ICCJ. Decizia nr. 7958/2009. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7958/2009
Dosar nr. 42/98/2008
Şedinţa publică din 6 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 3 ianuarie 2008, reclamanţii I.I., M.S., P.E., A.R.N., P.D., C.I. ş.a., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu SC P. SA Bucureşti, să oblige pârâta la plata către fiecare dintre reclamanţi a sumelor rămase neachitate cu titlu de primă de Paşti şi Crăciun, pentru perioada 2004 – 2007, sume la care să se calculeze şi dobânda legală.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că, potrivit art. III alin. (3) din contractul individual de muncă, în afară de plata salariului de bază pentru munca prestată, beneficiau şi de alte drepturi acordate pe baza contractului colectiv de muncă în care sunt incluse şi suplimentele salariale pentru sărbătorile de Paşti şi Crăciun, în cuantum de un salariu de bază mediu, la nivel de societate, obligaţie pe care pârâta nu şi-a îndeplinit-o.
Prin sentinţa civilă nr. 66/F din 29 ianuarie 2008, Tribunalul Ialomiţa, a admis cererea şi în consecinţă a obligat societatea pârâtă la plata către fiecare dintre reclamanţi, a drepturilor reprezentând suplimentări salariale, respectiv prime de Paşti şi Crăciun, pentru perioada anilor 2004 – 2007, inclusiv, calculate potrivit salariului de bază mediu la nivelul societăţii şi indexate în raport cu indicele de inflaţie, la data plăţii efective.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC P. SA – Membru O.M.V. Grup invocând, în acord cu dispoziţiile art. 283 alin. (1) lit. e) C. muncii, excepţia prescripţiei dreptului de a cere obligarea la plată, în considerarea faptului că drepturile băneşti reclamate nu au natură salarială, şi nici caracter continuu, ele nereprezentând contraprestaţia oferită salariatului corespunzător activităţii desfăşurate în cadrul societăţii.
La termenul din 12 mai 2009, pârâta-recurentă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă, din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
În susţinerea excepţiei, s-a arătat că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999 cât şi Legea nr. 53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, faţă de textul atacat, apreciat de recurentă ca temei pentru o abrogare implicită pentru care nu mai există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art. 62 şi 63 impune, cu caracter imperativ, abrogarea expresă directă.
Prin încheierea din 12 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pe considerentul inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că deşi invocată prin raportare la o serie de texte constituţionale, excepţia este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziţii cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului constituie sursa unei aplicări abuzive, prin exces de putere, de către judecători, a textului atacat, respectiv art. 298 alin. (2) ultima liniuţă.
Cât priveşte, se mai susţine, principiul „efectivităţii juridice" acesta nu este reglementat de vreunul din textele constituţionale de referinţă şi nici de vreo altă dispoziţie fundamentală, iar art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi exemplele din jurisprudenţa europeană, au fost invocate fie pentru a susţine obligaţia tuturor autorităţilor publice, inclusiv a Parlamentului, de a respecta o lege anterior edictată şi a adopta dispoziţii eficiente din punct de vedere al aplicabilităţii, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudenţe unitare.
Or, se mai arată, obligaţia Parlamentului de a respecta legile pe care el însuşi le-a edictat şi de a asigura coerenţa legislativă a actelor normative pe care le emite cât şi interpretarea şi aplicarea unitară de către instanţe a acestora, deşi reprezintă deziderate legitime şi obligaţii constituţionale, nu interesează şi nu pot constitui temeiul controlului de constituţionalitate exercitat de către Curtea Constituţională, în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, SC P. SA – Membru O.M.V. Grup, pârâta în cauză care, criticând respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, reia în esenţă argumentele ce au stat la baza excepţiei de neconstituţionalitate şi conchide că din dispoziţiile art. 62 şi 63 ale Legii nr. 24/2000, rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare ale acestora.
Ca atare, se concluzionează, Codul muncii – respectiv art. 298 alin. (2), ultima liniuţă – nu poate modifica implicit prevederile legale cuprinse în Legea nr. 168/1999, privind soluţionarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni prevederilor legale cuprinse în Constituţia României.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Tot astfel, art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ, dispune că instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea Constituţională, evaluându-şi propriile competente, a statuat că nu este abilitată de lege să emită decizii interpretative.
Or, indirect, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (potrivit cărora de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziţii contrare, se abrogă) vizează modul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi legale, precum şi corelarea lor cu dispoziţii cuprinde în alte acte normative, aspecte ce ţin de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Nici corelarea actelor normative şi nici coroborarea unor dispoziţii legale nu pot intra sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, care nu poate imixtiona în atribuţiile puterii legiuitoare sau a celei judecătoreşti.
Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de control judiciar autorul excepţiei îşi motivează susţinerile vizând neconstituţionalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în discuţie corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă instanţei de contencios constituţional modalitatea de soluţionare a unui conflict al legilor în timp şi respectiv interpretarea şi aplicarea legii la cazul dedus judecăţii, atribute ce aparţin exclusiv instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului.
Aşa fiind, cum criticile îndreptate împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de neconstituţionalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Ca atare, recursul, urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SA – Membru O.M.V. Grup împotriva încheierii din 12 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7962/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7860/2009. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
