Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 5395/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5395/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 08-05-2012 în dosarul nr. 1314/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.1314
Ședința publică din 8 mai 2012
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: F. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta C. A. împotriva sentinței civile nr.5395/PI14.11.2011 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. ROMÂN, prin M. FINANAȚELOR P. BUCUREȘTI, reprezentat de DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. T.; având ca obiect Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat D. P. în reprezentarea reclamantei recurente C. A., lipsă fiind pârâtul intimat.
M. Public este reprezentat de procuror M. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin serviciul registratură al instanței a fost depusă întâmpinarea formulată de pârâtul intimat S. Român, prin M. Finanțelor P. București, reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. T., care a fost comunicată reprezentantei reclamantei recurente.
Reprezentanta reclamantei recurente arată că nu solicită amânarea cauzei și nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind de formulat alte cereri, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentanta reclamantei recurente solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată și precizată. Arată că prima instanță nu s-a pronunțat asupra daunelor materiale și solicită să fie avute în vedere prevederile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Parchetului pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat deoarece art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ reclamanta C. A. a chemat in judecată pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P., prin Direcția G. a Finanțelor P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate caracterul politic al condamnării suferite de aceasta împreuna cu familia sa, prin măsura administrativa cu caracter politic de stabilire a domiciliului obligatoriu, dispusa prin decizia MAI nr. 200/1951, sa se constate caracterul politic al condamnării tatălui sau C. M. dispusa prin sentința 643/19.03.1949 a Tribunalului M. Cluj la 2 ani închisoare, 1 an interdicție corecționala si 8000 lei amenda corecționala pentru delict de uneltire contra ordinii sociale si desfacerea contractului de munca ce s-a dispus împotriva defunctului sau tata si obligarea paratului la plata despăgubirilor morale către reclamanta conform L 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit, in cuantum de 120.000 Euro, cu cheltuieli de judecata.
In drept s-a invocat Legea 221/2009.
P. sentința civilă nr. 5396/ din 14 .11.2011 pronunțată în dosarul nr._ T. T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta C. A., în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția G. a Finanțelor P. T..
Pentru a pronunța astfel tribunalul a reținut că prin prezenta acțiune se solicită acordarea de despăgubiri morale, in condițiile prev. de art. 1, 5 si următoarele din L 221/2009, temeiul de drept reprezentat de disp. art. 5 alin. 1 lit a) Teza I din L 221/2009 fiind insa declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 a Curții Constituționale, publicata in M. O. din 15. 11.2010, iar, conf. art. 147 alin.1 din Constituția României, dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, daca, in acest interval Parlamentul nu va pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, termenul împlinindu-se la 30.12.2010, astfel ca textul de lege menționat si-a pierdut eficienta juridica, acțiunea vizând daunele morale devenind neîntemeiata si urmând a fi respinsa ca atare.
In acest context, instanța a apreciat că nu se poate considera ca, prin respingerea cererii de chemare in judecata, s-ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, in conținutul argumentelor ce au stat la baza pronunțării D 12/2011 (in completul investit cu soluționarea recursurilor in interesul legii) reținând, in esența, ca L 221/2009 nu a avut ca efect nașterea in patrimoniul beneficiarilor legii a unui bun, apt de a fi protejat prin art.1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
Cu atât mai mult, odată cu declararea ca neconstituțional a textului art. 5 lit. a Teza I din corpul legii, așa cum s-a arătat în cele ce preced, existența unui atare bun nu mai este de conceput.
În ceea ce privește caracterul politic al măsurii de strămutare si condamnare în contextul în care nu se mai pot obține despăgubiri, petitul devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile, admiterea unei astfel de cereri nefiind apta sa mai confere un drept la despăgubiri in cadrul legislativ existent in prezent in România.
În termen împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C. A. care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivare arată că hotărârea pronunțată în cauză nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, aspect ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Astfel, față de petitele formulate de reclamantă în cererea introductivă, instanța de fond a săvârșit o veritabilă eroare prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiile imperative ale legii procesual civile, în sensul în care a considerat în mod nelegal și nelegitim, față de autoritatea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, că, în ceea ce privește caracterul politic al măsurii de strămutare și condamnare în contextul în care nu se mai pot obține despăgubiri, petitul devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile, admiterea unei astfel de cereri nefiind aptă să mai confere un drept la despăgubiri în cadrul legislativ existent în prezent în România”.
Motivarea insuficientă a instanței asupra petitului prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării, echivalează cu o nemotivare a hotărârii judecătorești pronunțată de instanța de fond, aspect cenzurabil prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, în condițiile în care interesul acțiunii civile introductive nu vizează în mod exclusiv legitimarea unui drept la despăgubiri, ci mai ales constatarea pe cale judecătorească a caracterului politic al condamnării tatălui său, precum și caracterul politic al măsurii administrative constând în desfacerea contractului de muncă.
Arată că hotărârea din recurs cuprinde motive contradictorii în sensul că în considerente instanța de fond reține lipsa de interes actual al reclamantei în ceea ce privește petitul referitor la constatarea caracterului politic al condamnării tatălui său, însă în dispozitivul hotărârii, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Invocă nelegalitatea și netemeinica sentinței civile atacate, respectiv art. 304 pct. 9, 304 ind. 1 Cod procedură civilă.
Arată că, în mod eronat, prima instanță a reținut că „se solicită acordarea despăgubirilor morale, în condițiile art. 1,5 și următoarele din Legea nr. 221/2009”, întrucât temeiul acordării daunelor morale era susținut în acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, pe de o parte de prevederile art. 998 – 999 cod civil coroborat cu art. 1, 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte de dispozițiile art. 5 alin. 1 teze I din Legea nr. 221/2009.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a încălcat în mod flagrant garanțiile procedurale ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, în strânsă conexitate cu art. 14, privind dreptul la nediscriminare.
Astfel, aplicarea efectelor Deciziei Curții Constituționale mai sus menționate, în cazul persoanelor ale căror acțiuni formulate în baza Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate până în 15.11.2010, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit, aspect ce contravine atât practicii CEDO, cât și principiului egalității în fața legii, consfințit de art. 16 al. 1 din Constituția României revizuită.
În acest sens practica CEDO este constantă, relevante fiind cauza Thorne contra Marii Britanii (2009); cauza Marckx contra Belgiei (1979); cauza C. contra României (2003).
Aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cu consecința lipsirii de eficiență juridică a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, pentru persoanele care au deschis anterior procedurile juridice în temeiul acestei legi, ar conduce la înlăturarea caracterului previzibil și accesibil al legii, putând fi asimilată intervenției legislativului în timpul procedurii juridice, ceea ce ar crea premisele unei discriminări între persoanele, care deși se găsesc în situații obiective identice, având speranțe legitime să obțină o despăgubire pentru prejudiciul suferit, ajung să beneficieze de un tratament juridic diferit, doar în funcție de obținerea sau nu, a unei hotărâri judecătorești definitive până la data de 15.11.2010.
În acest sens, este invocată și cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei (2010).
Prima instanță prin hotărârea judecătorească pronunțată a încălcat flagrant principiul egalității armelor, cu principiul fundamental al procesului echitabil care implică „obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza, în condiții în care nu o plasează într-o situație net dezavantajoasă în raport cu partea adversă”. Mai mult, nerecunoașterea caracterului politic al condamnării tatălui său, precum și caracterul politic al măsurii administrative constând în desfacerea contractului de muncă, echivalează cu o anulare ex tunc a unui drept de reparație față de prejudiciul creat, anularea „unei speranțe legitime”, fapt inadmisibil, care intră în vădită contradicție cu art. 5 alin. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul în care „orice persoană care este victima unei arestări sau a unei detenții în condițiile contrare dispozițiilor art. 5 alin. 1 – 4 are dreptul la reparație.
În drept, a invocat art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, art. 312 alin. 1 și 3 Cod procedură civilă, art. 5, 6, 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
P. întâmpinare pârâta Direcția G. a Finanțelor P. T. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței pronunțată de către instanța de fond cu motivarea că, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate a Legii nr. 221/2009 și ale OUG nr. 62/2010, de modificare și completare a Legii nr. 221/2009 prin Deciziei nr. 1354/20.10.2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010 și Decizia nr. 1358/21.10.2010, care a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Examinând sentința civilă atacată prin prisma motivelor invocare precum și sub toate aspectele, potrivit art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, T. T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamante în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea lor nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acesteia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A reținut argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Recurenta încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, și nici ale art.14 din Constituție în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantei în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. Român, prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantei.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurenta susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
Cum hotărârea atacată cuprinde motive pe care se sprijină și nu cuprinde motive contradictorii nu a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, se constată că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, invocate de reclamanta recurentă.
Susținerea reclamantei recurente că deși a precizat ca temei de drept al acțiunii atât Legea nr. 221/2009, cât și art. 998 – 999 Cod civil și prin neanalizarea temeiul de drept (art. 998 - 999 Cod civil) a fost vătămată în drepturile sale - nu este întemeiată întrucât raportat la dispozițiile art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958 – cererea de acordare a despăgubirilor morale întemeiată pe aceste dispoziții legale - este prescrisă.
A fost soluționat corect raportat la considerentele arătate și petitul privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative cu motivarea că în cauză condamnarea tatălui său se încadrează în dispozițiile art. 1 (2) din lege, având de drept caracter politic.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta C. A. împotriva sentinței civile nr.5395/PI14.11.2011 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 8 mai 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
F. B.
Red.M. L./ 30.05.2012
Tehnored F.B./06.06.2012
Ex.2
Primă instanță: D. D.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1469/2012. Curtea de Apel... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
