Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 29/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 29/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 29-11-2012 în dosarul nr. 11435/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr._
Ședința publică de la 29 Noiembrie 2012
Completul compus din:
Președinte: - C. R.
Judecător: - T. R.
Judecător: - M. L. N. A.
Grefier: - S. C.
x.x.x.
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanta B.-I. G.-F. împotriva sentinței civile nr. 172 din data de 07 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul M. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. R. P. M. FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns recurenta reclamantă B.-I. G.-F. personal, lipsind pârât S. R. R. P. M. FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
Recurenta reclamantă a semnat în ședința publică cererea de recurs și a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, depunând la dosarul cauzei, în xerocopie, un set de înscrisuri, respectiv dosarul nr.3213 privind pe B. N., decizia nr._ privind acordarea pensiei de urmaș privind pe B. S.M., decizia nr._/22 septembrie 1981, răspuins nr. 527C din 03.10.2006 comunicat de Tribunalul M. Teritorial – Biroul Arhivă, certificat de căsătorie nr. 218 din 21 octombrie 1962, certificat de deces nr. 20/11 august 1981 pe numele B. N., certificat de deces nr. 751 din 14 septembrie 2010 pe numele B. M., certificat de naștere nr. 693 din 10 aprilie 1981 pe numele B.-I. G.-F. și concluzii scrise.
În conformitate cu dispozițiile art. 305 Cod procedură civilă, instanța a încuviințat proba cu înscrisuri solicitată de recurenta reclamantă primind înscrisurile la dosar.
Recurenta reclamantă a învederat că nu are excepții de invocat, alte cereri prealabile de formulat.
Nemaifiind excepții de invocat, probe de administrat, alte cereri de formulat, Curtea, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursului.
Recurenta reclamantă B.-I. G.-F. a pus concluzii de admitere a recursului.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
P. sentința civilă nr. 172 din data de 07 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul M. – Secția I Civilă în dosarul nr._ s-a respins acțiunea civilă formulată de către reclamanta B.-I. G.-F. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
P. acțiunea sa, reclamanta a solicitat obligarea Statului R. la acordarea de daune morale pentru prejudiciul încercat de autorii săi în temeiul dispozițiilor. art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea 221/2009, potrivit cu care, persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
S-a constatat că, prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, dispozițiile legale pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată au fost declarate neconstituționale, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere art. 31 alin. 1 din Legea 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție potrivit cărora, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.
Decizia constituțională mai sus arătată, a fost publicată în Monitorul Oficial, iar termenul de 45 de zile de la acel moment s-a scurs, astfel că, în condițiile stabilite de art. 31 alin. 1 și 3 din Legea 47/1992 și art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
Caracterul obligatoriuopozabil tuturoral deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art.1 alin.(3) din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept. În lipsa unei astfel de răspunderi s-ar ajunge la înlăturarea de către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în lumina art.11 și 20 din Constituție, în răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.
Concluzia care s-a impus a fost aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
În același context s-a reținut că, prin decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011 pronunțată de ÎCCJ, s-a statuat că, declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a avut drept consecință atât încetarea efectelor juridice ale acestora ,cât și imposibilitatea de a le invoca drept temei juridic în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional in Monitorul Oficial, prin urmare, nu poate fi primită apărarea reclamantei în sensul că, efectele deciziei Curții Constituționale nu se răsfrâng asupra propriei acțiuni pentru faptul că, la momentul introducerii sale, norma instituită de art.5 alin 1 lit. a era aplicabilă.
Astfel fiind, luând în considerare că dispozițiile legale invocate de reclamantă în promovarea acțiunii nu mai sunt aplicabile, fiind contrare Constituției, prezenta acțiune nu este întemeiată, astfel că a foat respinsă ca atare.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta B.-I. G.-F., criticâd-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta arată că în mod incorect instanța de fond a apreciat că prin condamnarea politică a bunicilor săi nu le-au fost cauzate prejudicii morale.
Se arată că Legea 221/2010 este adoptată în corespundere cu rezoluțiile 1096/1996 și 1481/2006 ale Adunării parlamentare ale Consiliului Europei, iar la 21.10.2010 Curtea Constituțională a pronunțat Dec. nr.1358 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prev. art. 5 alin. 1 lit. a din Lg. 221/2009,m abrogarea producând efecte numai pentru viitor.
Este invocată jurisprudența CEDO în ceea ce privește noțiunea de bunuri și legislația care stabilește reparații pentru prejudiciile create de regimul anterior.
Recursul este nefondat.
În raport de dispozițiile deciziei de casare a ÎCCJ, în lumina art.315 alin.1 Cod pr.civilă și a deciziilor nr.1358 și 1360/2010 ale Curții Constituționale și ale RIL 12/2011 ÎCCJ, instanța va răspunde tuturor motivelor de recurs analizate într-un mod unitar, printr-un considerent comun.
P. acțiunea sa reclamanta a solicitat numai daune morale.
Legiuitorul elaborând actele normative este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
P. Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010 și ulterior acestei date, Curtea Constituțională a constatat și prin alte decizii neconcordanța dintre dispozițiile art. 5 alin 1 lit. a din legea 221/2009 cu Constituția și ca atare dispoz.art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale.
În conformitate art. 147 alin 1 din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.
La momentul soluționării apelurilor prezente, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispozițiile legii fundamentale, astfel că dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a din legea 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice.
Potrivit condițiilor stabilite de art. 31 alin. 1 și 3 din Legea 47/1992 și art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
Conform principiului aplicării imediate a legii noi, instanța este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză ca legea veche să ultraactiveze. P. urmare, se constată că la data soluționării apelurilor nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au stat la baza promovării acțiunii.
Asupra caracterului și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională ( Decizia nr. 186/18 noiembrie 1999, Decizia nr.169/2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.151/12 aprilie 2000), stabilind că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art.51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României. Mai mult, în situația în care Parlamentul sau Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45 zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare.
Caracterul obligatoriuopozabil tuturoral deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art.1 alin.(3) din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept. În lipsa unei astfel de răspunderi s-ar ajunge la înlăturarea de către una din puterile statului a acestui principiu fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în lumina art.11 și 20 din Constituție, în răspunderea juridică, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Instanța constată că abrogarea textului de lege care a constituit temeiul de drept al acțiunii nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei de acces la instanță sau a dreptului de proprietate, așa cum este garantat de art. 1 din protocolul adițional nr. 1 la CEDO. În sensul acestui din urmă text, reclamanta nu este titularul unui bun, pentru că art. 5 alin 1 lit. a) din Legea 221/2009, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, a născut pentru reclamantă doar o vocație la obținerea unor despăgubiri, nu un drept efectiv. P. aceea că legea prevede că aceste despăgubiri se acordă doar în măsura în care nu a fost deja reparat prejudiciul suferit prin aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, este evident că soluționarea acțiunii depindea de situația de fapt a fiecărui reclamant, nefiind prevăzut un drept cu caracter general, care se acorda tuturor persoanelor care intrau într-o anumită categorie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă, prin dispoziții noi, drepturile ce decurg din legile în vigoare, aplicabile unor procese pe rol, cu condiția ca motivele invocate pentru a justifica aceste măsuri să fie evident și imperios justificate de un interes general, adică să fie îndreptată o eroare sau lacună a legiuitorului. În acest fel au fost soluțiile adoptate în cauzele Eeg.Slachtuis Verbist c. Belgiei, cererea_/2000, hot din 10 nov. 2005, Ogis- Institut Stanislas, Ogec St.PieX . c. Franței, cererea nr._/98 și_/2000, hot din 27 mai 2004.
În motivarea dată de Curtea Constituțională deciziei de constatare a neconstituționalității textului de lege în discuție s-a motivat faptul că soluția a fost impusă de faptul că despăgubirile morale reglementate de Legea 221/2009 nu au un caracter drept, echitabil, rezonabil și proporțional cu gravitatea și suferințele produse, cât timp legile reparatorii anterioare au urmărit repararea aceluiași tip de prejudicii. S-a apreciat că prin reglementarea din art. 5 alin 1 lit. a) se aduce atingere valorii supreme de dreptate, astfel cum este proclamată prin art. 1 alin. 3 din Constituție.
În această speță similară celei prezente s-a statuat că anularea dreptului la compensații a fost rezultatul constatării neconformității legii cu Constituția, iar nu al intervenției legislativului în scopul de a obține un avantaj evident pentru stat, ceea ce nu încalcă dreptul la un proces echitabil.
În speță, dispozițiile pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituției
Despăgubirile solicitate au caracter reparatoriu pentru prejudicii create prin aplicarea unor acte cu caracter normativ adoptate de fostul regim totalitar care a guvernat în România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dreptul statului de a reglementa măsuri reparatorii pentru prejudiciile morale sau materiale produse unor categorii variate de persoane în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prin adoptarea și aplicarea unor acte cu caracter normativ, este unul suveran. Acest drept al statului a fost statuat și de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Reglementarea acestor măsuri reprezintă o recunoaștere a caracterului abuziv a unor acte adoptate și aplicate de fostul regim. În aplicarea actelor normative prin care au fost reglementate măsuri reparatorii instanțele au obligația de a respecta întocmai prevederile actelor normative cu caracter reparator. Nu există temei în Constituția actuală pentru interpretarea extensivă a dispozițiilor legale cu caracter reparator.
În această situație așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin deciziile nr.1358 și 1360/21.10.2010, nu se poate susține că reclamanții au dobândit o ,,speranță legitimă „(astfel cum este consacrată în jurisprudența CEDO), prin adoptarea art. 5 alin.1 lit.a din lege la acordarea daunelor morale, tocmai datorită existenței unei dispute asupra corectei aplicări a legii interne, (cauza Kopecky contra Slovaciei).
S-a mai reținut ca totodată, prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
P. urmare, apreciind că, față de cele expuse, reclamanta nu a putut dobândi o „speranță legitimă”, în acordarea compensațiilor solicitate, acțiunea este neîntemeiată.
Totodată s-au avut în vedere și dispozițiile art. 5 alin 1 lit. a) teza a doua (dispoziții care nu au făcut obiectul controlului de neconstituționalitate) și dispozițiile art. 5 alin 4 din legea 221/2009, potrivit cu care instanța trebuie să aibă în vedere drepturile deja stabilite în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, verificând dacă repararea prejudiciului în condițiile acestor acte normative nu este suficientă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, se constată că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificator în acest sens sunt: prevederile Decretului lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, de care reclamanta a beneficiat.
În principal s-a reținut, prin deciziile nr.1358 și 1360/21.10.2010, de către Curtea Constituțională, că scopul acordării despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
În consecință, dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai poate aplica, iar instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională, continuă judecarea cauzei, având obligația de a nu aplica prevederile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.
În măsura în care este necesar și în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, instanța aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Cum în speță dispozițiile legale în discuție nu au fost înlocuite, cum aceste dispoziții pe care reclamanta si-a întemeiat acțiunea, si-au încetat efectele și nu mai sunt aplicabile la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, întrucât contravin Constituției, se concluzionează că sentința prin care s-a respins acțiunea, va fi menținută în controlul judiciar de față, ca legală și temeinică.
Articolul 6 din Convenție nu garantează autoritatea de lucru judecat. Cu alte cuvinte, se poate interveni legislativ după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Ceea ce trebuie evitat este intervenția legiuitorului în timpul procesului, într-o manieră care să influențeze soluția pe fondul litigiului.
Însă în cazul cum este cel din speță, această situație apare și adoptarea legii influențează rezultatul procesului aflat în curs.
Totodată prin RIL nr.12/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza 1 din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Astfel fiind, dacă până la această din urmă decizie o instanță judecătorească ar mai fi putut face aprecieri asupra momentului în care deciziile Curții Constituționale sunt aplicabile unui proces aflat în curs de soluționare, după publicarea deciziei în interesul legii, aceasta devine obligatorie pentru toate instanțele judecătorești, acestea din urmă nemaiputând da soluții contrare, conform art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.
Sunt considerentele pentru care Curtea în temeiul disp.art.312 C.pr.civilă, respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.-I. G.-F. împotriva sentinței civile nr. 172 din data de 07 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul M. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. R. P. M. FINANȚELOR PUBLICE, ca nefondat.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 29 noiembrie 2012.
Președinte, C. R. | Judecător, T. R. | Judecător, M. L. N. A. |
Grefier, S. C. |
Red.jud. C.R..
Tehn..I.C. 2 ex./
Jud.F’fond. A.M.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 29/2012. Curtea de Apel CRAIOVA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 8963/2012. Curtea de... → |
|---|
