar și un prejudiciu material constând în trecerea în proprietatea statului a apartamentului achiziționat de cei doi soți.

La momentul trecerii apartamentului reclamantului în proprietatea statului, în anul 1984, acesta achitase deja avansul în cuantum de 37.473 lei conform contractului de construire nr.867/1977, și contractului de împrumut cu Sucursala Județeană CEC D., nr._/1977, acest din urmă contract încheiat pe o perioadă de 20 ani pentru diferența de preț a apartamentului, respectiv pentru suma de 81.000 lei, deci pe lângă avans, reclamantul achitase până în 1984 și ratele lunare ce-i erau reținute din salariu, conform acestui contract de împrumut.

Raționamentul tribunalului este corect și este susținut de înscrisurile existente la dosar, reprezentând state de plată înaintate de Școala Gimnazială Murgași și Școala Gimnazială Bratoștița unde reclamantul a fost profesor, coroborate cu faptul că în cazul neplății ratelor lunare apartamentul dobândit de reclamant în baza contractului de construire nu ar mai fi fost în proprietatea acestuia, astfel că este evident că până în momentul confiscării imobilului în anul 1984, reclamantul a plătit și ratele lunare din contractul de împrumut.

Instanța de fond a dispus evaluarea apartamentului la prețul de circulație, la data de 06.05.2010, acesta fiind estimat de expert M. F. la suma de 195.261 leu.

La acest raport pârâtul a formulat obiecțiuni, susținând că prețul este prea mare, răspunsul expertului fiind înaintat la 30 octombrie 2012, prin suplimentul la raport (fila 79).

În ședința publică din 01 noiembrie 2012, instanța a apreciat necesar întocmirea unei variante care să stabilească care este contravaloarea sumelor achitate de reclamant cu titlu de avans, în baza contractului de construire și a celorlalte rate achitate până în momentul preluării imobilului prin decizia nr.59/1985,, la valoarea de circulație.

Întrucât expertul M. F. și-a declinat competența unui asemenea obiectiv, instanța a desemnat ca expert contabil pe B. F., care a întocmit două variante de actualizare a sumelor plătite de reclamant.

În baza rolului activ reglementat de art.129 alin.5 cod procedură civilă, instanța a solicitat expertului să efectueze o variantă a raportului de expertiză în care să se indice procentual cât reprezintă avansul și ratele achitate de reclamant din prețul apartamentului la momentul achitării acestui avans și rate, să se aplice acest procent la valoarea de circulație a apartamentului aflat în proprietatea reclamantului, să se indice suma rezultată prin raportare la prețul stabilit de expert M. F..

Prin suplimentul la raport, fila 25, exp.B. F. a răspuns la obiectivele stabilite și a stabilit că avansul și ratele plătite reprezintă un procent de 65,75 % din valoarea apartamentului.

Aplicând acest procent la prețul de circulație al apartamentului respectiv la 195.261 lei, rezultă suma de 128.384 lei pe care pârâtul urmează să o plătească.

Punctul de vedere al instanței în ceea ce privește calculul despăgubirilor este corect, oferă o satisfacție echitabilă reclamantului, în acord și cu jurisprudența CEDO, mai ales că reclamantul a cumpărat din nou același apartament conform contractului de vânzare-cumpărare 750/1994 de la RA Invest cu prețul de 140.347 lei, ceea ce ar însemna aproape o dublă plată.

Critica reclamantului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 195.261 lei reprezentând prețul de circulație al apartamentului, astfel cum a fost estimat de expert M. F. nu poate fi primită întrucât la data preluării către stat reclamantul nu achitase întregul prețl al apartamentului, acordarea acestei valori ar echivala cu o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului. .

Critica recurentului pârât întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.7 cod procedură civilă urmează a fi examinată prin raportare la dispozițiile art.26, pct.5 cod procedură civilă, și este nefondată pentru următoarele considerente:

Art.261 pct.5 cod procedură civilă reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere.

Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor dispoziții legale, Curtea constată că sentința cuprinde argumentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, argumentele nu sunt contradictorii iar modul de redactare permite exercitarea controlului judiciar, astfel încât nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 cod procedură civilă a fost invocat formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează, anume că, „ modificarea unei hotărâri se poate dispune când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia”.

Acest caz de recurs presupune investirea instanței cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părți și a căruia natură ori înțeles lămurit și vădit neîndoielnic a fost interpretat greșit de instanță.

Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic și de aceea nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile mai sus menționate nu poate fi primit.

Critica pârâtului privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul stabilit de instanță nu poate fi primită.

La baza stabilirii cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții potrivit dispozițiilor art.274 alin.1 cod procedură civilă, adică a pârâtului.

Suma la care a fost obligat pârâtul cu acest titlu este rezonabilă, nu excesivă și reprezintă onorariile de expertiză achitate de reclamant, situație în care nu se poate face aplicarea art.274 alin.3, în cauză reclamantul susținându-și singur acțiunea.

Critica reclamantului privind respingerea petitului privind acordarea daunelor morale, motiv de recurs prevăzut de art.304pct.9 cod pr. civilă, ce reglementează aplicarea greșită, a legii ,este neîntemeiată.

Reclamantul a promovat acțiunea la data de 06.05.2010, moment în care erau în vigoare dispozițiile art.5 alin.1, lit.a din Legea 221/2009, iar după rejudecare, respectiv 16.04.2013, data pronunțării soluției recurate, nu mai subzistau dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea 221/2009 pentru acordarea daunelor morale, aceste dispoziții fiind declarate neconstituționale prin deciziile 1354 și 1358, pronunțate de Curtea Constituțională.

În considerentele deciziei 1358/2010 s-a pus problema dacă neconstituționalitatea unui text de lege prin decizia Curții Constituționale care produce efecte pentru viitor și erga omnes se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care au formulat o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr.789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituționale în M.Of..

Astfel, s-a reținut în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune este supus evaluării jurisdicționale și, câtă vreme această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care erau în vigoare dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu aveam de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie generate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba de o acțiune juridică obiectivă și legală, în despăgubiri, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-a găsit reclamantul prin nesoluționarea definitivă a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul de Constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat între-un stat democratic, în care fiecare organ statal are atribuțiile sale clare și bine definite.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.6 din CEDO, art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția privind protecția proprietății, art.14 din Convenție raportat la art.1 din Protocolul 12 privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în RIL fiind obligatorie pentru instanțe, conform art.330 alin.4 cod procedură civilă.

Critica reclamantului privind cuantumul despăgubirilor materiale urmează a fi înlăturată pentru considerentele mai sus expuse .Fată de cele ce preced ,urmează a se respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul T. I. și pârâta DIRECTIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. A JUDEȚULUI D. PENTRU S. R., PRIN M. FINANȚELOR P., împotriva sentinței civile nr.73 din 16 aprilie 2013, pronunțată de T. D. – Secția Civilă, în dosar nr._ .

Decizie irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 18 Septembrie 2013.

Președinte,

M. P.-P.

Judecător,

E. S.

Judecător,

M. M.

Grefier,

V. R.

Red.jud.M.M.

Tehn.MC/2 ex.

Data red.30.10.2013

j.f.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 8284/2013. Curtea de Apel CRAIOVA		Anulare act. Decizia nr. 8314/2013. Curtea de Apel CRAIOVA →

Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 8306/2013. Curtea de Apel CRAIOVA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 8306/2013. Curtea de Apel CRAIOVA