ICCJ. Decizia nr. 803/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 803.
Dosar nr. 7842/44/200.
Şedinţa publică din 11 octombrie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 1 aprilie 2002, cu completările ulterioare, reclamantul B.N. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi obligat să-i plătească suma de 11.500.000.000 lei reprezentând echivalentul prejudiciilor materiale şi morale suferite ca urmare a arestării şi condamnării sale pe nedrept în perioada 6 decembrie 1990-12 iulie 2001.
Prin sentinţa civilă nr. 429 din 7 noiembrie 2002 a Tribunalului Brăila a fost admisă în parte acţiunea, pârâtul fiind obligat să-i plătească reclamantului suma de 601.426.571 lei reprezentând daune materiale echivalente cu veniturile nete realizate în perioada aprilie 1995-octombrie 1996, când nu a prestat activitatea de avocat şi suma de 2 miliarde lei, cu titlu de daune morale.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în conformitate cu probele administrate în cauză, reclamantul, care la data de 5 decembrie 1990 era locotenent major în cadrul Poliţiei municipiului Brăila, în perioada 27 decembrie 1994-6 ianuarie 1995 a fost inculpat şi arestat preventiv pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 174 C. pen., iar prin Decizia penală nr. 34 din 21 martie 2000 a Curţii Militare de Apel a fost condamnat la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Ulterior, prin Decizia nr. 3663 din 12 iulie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, hotărârea de condamnare menţionată a fost casată, dispunându-se menţinerea sentinţei penale nr. 34 din 5 martie 1994 a Tribunalului Militar Bucureşti prin care reclamantul fusese achitat pentru infracţiune pentru care fusese inculpat, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. la art.10 lit. c) C. proc. pen.
Constatând astfel că reclamantul a fost victima unei erori judiciare, prima instanţă a socotit că în temeiul art. 504-507 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ., i se cuvin daunele materiale stabilite prin expertiza judiciară efectuată în cauză, reprezentând veniturile de care a fost lipsit în perioada cuprinsă între anii 1995-2000, perioadă în care, deşi avea atestat de avocat, a fost în imposibilitate legală să-şi exercite profesia.
Totodată s-a apreciat că pentru suferinţa morală încercată i se cuvin daune morale în cuantum de 2 miliarde lei.
Hotărârea instanţei de fond a fost integral infirmată prin Decizia nr. 21 A din 12 februarie 2003 a Curţii de Apel Galaţi, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila şi Ministerul Finanţelor Publice pentru Statul Român.
Instanţa de apel a considerat că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 504 C. proc. pen. întrucât, deşi a fost trimis în judecată şi arestat preventiv pentru două infracţiuni, purtare abuzivă şi omor în concurs real, la judecata în primă instanţă, reclamantul a fost achitat numai pentru infracţiunea prevăzută de art. 174 C. proc. pen. Pentru cea dea doua faptă a fost înlăturată răspunderea penală prin intervenţia prescripţiei speciale prevăzută de art. 124 cu referire la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. şi încetarea procesului penal în conformitate cu prevederile art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen.
Instanţa de apel a mai reţinut că, în condiţiile în care procesul penal nu a continuat pentru fapta prescrisă şi a obţinerii unei hotărâri de achitare şi pentru aceasta, situaţie determinată de culpa reclamantului care nu a stăruit în continuarea procesului penal, acesta nu poate invoca dreptul la repararea pagubei suferite în condiţiile art. 504 C. proc. pen., inaplicabile în cazul prescrierii răspunderii penale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a invocat lipsa de temei legal a hotărârii atacate, urmare a aplicării greşite a legii. A susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare contrară dispoziţiilor art. 504 şi urm. C. proc. pen., deciziei nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale a României şi că, împotriva dovezilor cauzei, a reţinut că măsura arestării preventive a avut în vedere şi infracţiunea de purtare abuzivă.
În legătură cu neconstituţionalitatea interpretării dată de instanţa prevederilor art. 504 C. proc. pen., recurentul a mai arătat că în condiţiile intervenirii prescripţiei răspunderii penale din culpa organelor judiciare, inculpatul poate, fără a fi obligat, să ceară continuarea procesului penal.
Totodată s-a învederat că înţelege să renunţe la judecata capătului de cerere privind majorarea cuantumului daunelor morale.
Prin Decizia nr. 2885 din 11 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis ca fondat recursul reclamantului, a fost casată Decizia curţii de apel, iar cauza trimisă pentru rejudecarea apelurilor declarate de reclamantul şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la Curtea de Apel Galaţi.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila împotriva sentinţei tribunalului.
Instanţa de recurs a reţinut că prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale s-a statuat că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statului îi revine răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
S-a arătat că răspunderea pentru repararea pagubei în cazul condamnării sau a luării unei măsuri preventive pe nedrept reglementată de art. 504 C. proc. pen. funcţionează şi în cazul încetării procesului penal pentru oricare dintre cazurile prevăzute de art. 11 lit. b) C. proc. pen. cu referire la art. 10 C. proc. pen.
Stabilind contrariul, instanţa de apel a admis fără temei legal apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 883/A din 20 decembrie 2005 a Curţii de Apel Galaţi a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecata apelului.
Instanţa de apel a reţinut că nu pot fi primite susţinerile potrivit cărora Statul Român ar fi absolvit de răspundere patrimonială în situaţia dată, câtă vreme art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care constituie temeiul acţiunii, stabileşte în mod expres titularul obligaţiei de reparare a pagubei, respectiv statul. Prin urmare, în cadrul acţiunii intentate de reclamant, doar Statul Român poate avea calitatea de pârât, acesta din urmă având, la rândul său deschisă calea unei eventuale acţiuni în regres îndreptate împotriva celui care cu rea credinţă, sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune, în conformitate cu prevederile art. 507 C. proc. pen.
Principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.
Statul răspunde astfel pentru repararea pagubelor suferite de persoanele condamnate sau faţă de care s-au luat măsuri preventive pe nedrept şi în cazul încetării procesului penal pentru oricare din cazurile prevăzute de art. 11 lit. b) C. proc. pen. cu referire la art. 10 C. proc. pen.
Faţă de dispoziţiile deciziei prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate, sus evocată, răspunderea statului subzistă şi în cazul persoanelor condamnate iniţial dacă în urma rejudecării cauzei, într-o cale ordinară sau extraordinară de atac, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
A interpreta altfel textul art. 504 C. proc. pen. înseamnă a ignora dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale, care au caracter obligatoriu şi, pe de altă parte, a limita în mod nejustificat sfera persoanelor păgubite ca urmare a erorilor judiciare săvârşite în procesele penale şi care pot beneficia de repararea prejudiciilor suferite.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs încadrate în prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. şi art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pârâta a arătat că instanţa de apel a cercetat legalitatea unei alte hotărâri decât cea apelată de Statul Român, caz în care se impune modificarea hotărârii astfel pronunţate.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, s-a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţie coroborate cu prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificate prin Legea nr. 30/1994.
Atragerea răspunderii statului intervine doar în ipoteza prevăzută de textul art. 504 alin. (1) C. proc. pen. şi constă în existenţa unei condamnări definitive, desfiinţată în cererea rejudecării cauzei, cerinţă neîndeplinită în speţă.
Potrivit acestor dispoziţii legale, statul răspunde doar pentru conduita organelor sale de autoritate şi nu pentru cele ale altor instituţii, autonome în raport de organele autorităţii statului.
A fost criticat de asemenea şi modul de stabilire a cuantumului daunelor materiale, întrucât fapta generatoare de prejudicii nu a fost dispusă de un organ al autorităţii de stat, ci de un organism privat, dar şi a celor morale, considerate ca fiind excesive faţă de situaţia de fapt rezultată din probele dosarului. În acest sens s-a invocat existenţa unei disproporţii vădite între prejudiciul efectiv suferit şi despăgubirile acordate cu acest titlu.
Recursul este fondat în parte pentru considerentele ce succed:
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite, textul legal enunţat reglementând o cu totul altă ipoteză decât cea invocată.
Acest motiv de recurs vizează doar situaţiile de plus petita sau ultra petita, nu şi cele privind eventualele erori, care pot fi îndreptate în condiţiile art. 281 C. proc. civ. şi în nici un caz prin intermediul prezentei căi de atac.
Cât priveşte motivul de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., se reţine că, potrivit acestor dispoziţii legale, se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită sau încălcarea legii.
În speţă, legea aplicabilă raportului dedus judecăţii a fost reţinută a fi dispoziţia art. 504 alin. (1) C. proc. pen., dispoziţie potrivit căreia, „orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există".
Iar potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., în forma în vigoare la data sesizării instanţei civile „are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată".
De asemenea, conform art. 52 alin. (3) din Constituţie „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare".
Dispoziţiile legale enunţate stabilesc, fără putinţă de echivoc, atât debitorul obligaţiei de plată a daunelor în caz de eroare judiciară şi care, indubitabil este statul prin instituţia chemată în proces corespunzător prevederilor art. 506 alin. (3) C. proc. pen., cât şi ipotezele în care este atrasă răspunderea sa patrimonială.
În speţă, în mod just au constatat instanţele că procedurile judiciare din faţa instanţelor penale, arestarea preventivă şi condamnarea pe nedrept au fost susceptibile de a produce pagube atât materiale, cât şi suferinţe pe plan moral, social şi profesional de natură să lezeze demnitatea şi onoarea reclamantului.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant că, în cazurile de violare a art. 5 paragraf I al convenţiei (privare nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul produs victimei, material şi moral pe perioada detenţiei nelegale.
Intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul care, în final, s-au dovedit a nu fi reale, au avut, incontestabil, grave consecinţe asupra reclamantului, vătămându-i sănătatea, onoarea, creditul moral, poziţia socială şi prestigiul profesional, aspecte care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie criterii importante şi serioase de stabilire a daunelor solicitate în acest temei.
Din această perspectivă se constată a nu fi fondate criticile axate pe împrejurările analizate.
Referitor însă la cuantumul daunelor morale, se constată că faţă de durata arestării preventive dispuse în mod nelegal, de 11 zile, despăgubirea acordată cu acest titlu este excesivă.
Este adevărat că în stabilirea cuantumului despăgubirii în lipsa unor criterii obiective de apreciere, judecătorul face o evaluare aproximativă a întinderii prejudiciului moral, adică a efectului negativ suferit de persoana îndreptăţită, prin raportarea la drepturile şi libertăţile fundamentale care i-au fost încălcate sau restricţionate, la durata încălcării sau restricţionării, însă evaluarea suferinţei trebuie să respecte principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
În caz contrar s-ar produce o îmbogăţire fără just temei, cu consecinţa denaturării scopului declanşării procedurii judiciare, ceea ce nu este admisibil.
Fără a proceda la o cuantificare a daunei în modalitatea invocată prin recurs, raportându-se la datele concrete ale cauzei cu respectarea principiului evocat, instanţa urmează a constata ca fondată critica din recurs privind întinderea despăgubirilor acordate, motiv pentru care, în temeiul art. 314 C. proc. civ. recursul va fi admis în aceste limite. Urmare a reevaluării probatoriului administrat se va dispune obligarea pârâtei la despăgubiri civile către reclamant în cuantum de 1 miliard lei, sumă apreciată ca fiind corespunzătoare suferinţei efective a victimei analizate sub toate aspectele sus enunţate.
Restul dispoziţiilor hotărârii urmează a fi păstrate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Brăila împotriva deciziei civile nr. 883/A din 20 decembrie 2005 a Curţii de Apel Galaţi.
Casează Decizia şi sentinţa civilă nr. 429 din 7 noiembrie 2002 a Tribunalului Brăila, în sensul că obligă statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Brăila să plătească reclamantului B.N. suma de 1 miliard ROL cu titlu de daune morale.
Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei civile menţionate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8032/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7839/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
