ICCJ. Decizia nr. 3747/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3747/2008
Dosar nr.10203/3/200.
Şedinţa publică din 9 iunie 2008
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 285 din 20 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea reclamanţilor C.L. şi C.S. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a fost anulată dispoziţia nr. 388/2005 emisă de pârât, iar acesta a fost obligat să propună măsuri reparatorii prin echivalent reclamanţilor pentru imobilul situat în Bucureşti, imobil preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974.
S-a reţinut că preluarea a fost abuzivă şi nu s-a făcut dovada primirii despăgubirilor aferente de către reclamanţi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 759 din 19 noiembrie 2007 a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 285 din 20 februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-contestatori C.L. şi C.S.
A fost schimbată sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii contestatorilor ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut în esenţă că, prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt enumerate actele normative şi situaţiile ce se circumscriu noţiunii de preluarea abuzivă. La lit. h) şi i) din acest articol sunt incluse în categoria preluării abuzive, atât imobilele preluate cu titlu, cât şi cele preluate fără titlu.
Sub aspectul criticii referitoare la preluarea abuzivă, s-a reţinut că apelul este nefondat în condiţiile în care, chiar prin textul de lege privind abrogarea Decretului nr. 223/1974 în baza căruia s-a făcut preluarea, s-a stabilit că respectivul decret a avut caracter discriminator şi nedrept.
Instanţa de apel a mai reţinut că prin acţiunea adresată instanţei, contestatorii au solicitat măsuri reparatorii, constând în diferenţa de valoare între despăgubirile primite la data preluării imobilului şi valoarea actuală a acestuia la nivelul pieţei, motivând că despăgubirile primite la acea dată reprezintă „mai puţin de 10% din valoarea achitata".
Contestatorii nu au infirmat acordarea despăgubirilor, ci dimpotrivă, prin întâmpinarea depusă în apel au recunoscut că li s-a acordat despăgubire pentru imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974.
În apel s-a avut în vedere că cei doi contestatori au primit despăgubiri pentru imobilul preluat de stat şi că este fără relevanţă împrejurarea că aceştia nu şi-au amintit şi nu au dovedit cuantumul sumei încasată cu acest titlu, în condiţiile în care şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, text care îi înlătură în mod expres de la beneficiul reparaţiei, tocmai pentru că au primit despăgubiri.
Incidenţa acestui text este determinată de faptul că, la data părăsirii ţării şi stabilirii în SUA, România avea încheiat un acord de reglementare a problemelor financiare în suspensie, acord prevăzut în Anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Temeiul de drept invocat de contestatori în acţiune, respectiv HG nr. 498/2003 a fost abrogată prin HG nr. 250/2007 privind Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001. în cuprinsul acestui act normativ, se recomanda acordarea despăgubirilor persoanelor care au înstrăinat imobilele în baza Decretului nr. 223/1974 ce constau în diferenţa dintre suma primită şi valoarea actuală a imobilului. Această recomandare nu poate fi aplicată în speţă, în primul rând pentru că nu a fost dovedit cuantumul sumei primite cu titlul de despăgubiri în temeiul Decretului nr. 223/1974 şi în al doilea rând, cel care este esenţial, acela că aplicarea recomandării contravine dispoziţiilor imperative ale art. 5 din Legea nr. 10/2001, text invocat şi de contestatori şi care îi exclude de la beneficiul primirii unor reparaţii compensatorii.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs contestatorii C.L. şi C.S. , care invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., susţin următoarele:
Într-o primă critică, se arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prin acţiunea pe care au formulat-o, au cerut diferenţa dintre suma primită cu titlul de despăgubiri şi suma ce reprezintă valoarea reală actuală a imobilului, întrucât pe parcursul procesului au precizat că nu au primit nicio despăgubire, cât şi faptul că, în urma modificării Legii nr. 10/2001, au înţeles să solicite măsuri reparatorii prin echivalent, situaţie în care trebuia să se pronunţe instanţa, aşa cum a şi procedat tribunalul.
Mai susţin că, instanţa de apel, din eroare, a reţinut o situaţie de fapt şi de drept incorectă, pronunţându-se numai în raport de cele menţionate în acţiunea introductivă; că nu au observat pe parcursul derulării procesului precizarea cererii, în sensul că nu au primit nicio despăgubire şi că numai după modificarea Legii nr. 10/2001 acţiunea a fost precizată, solicitându-se măsuri reparatorii. Se susţine că această ultimă precizare nu putea fi făcută la momentul introducerii acţiunii, ci numai ulterior, întrucât la acea dată nu puteau anticipa viitoarele măsuri legislative ce s-au realizat la doi ani după sesizarea instanţei.
În fine, mai arată recurenţii că din întregul material probator administrat în cauză rezultă că, deşi despăgubirile aferente imobilului au fost consemnate într-un înscris, totuşi nu s-au achitat contestatorilor şi că răspunsul dat de CEC nu poate fi interpretat împotriva lor.
Recursul este nefondat pentru considerentele de mai jos:
Prin notificarea adresată pârâtului, contestatorii au solicitat retrocedarea în natură sau echivalentul apartamentului nr. 69, situat în Bucureşti, compus din trei camere, vestibul, bucătărie, cămară, balcon, baie şi cota de 0,88 % din părţile şi dependinţele comune. Imobilul a fost dobândit prin construire şi cumpărare şi trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.
Formulând cererea de emigrare în SUA, contestatorii au fost obligaţi, sub presiunea neobţinerii vizelor de părăsire a ţării, să accepte cedarea apartamentului către stat, cu plata unei despăgubiri, cuantumul despăgubirilor neputând fi precizate în concret, ci numai apreciat la 10% din valoarea achitată pentru dobândirea imobilului.
Iniţial, contestatorii s-au numit K.I. şi S. iar prin certificatele de naturalizare nr. 12314634 şi nr. 12290547 emise de Statele Unite ale Americii şi-au schimbat numele în C.L. şi C.S.
Imobilul a fost preluat cu plată în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974 şi ulterior vândut, în baza Legii nr. 112/1995 fostului chiriaş M.M..
Aşa cum cei doi contestatori au recunoscut prin întâmpinarea formulată în apel (fila 11), la data preluării imobilului şi părăsirea ţării au primit despăgubiri.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, conform căruia ,Nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent, persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezenta lege".
Incidenţa textului este determinată de faptul că apelanţii au părăsit ţara, stabilindu-se în SUA, stat cu care, potrivit textului enunţat, România a încheiat un acord de reglementare a problemelor financiare în suspensie, acord prevăzut în anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Este adevărat că acţiunea contestatorilor s-a întemeiat pe HG nr. 498/2000, abrogată prin HG nr. 250/2007 privind Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În cuprinsul actului normativ de abrogare era recomandată acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au înstrăinat imobilele în baza Decretului nr. 223/1974, în sensul solicitat de contestatori.
Cu toate acestea, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, recomandarea nu poate fi aplicată, deoarece nu a fost dovedit cuantumul despăgubirilor primite în temeiul Decretului nr. 223/1974 şi că aplicarea recomandării este în contradicţie cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, text ce îi exclude de la posibilitatea obţinerii reparaţiilor compensatorii.
Această critică face posibilă încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar este nefondată, faţă de cele expuse mai sus.
Celelalte două critici întemeiate pe art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., nu se regăsesc în dezvoltarea cererii de recurs, recurenţii menţionând numai temeiul de drept, fără niciun alt comentariu, astfel că instanţa sub acest aspect nu poate proceda la efectuarea controlului judiciar.
Pentru considerentele expuse, hotărârea instanţei de apel fiind temeinică şi legală va fi menţinută şi urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanţilor să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C.L. şi C.S. împotriva deciziei nr. 759 din 19 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3690/2008. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3337/2008. Civil → |
|---|
