ICCJ. Decizia nr. 5172/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III - a civilă, la data de 12 iulie 2001 O.V. a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, la instanța să constate inexistența dreptului de proprietate al statului la preluarea prin naționalizare a imobilului situat în București, format din teren în suprafață de 5083 mp. Totodată, petentul a solicitat obligarea Primarului General al Municipiului București să emită dispoziția de restituire în natură a terenului, de la adresa menționată, iar până la emiterea dispoziției de restituire a terenului instanța să pronunțe o hotărâre are să țină loc de titlu de proprietate al reclamantului asupra terenului.
în subsidiar, petiționarul a solicitat obligarea Primarului General al Municipiului București să emită decizia de restituire în tot sau în parte a imobilului, în echivalent, teren și 7 apartamente demolate, evaluate provizoriu la valoarea de 500.000 dolari SUA.
în motivarea cererii petiționarul arată că deși a notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 pe Primarul Municipiului București, însoțind notificarea de un set de acte doveditoare acesta nu a emis decizia de restituire, până la data de 10 iunie 2001, data expirării termenului legal de 60 de zile.
Se precizează că, terenul de 5083 mp la care se referă notificarea a aparținut bunicului patern, fiindu-i atribuit prin încheierea de partaj 1974 din 18 octombrie 1948 a Tribunalului Ilfov.
în prezent pe terenul solicitat se află clădirile Serviciului de Ambulanță București, garajul, parcarea, stația PECO și intrarea dinspre str. Eminescu în instituție.
Petiționarul și-a fondat acțiunea pe dispozițiunile art. 1,art. 2 lit. a) și d), art. 3 lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) și (3), art. 7,art. 9 alin. (1), art. 16 alin. (4) și art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentința 301 din 4 martie 2002 Tribunalul București, secția a III- a civilă, admițând excepția de inadmisibilitate a cererii reclamantului, ridicată de Primăria Municipiului București, a respins ca prematur introdusă acțiunea formulată de O.V.
Instanța a reținut că punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001 necesită parcurgerea a două etape succesive: prima, obligatorie, conform art. 1,art. 21,art. 5,art. 47 și art. 48 din lege, având un caracter administrativ, prin care se procedează la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, care în speță nu s-a finalizat, iar cea de a doua facultativă, cu funcția de control judiciar.
întrucât O.V. s-a adresat instanței de control, fără ca prima etapă administrativă să se fi epuizat, acțiunea acestuia a fost calificată ca prematură.
Prin decizia civilă 7 din 15 ianuarie 2003 Curtea de Apel București, secția a IV - a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de O.V. împotriva sentinței civile 301 din 14 martie 2002 a Tribunalului Municipiului București, secția a III - a civilă, pentru aceleași considerente avute în vedere de instanța de fond.
Adâncind motivarea, instanța de apel a înlăturat criticile referitoare la încălcarea dispozițiunilor art. 23 și art. 24 Legea nr. 10/2001, precizând că termenul de 60 de zile pentru soluționarea naționalizării este un termen de recomandare, depășirea acestuia putând fi sancționată cel mult cu obligarea unității deținătoare, la despăgubiri, la cererea persoanei îndreptățite, în măsura în care aceasta probează depășirea culpabilă a termenului și existența unui prejudiciu. în speță însă nu s-au solicitat despăgubiri pentru a se justifica acordarea acestora.
Instanța de apel a înlăturat și criticile referitoare la calificarea caracterului mixt al acțiunii apelantului, deoarece o atare calificare nu duce la concluzia că s-ar fi încălcat dispozițiunile art. 200 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia, în cazul Primăriilor, restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a Primarilor și respectiv a Primarului Municipiului București.
Și această decizie a fost supusă examinării extraordinare a recursului declarat de O.V.
Motivele de recurs, amplu dezvoltate, care prin conținutul de idei reiterează motivele de apel, se încadrează în drept în pct. 7 și 10 ale art. 304 C. proc. civ.
Făcând referire la jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului și la art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului privind valorificarea drepturilor subiective încălcate într-un termen rezonabil, recurentul pune indirect în discuție natura juridică a termenului de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 înlăuntrul căruia deținătorul imobilului trebuie să dea curs notificării, prin emiterea unei dispoziții sau deciziei, în contextul interpretării legii și a lipsei unei sancțiuni legale.
De asemenea recurentul face trimitere la caracterul mixt al acțiunii sale, reală și personală, fondată în drept pe art. 111 C. proc. civ., art. 20 și art. 40 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 986 și art. 1093 C. civ., privind obligarea primarului general de a emite decizia sau dispoziția de restituire a imobilului, solicitare căreia instanțele nu i-au dat curs, considerând în mod greșit acțiunea ca fiind prematură.
Recursul este întemeiat.
Legea nr. 10/2001, privind situația juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 februarie 1989, are un caracter profund reparatoriu, finalitatea acesteia fiind înlăturarea prejudiciilor suferite de proprietari prin abuzurile săvârșite de stat.
Punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001 necesită parcurgerea a două etape succesive: - prima prealabilă și obligatorie, cu caracter administrativ și necontencios, iar cea de a doua facultativă privind controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul legii - în cadrul procedurii administrative prealabile de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv.
în temeiul art. 23 alin. (1) din lege "în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură" iar în conformitate cu art. 24 alin. (1) din același act normativ" dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite, oferta de restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului.
Potrivit acestor texte, persoana juridică căreia i s-a adresat notificarea este obligată să o analizeze și în funcție de probele depuse în dovedirea dreptului de proprietate și de statutul juridic al imobilului ce se solicită a fi restituit urmează să decidă numai asupra modalității de restituire.
Desigur, regula impusă de lege în sarcina persoanei juridice căreia i s-a adresat notificarea, este ca restituirea să se dispună în natură și numai în situațiile anume reglementate de lege, când restituirea în natură nu este posibilă se va proceda la restituirea prin echivalent.
în raport cu finalitatea legii, aceea a rezolvării echitabile, a retrocedării imobilelor și după caz a procedurii acordării despăgubirilor, prin asigurarea neîngrădită a dreptului la reparație, atât obligația de a se pronunța a unității deținătoare asupra cererii de restituire a imobilului în natură sau prin echivalent cât și termenul înlăuntrul căruia subzistă această obligație au un caracter imperativ.
A califica termenul de 60 de zile, înlăuntrul căruia deținătorul trebuie să soluționeze cererea persoanei îndreptățite, ca termen de recomandare, așa cum greșit au interpretat în speță, instanțele ar echivala cu încuviințarea legală a amânării culpabile și nejustificate a emiterii deciziei, cu abdicarea de la spiritul legii dar și cu încălcarea principiilor de interpretare a legii [art. 23 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din lege], în favoarea persoanei îndreptățite.
Calificarea termenului de 60 de zile ca fiind de recomandare contravine și dispozițiunilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern căci în contextul existenței unei proceduri administrative prealabile și obligatorii, accesul la justiție și realizarea într-un termen rezonabil a protecției drepturilor subiective, este obstrucționată prin conduita abuzivă a unității deținătoare, care amână nejustificat emiterea deciziei sau dispoziției de restituire a imobilului în natură sau prin echivalent.
Lipsa dispoziției, a răspunsului la notificare nu poate fi asimilată cu refuzul de restituire, întrucât potrivit art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, tribunalul este competent să cenzureze legalitatea actului (decizia, dispoziția) emis de persoana juridică deținătoare, și nu de a hotărî în locul acesteia.
Legea nr. 10/2001 nu instituie sancțiuni pentru nesoluționarea în termen a cererii celui îndreptățit și din cauza modului lacunar de reglementare nici nu determină în art. 23 alin. (1) și art. 24 alin. (1) cu precizie semnificația tăcerii unității deținătoare, așa cum o face art. 24 alin. (3) din lege în privința persoanei îndrituite, căreia i se adresează oferta de restituire prin echivalent.
Fără îndoială că eludarea prin pasivitate de către pârâtă a dispozițiunilor referitoare la obligativitatea emiterii deciziei sau dispoziției motivate, de finalizare a procedurii necontencioase, administrative, îndrituiește instanța în temeiul art. 1073 C. civ., art. 129 C. proc. civ. și a dispozițiunilor art. 23 alin. (1) și art. 24 alin. (1) Legea nr. 10/2001, texte pe care petiționarul și-a fundat cererea să impună Primăriei Municipiului București să răspundă notificării prin emiterea dispoziției.
Respingând ca prematură cererea petiționarului O.V. instanțele de fond și apel au pronunțat hotărâri esențial nelegale, impunându-se în temeiul art. 314 C. proc. civ. casarea acestora.
în consecință, recursul a fost admis.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6562/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6671/2004. Civil → |
|---|
