ICCJ. Decizia nr. 153/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introdusă la 22 martie 2007 pe rolul Tribunalului Suceava reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Spania, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pentru pârâtul H.D.S.
Acțiunea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 39 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată de O.G. nr. 5/2006.
în fapt s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Spania la data de 6 noiembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară și ratificat prin Legea nr. 45/1997.
Tribunalul Suceava prin sentința civilă nr. 639 din 17 aprilie 2007 a respins acțiunea ca nefondată.
Instanța, în motivarea hotărârii, a reținut în esență că pârâtul a fost returnat din Spania pentru "ședere ilegală" fără a se dovedi în ce a constat aceasta.
S-a constatat că acest drept este garantat în temeiul art. 18 din Tratatul de înființare a Comunității Europene iar statele membre pot restrânge această libertate pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.
S-a constatat că din 1 ianuarie 2007 România a devenit stat membru al Uniunii Europene și nu s-a făcut dovada că sunt motive care să impună față de pârât o asemenea limitare.
Curtea de Apel Suceava prin decizia civilă nr. 2 din 25 iunie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Din considerentele deciziei s-a reținut că la 1 ianuarie 2007 data aderării României la Uniunea Europeană, dispozițiile art. 52 din Legea nr. 248/2005 și-au încetat aplicabilitatea aspect necontestat de apelanta-reclamantă.
S-a observat că art. 38 deși este în vigoare nu este în concordanță cu dispozițiile Directivei 38 din 24 aprilie 2004 a Parlamentului European iar restricția acestui drept de liberă circulație este supusă dispozițiilor art. 27-33 din Directiva menționată, norme europene transpuse de dreptul internațional prin O.U.G. nr. 102/2005 astfel că cetățenii români se bucură de același tratament sub aspectul interdicțiilor introduse cu privire la libera circulație în spațiul european. Motivele invocate nejustificând aplicarea restricției.
împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile în fapt s-au referit, în esență, la împrejurarea că exercitarea dreptului la liberă circulație are loc cu respectarea unor obligații impuse de lege și că limitările aduse acestui drept, permise de Legea nr. 248/2005, nu contravin nici normelor constituționale (după cum s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006), nici reglementările internaționale care consacră acest drept (art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 12 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului).
S-a mai arătat că migrația ilegală, care presupune o deplasare a persoanelor care au intrat ilegal pe teritoriul unui stat, sau care nu mai îndeplinesc condițiile de ședere în acel stat, este o problemă de interes public și deci supusă limitărilor.
S-a mai susținut că împrejurarea că România a devenit stat membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, nu face inaplicabilă Legea nr. 248/2005. Când legiuitorul a dorit ca anumite dispoziții să nu se mai aplice după această dată, a menționat-o în mod expres, cum a fost cazul art. 52, o interpretare per a contrario a acestui articol conducând la concluzia că după 1 ianuarie 2007 se vor avea în vedere doar dispozițiile art. 39 al legii în sensul că restrângerea operează numai pentru statul din care persoana a fost returnată și nu pentru toată Europa.
Recurenta a mai subliniat faptul că măsura returnării nu poate fi cenzurată de statul de cetățenie al persoanei în cauză. Autoritățile acestui din urmă stat au competența de a lua act de măsura returnării și de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislația națională care stabilește "îngrădirile" cărora cetățenii români, fără discriminare, trebuie să li se supună.
Recursul este nefondat.
Reclamanta a investit, în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, tribunalul, instanță competentă să judece asemenea cereri, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeași lege, cu o cerere de restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulație în statele Uniunii Europene.
Ca urmare, această măsură, fiind dată în competența instanțelor de judecată acestea sunt competente să aprecieze și să analizeze, în funcție de materialul probator administrat, oportunitatea măsurii solicitate.
Dreptul la liberă circulație a cetățenilor români nu este un drept absolut el se exercită cu respectarea cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție. Legea nr. 248/2005 nu stabilește că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație. O altă interpretare, în lipsa unor dispoziții exprese care să instituie o restrângere care să opereze de drept, nu poate fi făcută.
în legislația primară, art. 18.1 TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea acestuia.
în legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidența cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene Legea nr. 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Această Directivă a fost transpusă și în legislația română, prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, potrivit art. 35 al documentului normativ menționat.
Principiul consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituția României stabilește regula preeminenței normei internaționale (în speță, normei comunitare), în raport de norma internă, în caz de neconcordanță a acestor din urmă reglementări cu dispozițiile din pactele și tratatele internaționale la care România este parte.
în cauza dedusă judecății nu s-a probat existența vreuneia din cauzele de limitare prevăzute de Directivă care să impună aplicarea măsurii solicitate de reclamantă.
Ca urmare, instanțele de judecată au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, fără ca prin aceasta să aducă atingere hotărârii de readmisie luată de autoritățile străine cu privire la intimat. Aprecierea instanței române s-a limitat la oportunitatea aplicării măsurii solicitate de reclamantă și nu la decizia de returnare a cetățeanului român în țara de origine.
Având în vedere aceste motive, se constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, ca urmare, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 463/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1531/2008. Civil → |
|---|
