ICCJ. Decizia nr. 5388/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5388/2009
Dosar nr. 6224/109/2006
Şedinţa publică din 11 mai 2009
Asupra recursului civil de faţă;
Prin cererea înregistrară sub nr. 9702 din 12 septembrie 2006 pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, reclamantele C.N. şi R.E. au chemat în judecată pe pârâta SC A. SA, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să oblige pe pârâtă să soluţioneze notificarea formulată de reclamante, în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru terenul în suprafaţă de 656 mp pe care pârâta îl deţine.
Reclamantele au arătat că suprafaţa de teren respectivă face parte din suprafaţa de 1.250 mp situată în Piteşti, pe care autorul reclamantelor, N.C., a dobândit-o prin cumpărare în anul 1961 şi a fost expropriată prin Decretul nr. 181/1967 în vederea extinderii fabricii de stofe, terenul aparţinând în prezent pârâtei.
Din această suprafaţă, o parte, respectiv 594 mp, le-a fost restituită în baza Legii nr. 18/1991, iar diferenţa de teren este liberă şi se află în incinta fabricii respective.
Pârâta nu a răspuns la notificare.
La data de 9 noiembrie 2006, reclamanta şi-a precizat cererea, iar prin cererea înregistrată sub nr. 2344 din 8 noiembrie 2006 pârâta SC A. SA a chemat în garanţie pe A.V.A.S. Bucureşti, solicitând instanţei ca în cazul în care se va admite cererea principală, chemata în garanţie să răspundă la notificarea nr. 149 din 7 februarie 2002 şi să propună măsuri reparatorii în echivalent, deoarece pârâta a fost privatizată în anul 2001.
Prin încheierea din 27 noiembrie 2006, instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de chemată în garanţie, a A.V.A.S. Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 235 din 5 iulie 2007 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamante; s-a constatat că acestea sunt îndreptăţite să primească despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul teren în suprafaţă de 656 mp deţinut de pârâtă; a fost admisă cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S, Bucureşti şi a fost obligată această pârâtă să acorde reclamantelor despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru terenul în suprafaţă de 656 mp.
S-a reţinut că reclamantele sunt persoane îndreptăţite, în sensul Legii nr. 10/2001, fiind moştenitoarele defunctului C.N. care a deţinut un imobil ce a fost expropriat în mod abuziv, că o parte din teren a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991, iar faptul că pârâta nu a răspuns notificării formulate de către reclamante, deşi a fost comunicată de către primărie, echivalează cu un refuz nejustificat de restituire a imobilului, refuz care trebuie cenzurat de către instanţă în condiţiile Legii nr. 10/2001.
În cauză s-a efectuat un raport de expertiză, iar din concluziile acestuia a rezultat faptul că terenul solicitat se află în proprietatea pârâtei şi nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de construcţii şi detalii de sistematizare.
Cum societatea pârâtă a fost privatizată, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, chemata în garanţie, respectiv A.V.A.S. Bucureşti, este cea care trebuie să propună măsuri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001, reclamantelor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel A.V.A.S. Bucureşti, criticând sentinţa apelată ca fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 21 din Legea nr. 10/2001, în sensul că la data intrării în vigoare a legii speciale, societatea pârâtă avea capital majoritar de stat, iar Decizia de răspuns la notificare trebuia emisă de aceasta; sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii şi, oricum, competenţa de a stabili concret despăgubirile ce se cuvin reclamantelor revine Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor.
Prin Decizia civilă nr. 405/A din 22 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de chemata în garanţie A.V.A.S.; a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost obligată apelanta să facă propunere privind titlul de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 656 mp menţionat în dispozitivul sentinţei conform Titlului VII din Lega nr. 247/2005, această propunere urmând a fi înaintată Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, unitatea deţinătoare a imobilului preluat în mod abuziv sau apelanta din cauza de faţă nu sunt titularele obligaţiei de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent, entitatea învestită cu soluţionarea notificării fiind obligată doar să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, urmând ca propunerea să fie înaintată la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate în apel, s-a reţinut că acestea nu sunt fondate, deoarece nu are relevanţă faptul că privatizarea societăţii pârâte s-a făcut după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, atâta timp cât reclamantele nu au declarat apel împotriva sentinţei, care a devenit irevocabilă în privinţa lor, aceasta însemnând că au optat în mod exclusiv pentru măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii, a formulat recurs chemata în garanţie, A.V.A.S. Bucureşti, criticând-o sub următoarele aspecte :
1. În mod greşit instanţa de fond a admis cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S, încălcând astfel dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamantele solicitaseră obligarea pârâtei SC A. SA să soluţioneze notificarea formulată de acestea în temeiul Legii nr. 10/2001.
La data formulării notificării, A.V.A.S. deţinea 57,1235% din capitalul SC A. SA şi, prin urmare, competenţa de soluţionare a notificării aparţinea societăţii deţinătoare, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată.
În mod eronat, instanţa de apel a reţinut că se aplică dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
2. În mod greşit a reţinut instanţa de apel că recurenta nu ar fi contestat calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Astfel, A.V.A.S. Bucureşti a învederat faptul că procedura administrativă nu este îndeplinită faţă de ea, reclamantele neconformându-se dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, acestea nedepunând o serie de acte solicitate de către recurentă.
3. Decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului disponibilităţii, prin această decizie acordându-se ceea ce nu s-a cerut, în sensul că partea împotriva căreia s-a formulat acţiunea este SC A. SA şi nu A.V.A.S. Bucureşti.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerente ce urmează :
1. Este adevărat că reclamantele au formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei SC A. SA, însă, aceasta din urmă, a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva A.V.A.S. Bucureşti, or acest lucru este posibil în temeiul art. 60-63 C. proc. civ., astfel că recurenta a fost introdusă în mod legal în cauză.
Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au procedat în mod legal când au obligat pe chemata în garanţie A.V.A.S. Bucureşti să emită o decizie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 656 mp ce a aparţinut autorului reclamantelor şi să înainteze propunerea la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel, potrivit Deciziei nr. XX/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul în care entitatea deţinătoare nu răspunde la notificarea persoanelor îndreptăţite în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, acest fapt poate fi apreciat ca un refuz nejustificat al entităţii deţinătoare, iar instanţa de judecată poate analiza pe fond cererea persoanelor îndreptăţite.
În acest mod au procedat şi prima instanţă şi instanţa de apel, ajungând la concluzia corectă că, urmare a privatizării SC A. SA, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în sensul că autoritatea publică implicată în privatizare este cea care trebuie să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
2. Aşa cum am arătat mai sus, nu este vina reclamantelor că nici primăria, nici societatea pârâtă nu au răspuns la notificare în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi nici pentru faptul că societatea pârâtă nu a transmis notificarea la A.V.A.S. Bucureşti, în condiţiile în care ştia că este o unitate privatizată şi că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
La data soluţionării cauzei în primă instanţă erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum fusese modificată prin Legea nr. 247/2005, ori, potrivit dispoziţiilor Titlului VII din această ultimă lege, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent nu se face de către unitatea deţinătoare ci de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât nu este de esenţa aplicării Legii nr. 10/2001, în raport de care entitate se stabileşte dreptul persoanelor ce se socotesc îndreptăţite la măsuri reparatorii, ci este de esenţă doar faptul dacă aceste persoane sunt cu adevărat îndreptăţite, precum şi identificarea imobilului pentru care sunt îndreptăţite.
3. În cauza de faţă nu a fost încălcat principiul disponibilităţii părţilor şi nici nu s-a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece recurenta a fost introdusă în mod legal în cauză prin cererea de chemare în garanţie a pârâtei, iar instanţele, atât cea de apel cât şi prima instanţă, au pronunţat soluţii legale, reţinând că reclamantele sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 656 mp ce face parte dintr-o suprafaţă mai mare, respectiv de 1.250 mp, ce a fost expropriată, în mod abuziv, de la autorul reclamantelor C.N., prin Decretul nr. 181/1967, pentru suprafaţa de 594 mp, reclamantelor fiindu-le eliberat Titlul de proprietate nr. 111861/2001, suprafaţa de 656 mp neputând fi restituită în natură.
Oricum, prin această soluţie nu este afectat în niciun fel patrimoniul pârâtei sau chematei în garanţie, iar faptul că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu s-a desfăşurat şi faţă de recurenta-chemată în garanţie, nu poate conduce la concluzia că ar trebui reluată procedura din această fază, acest lucru putând aduce prejudicii însemnate reclamantelor, care ar fi lipsite de un bun al lor, în sensul dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, de esenţa cauzei de faţă fiind faptul că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 656 mp situat în Piteşti, şi că procedura de stabilire în mod concret al cuantumului acestor despăgubiri revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate nu sunt fondate, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de chemata în garanţie A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 405A din data de 22 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări speciale şi pentru cauze cu minori şi familie .
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5482/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5392/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
