ICCJ. Decizia nr. 3915/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la data de 18 iunie 2002, reclamanții C.V. și C.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Primăria comunei Dorobanțu, județul Călărași, A.P.A.P.S. și SC I. SA cu sediul în Călărași ca acestea să fie obligate să-i restituie în natură sau să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în comuna Dorobanțu, județul Călărași compus din teren în suprafață de 2000 mp, construcțiile edificate pe acesta, respectiv "Moara Victoria" cu utilajele devenite imobile prin încorporare și o casă compusă din două camere edificată pe același teren.
Reclamanții și-au completat acțiunea la data de 1 august 2002 solicitând ca în temeiul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 să se constate nulitatea absolută a actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 80/1994 încheiat între F.P.S. și pârâta SC I. SA.
La termenul din 4 martie 2003, reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că aceasta are caracterul unei acțiuni în revendicarea imobilului în litigiu întemeiată pe dispozițiile art. 1,art. 20 din Legea nr. 10/2001 precum și art. 480 C. civ.
Pârâta SC I. SA a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate că actul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 80 din 9 februarie 1994 încheiat cu fostul F.P.S. este legal, respectând legile în vigoare de la data înstrăinării, așa încât SC I. SA este un dobânditor de bună credință al imobilului. Totodată, pârâta a mai solicitat să se constate că imobilul dobândit astfel s-a făcut prin preluarea cu titlu valabil în cadrul procesului de privatizare.
S-a mai invocat de pârâta SC I. SA excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 490 din 13 mai 2003 a admis excepția invocată de pârâta SC I. SA și a respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă cu motivarea că persoanele îndreptățite pot solicita, fie restituirea în natură a imobilelor, fie măsuri reparatorii prin echivalent pentru care este necesară urmarea unei proceduri administrative distincte, în nici un caz neputându-se solicita ambele modalități prevăzute de Legea nr. 10/2001.
De asemenea tribunalul a reținut că reclamanții au formulat acțiune în revendicarea imobilului și nu contestație așa cum prevede art. 24 din Legea nr. 10/2001, deși pârâta SC I. SA Călărași le-a comunicat decizia nr. 1 din 2 iulie 2001 prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a bunului solicitat.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții criticând-o ca fiind nelegală deoarece prima instanță nu a stabilit corect obiectul cauzei, câtă vreme pârâtele nu au emis dispoziții motivate în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 10/2001, iar decizia nr. 1/2001 emisă de SC I. SA nu are o astfel de semnificație.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 660 A din 11 decembrie 2003 a admis apelul reclamanților și potrivit art. 297 C. proc. civ. a anulat sentința pronunțată de tribunal reținând cauza pentru evocarea fondului.
în pronunțarea acestei hotărâri, instanța de apel a reținut că tribunalul nu s-a pronunțat asupra a ceea ce i s-a cerut, calificând greșit acțiunea cu care a fost investit.
Instanța de apel a stabilit că obiectul acțiunii, așa cum rezultă din acțiunea introductivă și din cererea completatoare, vizează revendicarea imobilului, teren în suprafață de 2000 mp și construcțiile edificate pe acesta situat în comuna Dorobanțu, județul Călărași precum și constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare a acestui imobil nr. 80/1994 încheiat între fostul F.P.S. și pârâta SC I. SA.
De asemenea, temeiul juridic indicat de reclamanți îl constituie în privința primului capăt de cerere art. 1 și art. 20 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 480 C. civ., iar pentru al doilea capăt de cerere, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Din această perspectivă, s-a constatat că reținerea primei instanțe că este investită cu soluționarea cumulativă atât a cererii de restituire cât și a cererii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent este eronată întrucât rezultă cu evidență din modul de redactare a acțiunii, dar mai ales din cererea precizatoare depusă la data de 4 martie 2002 că măsurile reparatorii erau solicitate doar în subsidiar.
Instanța de apel a mai constat că tribunalul nu s-a pronunțat asupra celui de-al doilea capăt de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 80/1994 și a stabilit că decizia nr. 1 din 2 iulie 2001 emisă de pârâta SC I. SA nu are valoarea unei dispoziții în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001.
împrejurarea că intimatele-pârâte nu au răspuns prin dispoziții motivate la solicitarea reclamanților privind imobilul în litigiu, nu poate îngrădi accesul acestora la justiție pentru retrocedarea în natură a bunului.
Evocând fondul cauzei, prin decizia nr. 486 A din 11 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, acțiunea reclamanților C.V. și C.M. a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, în evocarea fondului, s-a considerat investită cu o cerere în anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 80/1994 în temeiul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și subsecvent cu o cerere în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., ca mijloc procedural de repunere a părților în situația anterioară prin restituirea în natură a imobilului.
Analizând cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin prisma dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a reținut că reclamanților le revenea sarcina dovedirii relei-credințe a pârâților în una din formele care să conducă la nulitatea contractului, respectiv conivența frauduloasă sau reaua-credință a subdobânditorului, or asemenea dovezi nu s-au produs.
Ca atare, actul de înstrăinare este legal, iar subdobânditorul imobilului a încheiat contractul cu bună-credință, imobilul intrând în patrimoniul său cu titlu valabil.
în ce privește capătul de cerere referitor la revendicarea imobilului, instanța de apel l-a considerat nefondat, întrucât în condițiile în care ambele părți dețin titluri de proprietate, preferabilitatea unuia față de celălalt s-a rezolvat prin însăși dispoziția cuprinsă în art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce nu poate fi anihilată prin compararea titlurilor, ca simplă ipoteză de probațiune a revendicării. Compararea titlurilor vizează exclusiv situația când ambele părți ale revendicării produc titluri derivate care emană de la autori diferiți și care sunt fără vreo legătură între ele. Or, în speță titlurile părților sunt într-o strânsă legătură bazată mai întâi pe existența unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului, iar apoi prin intervenția actului de preluare la stat și, prin convenție, înstrăinarea lui către pârâta-subdobânditoare.
Referitor la susținerea apelanților-reclamanți că acțiunea în revendicare vizează atât restituirea în natură cât și restituirea prin echivalent, instanța de apel a considerat că, în temeiul art. 480 C. civ. nu se poate solicita decât restituirea în natură așa încât nu poate fi admisibilă nici o cerere subsidiară care să aibă ca obiect obținerea unor măsuri reparatorii.
S-a apreciat că cele două pretenții ale reclamanților nu pot ființa decât ca cereri distincte, cu regim juridic strict determinat întrucât dreptul comun conferă temeiuri de drept diferite: art. 480 C. civ. pentru acțiunea în revendicare și principiile răspunderii civile delictuale pentru acțiunea în reparațiunea civilă în condiții de prescriptibilitate a cererii.
în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. în contra acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții C.V. și C.M. invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Recurenții susțin în esență că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii.
Astfel, se menționează că imobilul în litigiu, proprietatea tatălui reclamanților a fost preluat de stat abuziv prin procesul verbal de inventar din 14 iunie 1948.
Dacă s-ar aprecia că imobilul a fost naționalizat în baza Legii nr. 119/1948, atunci în raport de art. 6 din Legea nr. 213/1998, statul nu deține titlu valabil asupra imobilului întrucât preluarea nu a respectat Constituția din anul 1948, tratatele internaționale la care România era parte și nici dispozițiile Legii nr. 119/1948.
în atare situație, autorul recurenților-reclamanți nu și-a pierdut calitatea de proprietar asupra imobilului niciodată.
Recurenții arată că deținătoarea în fapt a imobilului, respectiv intimata SC I. SA a invocat că titlul său asupra bunului îl constituie contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 80/1994, or, acest contract are ca obiect acțiuni și prin el nu s-a transmis proprietatea asupra imobilului.
Drept urmare, contractul menționat este lovit de nulitate absolută în ce privește imobilul "Moara Victoria" aflată în patrimoniul intimatei SC I. SA întrucât a fost încheiat cu rea-credință de fostul F.P.S. ce nu era proprietar, în frauda drepturilor adevăratului proprietar (respectiv autorul recurenților) de conivența cu SC I. SA ce nu a făcut verificări înainte de cumpărare din care ar fi obținut informația că încă din 17 martie 1991 recurenții au revendicat imobilul de la Primăria comunei Dorobanțu.
într-o altă critică, recurenții susțin că instanța de apel a apreciat eronat actul juridic dedus judecății.
Se arată că în cadrul revendicării, s-a invocat în subsidiar ca apărare necesitatea comparării titlurilor de proprietate, analiză pe care instanța de apel nu a făcut-o și le-a respins cererea de restituire în natură a imobilului.
Recurenții precizează că autorul lor avea titlu preferabil, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4747/1942 transcris sub nr. 3059 din 21 septembrie 1942 prin care a dobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu, act opozabil erga omnes în timp ce intimata SC I. SA a exhibat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 80/1994 încheiat cu un neproprietar și prin care i s-au vândut acțiuni și nu imobilul "Moara Victoria", titlu lovit de nulitate absolută.
în final, recurenții, menționând că statul a preluat abuziv și fără un titlu valabil imobilul în litigiu în integralitatea lui, solicită admiterea recursului și obligarea pârâtelor să-i restituie în deplină proprietate imobilul "Moara Victoria" compus din teren în suprafață de 2.126 mp și construcțiile edificate pe acesta.
Intimatele SC I. SA și A.V.A.S. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți.
Prin reprezentantul său legal, intimata SC I. SA a invocat excepția necompetenței materiale de soluționare a recursului de către înalta Curte de Casație și Justiție față de dispozițiile Legii nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă având în vedere că obiectul acțiunii îl constituie revendicarea unui imobil în temeiul art. 480 C. civ. și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 80/1994.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele de casare și a excepției invocate, înalta Curte va respinge excepția de necompetență materială invocată de intimata SC I. SA și va admite recursul reclamanților pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Conform deciziei intermediare de casare cu reținere pentru evocarea fondului, respectiv decizia nr. 660 A din 11 decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a reținut că instanța de fond a calificat greșit acțiunea reclamanților și nu s-a pronunțat asupra a ceea ce i s-a cerut ceea ce atrage anularea sentinței.
Ca urmare, instanța de apel a stabilit, în raport de acțiunea introductivă și precizările și completările ulterioare, că este investită să soluționeze o acțiune prin care se solicită restituirea în natură a imobilului situat în comuna Dorobanțu, județul Călărași compus din teren în suprafață de 2000 mp și construcțiile edificate pe acesta, respectiv, "Moara Victoria" cu utilajele aferente devenite imobile prin destinație și o construcție cu două camere. în subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, să se stabilească măsuri reparatorii prin echivalent.
Temeiul juridic al acestui capăt de cerere, indicat de reclamanți este art. 1 și art. 20 din Legea nr. 10/2001 cu referite la art. 480 C. civ.
Al doilea capăt de cerere din acțiunea completată îl constituie constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare a imobilului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 80/1994 încheiat între fostul F.P.S și intimata SC I. SA, întemeiat pe dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Evocând fondul prin decizia civilă nr. 486/A din 11 martie 2004, atacată prin prezentul recurs, aceeași instanță de apel s-a considerat investită cu o acțiune prin care s-a solicitat de către reclamanți anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 80/1994 pentru reaua-credință a părților la încheierea acestuia întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și, subsecvent, cu o cerere în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., ca mijloc procedural de asigurare a repunerii părților în situația anterioară, prin restituirea în natură a imobilului.
Este lesne de observat, din cele expuse că instanța de apel și-a încălcat propria decizie de casare cu reținerea câtă vreme a apreciat că este investită cu o acțiune în revendicare a imobilului întemeiată exclusiv pe art. 480 C. civ., în loc să observe că pentru acest capăt de cerere principal al acțiunii, reclamanții au indicat ca temei juridic art. 1 și art. 20 din Legea nr. 10/2001 cu referire la art. 480 C. civ. și în subsidiar au solicitat și măsuri reparatorii prin echivalent, dacă nu este posibilă retrocedarea bunului.
Respingând cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu analizată numai din punctul de vedere al acțiunii în revendicare, fără o examinare din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și nu a evocat fondul.
Astfel, se impunea verificarea modului de preluare a imobilului de către stat, caracterul preluării, legalitatea titlului statului în raport și de art. 6 din Legea nr. 213/1998 și apoi împrejurările în care statul a înstrăinat bunul, deținut în prezent, doar parțial, de intimata SC I. SA.
De asemenea, dacă se impunea acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent solicitate în subsidiar.
Fără verificarea aspectelor menționate, ce au implicații și asupra legalității înstrăinării imobilului în litigiu, instanța de apel a respins nelegal și capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 80/1994 pe motiv că nu s-a făcut dovada relei-credințe a cocontractanților de către reclamanți.
Este evident că recurenții- reclamanți au urmărit prin acțiune, în principal, restituirea în natură a imobilului în condițiile Legii nr. 10/2001 deoarece la notificările adresate intimatelor-pârâte acestea nu au emis dispoziția motivată prevăzută de lege, or, instanța de apel nu s-a pronunțat în limitele investirii sale prin cererea de chemare în judecată.
Față de considerentele expuse în legătură cu temeiul juridic al acțiunii [art. 1,art. 20 și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001] în raport de care tribunalul este prima instanță, înalta Curte a respins excepția de necompetență materială privind soluționarea recursului, nefiind incidente cauzei dispozițiile art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005.
Ca urmare a celor ce preced, înalta Curte a admis recursul reclamanților C.V. și C.M., a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4090/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 411/2006. Civil → |
|---|
