ICCJ. Decizia nr. 4494/2006. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 997 din 27 iunie 2002, a admis contestația formulată de contestatoarea I.E.L., a anulat decizia nr. 59 din 5 martie 2002 emisă de R.A. L., prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în sector 1, și a obligat pârâta să lase petentei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.
Soluția primei instanțe a fost menținută prin decizia nr. 96 din 4 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței menționate.
S-a reținut că autoarea reclamantei N.F. a cumpărat la data de 26 iulie 1934, 720 mp teren, lotul 53 din fostul parc al Domeniilor, pe care a construit, în baza autorizației din 23 mai 1935, o locuință compusă din subsol, parter, etaj și mansardă.
S-a arătat că imobilul în litigiu a fost rechiziționat în anul 1945 și naționalizat ulterior, deși proprietarul făcea parte din categoriile persoanelor exceptate de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.
S-a menționat că N.F. a decedat la data de 2 februarie 1978, unica sa moștenitoarea fiind petenta I.E.L., întrucât I.H. și W.D.H. au renunțat la pretențiile asupra imobilelor ce au aparținut defunctei în România.
împotriva deciziei menționate a declarat recurs RA A.P.P.S., recurs ce a fost admis prin decizia nr. 4065 din 26 mai 2004 a înaltei Curte de Casație și Justiție, secția civilă, hotărârea recurată fiind casată cu trimitere spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, pentru a se stabili legea aplicabilă moștenirii lăsate de autoarea reclamantei N.F., decedată la 2 februarie 1978 în Austria, conform art. 162 cu referire la art. 66 și art. 67 din Legea 105/1992 și întinderea drepturilor lui I.E.L. asupra imobilului în litigiu, după calificarea juridică a actelor intitulate "declarații", întocmite de comoștenitorii I.H. și W.D.H.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 944 din 23 mai 2005, a respins apelul pârâtei RA A.P.P.S., reținând că reclamanta a făcut dovada că este succesoarea fostului proprietar al imobilului din str. C., defuncta N.F.
S-a constatat că, prin testamentul din 12 ianuarie 1973, N.F. a instituit ca legatari în privința averii sale pe cei trei nepoți, respectiv I.E.L., I.H. și W.D.H., ultimii doi moștenitori declarând că renunță la drepturile lor asupra averii din România a defunctei, declarațiile fiind reconfirmate și supralegalizate ulterior pronunțării deciziei civile nr. 4065 din 26 mai 2004 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Referitor la fondul cauzei, s-a reținut că imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil, fiind inițial rechiziționat pentru misiunile aliate sovietice în baza ordinului de rechiziție nr. 5178/1945, iar ulterior naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, poziția 2723, de la N.F.
S-a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea 10/2001, și că din toate probele administrate a rezultat că imobilul teren aflat în lotul 53 din Parcul Domeniilor, în suprafață de 720 mp, pe care s-a ridicat o construcție compusă din subsol, parter, etaj și mansardă, este unul și același cu cel situat pe str. C.
împotriva deciziei menționate a declarat recurs pârâta RA A.P.P.S. la 11 iulie 2005, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, pârâta a susținut că actele depuse la dosar sunt insuficiente pentru a face dovada calității de unic moștenitor a reclamantei, de pe urma defunctei N.F. și că s-au încălcat prevederile Legii 105/1992 și ale Legii 10/2001 și normelor metodologice de aplicare a acesteia, în sensul că nu s-a stabilit calitatea de moștenitor potrivit legii civile române.
Recurenta a susținut că declarațiile comoștenitorilor din data de 20 iulie 2001 nu pot fi considerate declarații de renunțare la succesiune conform legii române, ci au caracterul unor acte de înstrăinare cu titlu gratuit, care nu îmbracă forma autentică, conform art. 813 și art. 814 C. civ.
Totodată s-a susținut că, în mod eronat a fost obligată RA A.P.P.S. la punerea în posesie, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 1 și art. 20 din Legea 10/2001 care atribuie competența restituirii, exclusiv unității deținătoare.
Celelalte critici formulate prin motivele de recurs au vizat faptul că nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul solicitat și cel ce a aparținut N.F., instanța de apel nepronunțându-se asupra acestui aspect.
în faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Recursul este nefondat.
Așa cum corect a reținut instanța de apel, potrivit art. 26 din Decretul nr. 1179 din 28 decembrie 1968 pentru ratificarea Convenției dintre R. S. România și Republica Austria cu privire la asistența juridică în materia dreptului civil și de familie și la valabilitatea și transmiterea actelor și a Protocolului anexă la Convenție, publicat în Buletinul Oficial al RSR, partea I; nr. 4 din 9 ianuarie 1969 nu se impunea supralegalizarea declarațiilor comoștenitorilor I.H. și W.D.H., potrivit art. 25 pct. 1, acestea neavând nevoie de o altă certificare pentru a fi folosite în fața instanțelor judecătorești și a autorizațiilor administrative ale celuilalt stat contractant.
De altfel, cu ocazia rejudecării apelului, reclamanta a depus la dosar declarațiile reconfirmate la 26 ianuarie 2005 și supralegalizate.
în speță, fiind în discuție o moștenire testamentară, potrivit art. 68 din Legea 105/1992, testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale, mai multor legi, inclusiv legii naționale sau de domiciliu a acestuia.
Cum, în speță, decesul autoarei intimatei a avut loc în Austria, în mod corect s-a procedat la dezbaterea succesiunii în conformitate cu legea civilă austriacă.
Mai mult, la data la care s-a deschis succesiunea, 2 februarie 1978, în patrimoniul defunctei N.F. nu se afla dreptul de proprietate asupra imobilului din România.
Ca atare se va aprecia ca neîntemeiată critica recurentei referitoare la încălcarea art. 66 din Legea 105/1992, cele două declarații ale comoștenitorilor fiind corect calificate ca declarații de renunțare la drepturile succesorale asupra bunurilor din România și nu acte de donație, cărora le lipsește forma autentică, astfel cum susține pârâta R.A. A.P.P.S.
Critica referitoare la neanalizarea motivului privind lipsa identității dintre imobilul solicitat și cel ce a aparținut autoarei intimatei, N.F., este, de asemenea, nefondată.
Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a analizat critica menționată, formulată de pârâta, reținând, în baza probelor administrate că imobilul teren ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare nr. 21606 din 26 iulie 1934 autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat, pe care s-a edificat construcția compusă din subsol, parter, etaj și mansardă, conform autorizației din 23 mai 1935, în care se menționează str. Av. M., este unul și același cu cel situat în str. A.C. nr. 59, actualmente str. C. nr. 59.
De altfel, recurenta a încheiat la 12 februarie 2002, în baza art. 42 din Legea 10/2001 un proces verbal de constatare în privința imobilului din str. C. nr. 59, necontestând nici un moment că imobilul descris nu este unul și același cu cel solicitat a fi restituit în natură.
Critica referitoare la greșita obligare a recurentei la punerea în posesie va fi apreciată ca nefondată.
Este adevărat că, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea 10/2001, restituirea imobilelor preluate în mod abuziv se realizează prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.
în speță, însă, apreciind contestația întemeiată, instanța a procedat la anularea deciziei și a obligat pârâta să restituie imobilul persoanei îndreptățite.
Critica formulată de recurentă, în sensul că se putea dispune doar anularea deciziei și obligarea RA A.P.P.S. la emiterea unei decizii de restituire în natură, iar nu de obligare la lăsarea în deplină proprietate și posesie, este pur formală.
în ambele situații, finalitatea este aceeași, recurentei, în calitate de unitate deținătoare, revenindu-i obligația de restituire a bunului, indiferent că aceasta se face în temeiul unei decizii sau al unei hotărâri judecătorești, prin care s-a cenzurat decizia emisă inițial.
Față de aceste considerente s-a apreciat că nu este întrunit motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și s-a respins recursul pârâtei ca nefondat.
Având în vedere că, deși a solicitat cheltuieli de judecată în faza procesuală a recursului, intimata-reclamantă nu a făcut dovada acestora, cu chitanța de achitare a onorariului avocațial, Curtea a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3449/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1322/2006. Civil → |
|---|
