ICCJ. Decizia nr. 5367/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 393 din 8 februarie 2000 pe rolul Judecătoriei Carei reclamanta M.M.R. a chemat în judecată pe pârâții S.T.A., S.E., Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, de pe lângă Consiliul Județean Satu Mare, SC C. SA Satu Mare, RAGCL Carei, și Consiliul Local Carei, Spațiul Locativ, și a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se constate nulitatea contractului de închiriere încheiat între fostul EGCL Carei prin Consiliul Local, Spațiul Locativ, și S.T. la data de 21 octombrie 1989; anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 729/1996 încheiat între pârâții S.T.A. și S.E. în calitate de cumpărători și vânzătoarea SC C. SA Satu Mare cu privire la cota de 1 din imobilul înscris în C.F. nr. 8580 nr. top. 1492 situat în Carei, și modificarea hotărârii nr. 161 din 11 decembrie 1998 a Comisiei Județene pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 în sensul restituirii în natură către reclamantă a imobilului în litigiu, cu intabularea dreptului său de proprietate în C.F.
în motivarea cererii reclamanta a arătat că imobilul în litigiu, proprietatea reclamantei a fost preluat în mod nelegal de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Că pârâții S. au încheiat contractul de închiriere a cărui anulare se solicită cu încălcarea dispozițiilor legale și pe cale de consecință, contractul de vânzare-cumpărare nr. 729/1996 este lovit de nulitate.
Prin întâmpinarea formulată pârâta Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată cu motivarea că la data de 22 decembrie 1989 imobilul în litigiu era ocupat de familia S. în baza unui contract de închiriere legal, neputând fi atribuit reclamantei în temeiul Legii nr. 112/1995.
Pârâții S. au formulat la rândul lor întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii, întrucât contractul de închiriere cu privire la imobilul în litigiu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.
Judecătoria Carei prin sentința civilă nr. 2301 din 14 noiembrie 2000 a respins acțiunea reclamantei M.M.R.ca nefondată cu motivarea că la data de 22 decembrie 1989 imobilul în litigiu era ocupat de pârâții S.T.A. și S.E. în temeiul unui contract de închiriere valabil, astfel încât, în mod corect reclamantei i s-au acordat despăgubiri, aceasta nefiind îndreptățită la restituirea în natură conform Legii nr. 112/1995.
Soluția instanței de fond a fost menținută prin decizia civilă nr. 310 din 27 martie 2001 a Tribunalului Satu Mare, urmare respingerii apelului declarat de reclamanta M.M.R.
Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 1101 din 27 iunie 2001 a admis recursul formulat de reclamantă, a casat decizia civilă atacată și, pe fond, a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. 429 din 21 octombrie 1989, a anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. 729 din 20 decembrie 1996 și a dispus restabilirea situației anterioare de C.F.
Totodată s-a anulat Hotărârea nr. 161din 11 decembrie 1998 a Comisiei Județene pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 și s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a cotei de 1 din imobil cu notarea dreptului său de proprietate în C.F.
Pentru a hotărî astfel instanța de control judiciar a reținut în esență că prin încheierea contractului de închiriere de către pârâții S., s-au fraudat dispozițiile art. 9 din HCM nr. 860 din 19 iulie 1973 iar la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 729 din 20 decembrie 1996 privind imobilul în litigiu pârâții au fost de rea-credință.
împotriva deciziei civile nr. 1101 din 27 iunie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a formulat recurs în anulare întemeiat pe prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. considerând că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, aceasta fiind totodată și vădit netemeinică.
în esență criticile formulate prin recursul în anulare constau în următoarele:
- greșit a apreciat instanța de recurs că nu au fost respectate prevederile Legii nr. 5/1973 și ale HCM nr. 860 din 19 iulie 1973 la data încheierii contractului de închiriere nr. 429 din 11 octombrie 1989, respectiv art. 15 din lege și art. 9 din H.G., soții S. nedeținând la 11 octombrie 1989 în proprietate o altă locuință, nefiind deci dovedită fraudarea legii la încheierea contractului de închiriere;
- pârâții S.T.A. și S.E. au fost cumpărători de bună-credință, nefiind înștiințați de intenția reclamantei de a-și revendica imobilul pe cale administrativă, fiind respectate prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 1 alin. (2) din H.C. nr. 20/1996.
Recursul în anulare este nefondat.
1. Așa cum rezultă din actele aflate la dosar, reclamanta M.M.R. a dobândit în proprietate cota de 1 din imobilul compus din casă, dependințe și 834 mp teren situat în Carei, înscris în C.F. 8580 Carei nr. top. 1492, ca urmare a donației primite la 22 aprilie 1974 de la părinții ei H.L. și H.R., ambii proprietari de carte funciară care și-au păstrat în proprietate restul cotei de 1 din imobil.
2. Prin decizia nr. 001 din 5 octombrie 1989 emisă de Consiliul Popular al Județului Satu Mare, Biroul Permanent al Comitetului Executiv cota de 1 din imobilul format din casă și teren, proprietatea lui "H.M.R.", înscrisă în C.F. 8580 Carei nr. top. 1492 este trecută în proprietatea statului fără plată în baza art. 2 și art. 3 din Decretul 223/1974 cu motivarea că "H.M.R., fiind plecată în vizită în străinătate, nu s-a reîntors în țară la expirarea termenului de înapoiere".
3. La 11 octombrie 1989 cota de 1 proprietatea reclamantei este închiriată cu contractul de închiriere nr. 429/1989 încheiat cu EGCL Carei, pârâților S.T. și S.E
Ulterior, la 20 decembrie 1996, pârâții S.T. și S.E. cumpără în baza Legii nr. 112/1995 cota de 1 din imobilul în care locuiau în calitate de chiriași.
4. Rezultă din actele menționate că atât contractul de închiriere cât și contractul de vânzare-cumpărare pentru cota de 1 din imobilul în litigiu au fost încheiate prin eludarea prevederilor legii în vigoare la data încheierii lor și cu rea-credință din partea pârâților S.
5. Astfel decizia administrativă prin care s-a luat măsura trecerii în proprietatea statului a cotei de 1 din imobil, a fost emisă la data de 6 octombrie 1989 cu referire la un alt nume decât cel purtat de reclamantă la acea dată (aceasta se numea din 1976 M., nume dobândit prin căsătorie și cu care figura și în actul de identitate, inclusiv în pașaport).
Actul administrativ nu era definitiv și nu a putut avea efectul transferului dreptului de proprietate, de la reclamanta M. către stat întrucât, fiind un act administrativ individual, nu putea produce efectele juridice ce se urmăreau prin emiterea lui, decât după comunicarea către persoana căreia i se adresa, iar aceasta îl putea ataca cu plângere la instanțele judecătorești potrivit art. 4 din Decretul nr. 223/1974.
Așa fiind la data de 11 octombrie 1989 deci după 6 zile de la emiterea actului administrativ nu se putea încheia de către EGCL Carei în calitate de titulară a dreptului de administrare a fondului de locuințe, un contract de închiriere în condițiile și cu respectarea prevederilor art. 9 - 15 din Legea nr. 5/1973 și art. 1 și art. 2 din HCM nr. 860 din 19 iulie 1973 dat în aplicarea Legii nr. 5/1973, cu privire la fondul locativ de stat.
Așa fiind, contrar celor susținute în recursul de anulare, este dovedită fraudarea legii la încheierea contractului de închiriere nr. 429 din 11 octombrie 1989, acesta fiind afectat de nulitate.
6. Cu privire la buna-credință a pârâților S.T.A. și S.E. din probele administrate în cauză se stabilește o altă situație decât era afirmată prin recursul în anulare.
Astfel rezultă că reclamanta M.M.R. a fost deposedată de cota de 1 din imobilul în litigiu în baza Decretului 223/1974; prin decizia cu nr. 001 din 5 octombrie 1989 emisă de Consiliul Popular al Județului Satu-Mare, Biroul Permanent al Comitetului Executiv.
Prevederile Decretului nr. 223/1974 sunt însă neconstituționale, deoarece încalcă dispozițiile art. 12,art. 17 și art. 36 din Constituția din 1965 în vigoare la data emiterii decretului; încalcă și prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., lege organică care nu poate fi modificată printr-o lege ordinară cu o forță juridică inferioară, cum este Decretul nr. 223/1974, acesta încălcând în același timp și pactele internaționale semnate încă din anul 1968 și apoi ratificate prin Decretul nr. 223/1974.
Or, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Așa fiind imobilul reclamantei a fost preluat fără titlu valabil și în consecință nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995 și nu putea fi înstrăinat chiriașilor în temeiul art. 9 din aceeași lege, reclamanta solicitând restituirea în natură a imobilului prin cererea adresată la 29 aprilie 1996 Comisiei Locale a Municipiului Carei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, asupra căreia această comisie s-a pronunțat prin Hotărârea nr. 161 din 11 decembrie 1998 pe care a comunicat-o reclamantei M.M.R. la 3 ianuarie 2000.
Despre aceste împrejurări există o puternică prezumție că pârâții au avut cunoștință, deoarece locuiau în imobilul în litigiu cu tatăl reclamantei, coproprietar pentru 1 din locuință și care ocupa parterul casei.
Oricum, cu un minim de diligențe pârâții ar fi putut cunoaște situația litigioasă a locuinței pe care au cumpărat-o iar dacă nu au depus aceste diligențe se află în culpă, înțelegând să cumpere pe riscul lor apartamentul.
Existând culpa pârâților aceștia nu mai pot invoca în apărarea dreptului de proprietate de care se prevalează, buna-credință așa cum se afirma în recursul în anulare.
Pentru considerentele arătate, recursul în anulare este a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4636/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5408/2004. Civil → |
|---|
